ulterior

Mi-am amintit ulterior, pe când s-a lăsat întunericul şi zgomotul de fond a început să scadă, că aveam în faţă o viaţă întreagă. Am văzut atunci prin ochii deschişi cum iau naştere săruturi şi îmbrăţişări, cum întind mâna unor persoane pe care astăzi nu le cunosc dar care într-o bună zi ar putea să-mi devină unele dintre cele mai dragi, am văzut cum aveam să mai fiu fericit încă de câteva ori şi cum aveam să-mi mai pierd raţiunea încă de alte ori şi cum urma să mai cad încă de multe ori. Dar n-a fost nicio problemă. Urmau să se scurgă încă multe nopţi în care să mă adâncesc (de data asta) în întunericul care dă naştere fericirii, în dialogul mâinilor sălbatice, în silenţiozitatea oftatului greoi. Mi-am amintit ulterior că n-am decât douăzeci de ani şi că am încă timp, în măsura în care el este relativ, să mă obişnuiesc cu mine, cu fericirea, cu tăcerea, cu singurătatea, cu nevoia oamenilor de a fi iubiţi, cu ignoranţa lor, cu tot ceea ce-nseamnă viaţa de la un capăt până la celălalt. […pentru că atunci când am deschis uşa de la dormitor am ştiut să zâmbesc…]