Apoi

Şi când mi s-a părut prea complicat m-am ascuns între două cărţi şi mi-am comandat o cafea. Nu era foarte târziu dar în mod normal s-ar fi găsit cineva care să-mi spună că nu voi mai dormi la noapte. Nu-i nimic, mă gândesc eu, voi avea timp să încerc să mă ridic din mine. O tânără tuşeşte undeva în spatele meu. Un băieţel se plimbă printre rafturi căutându-şi viitorul pe care l-a uitat demult în pântecele mamei sale. Un pui de pisică trece în fugă prin faţa lui şi-i distrage atenţia. Sunt nicăieri, nu există nicio carte şi nicio cafea şi niciun copil şi nicio pisică, sunt doar eu închis în miezul acestei vijelii, eu cu eternele mele măşti din cuvinte şi iluzii puse la uscat sub adierea unui vânt tâziu. Iar când am plecat mi-am uitat pălăria, eram deja pe a patra dimensiune la stânga şi am ales să nu mă mai întorc, nu vedeam rostul pentru o simplă pălărie. Iar apoi am simţit o urmă de parfum după care am încercat să mă ţin, pas cu pas, dar pe care la un moment dat am pierdut-o. Şi era la fel de complicat şi acum, privind către ceilalţi ce treceau pe lângă mine, şi atunci – brusc – mi-am dat seama cum mă numesc cu adevărat, mi-am visat numele cu ochii deschişi. Numele meu era Pierrot.