Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.
