Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Călătoria prin nimic şi urmările ei directe

Trecuse atâta timp şi încă nu ştia ceea ce urma să facă exact. Asista trist la modul straniu în care nimicul în care trăise până atunci începea parcă să-și piardă conturul. Se obişnuise cu nimicul, deja nu-l mai afecta, nimicul însemna în acest moment linişte, iar liniştea îi era de ajuns. Ar fi vrut ca în acest timp să găsească vreo lege fizică care să demonstreze faptul că timpul se degradează întodeauna atunci când acţionează asupra a două persoane, dar fizica nu se ocupă din păcate cu persoanele aşa cum nu poţi urmări timpul fără să vorbeşti de o scurgere a lui. Dar după un nimic atât de mare, atât de apăsător, după un nimic cu care se obişnuise şi în care putea deja să respire într-un ritm normal, aparenţa ultimelor zile amestecată cu un sentiment prevestitor venit de undeva din adânc îi spuneau că nimicul acesta începe să se tulbure iar acest lucru îi provoca o teamă aparte. Ştia că urma să scormonească cu degetele minţii printr-un timp trecut aşa cum oamenii fără adăpost caută prin gunoaie uitându-se după lucruri refolosibile şi care le-ar putea fi de folos. Probabil că asta avea de făcut şi el, scormonind prin amintirile pe care le are din urmă cu un an, cu doi ani sau poate chiar şi trei, căutând lucruri încă întregi, care nu miros încă urât (sau care pot fi curăţate de eventualele murdării), din care s-ar putea construi altceva mai frumos. Se teme că înlăturând acest nimic aproape (deja) abstract, va reveni la tulburările de somn din nopţile de vară şi la frigul pătrunzător din cele de iarnă, se teme ca va ajunge să scrie o viaţă întreagă despre întuneric şi despre cum inima o ia razna în prezenţa unor factori generatori. Intuind aşadar că timpul care apare între două persoane se degradează odată cu scurgerea ... (a ce?), el se vede aflat într-un spaţiu al realităţii care-l ameninţă cu sfârşitul nimicului, adică tocmai cu acele lucruri care vin după nimic. Nu-şi pune mari speranţe că după nimic va veni ceva bun, tocmai de aceea priveşte rezervat mişcările care se fac în jurul său dar şi pe acelea pe care le face singur; uneori este doar un simplu actor în propria sa viaţă. Se teme de situaţii alambicate, fără soluţii clare, îi e frică de intervale. Ar vrea să pună punct nimicului (o soluţie bună, de altfel) dar ezită sub impresia că nimicurile se succedă şi ele la fel ca orice altceva în viaţă. Mai bine gol, îşi zice, mai bine gol decât mocnirea sălbatică a inimii, decât braţul înfrigurat, decât insomniile prelungite până în orele dimineţii. După ce şi-a înşiruit în faţa ochilor toate acele lucruri recuperate din timp ştia deja că nu are nicio şansă pentru a trece mai departe în regulă. Dar îşi asuma riscul, îşi asuma aşteptarea, sfârşitul nimicului, furtuna de apoi, celălalt nimic, şi tot aşa, dar în cazul în care lucrurile ar fi luat totuşi o altă întorsătură şi s-ar recupera din acel viitor şi câteva bucăţi de fericire concretă, atunci probabil că toate astea ar fi putut oferi în timpul acestei călătorii o părticică de absolut. Şi pentru asta era mulţumit, doar cu un gând al unei posibilităţi care nici măcar nu era probabilă şi în care refuza să creadă. Nu-şi putea pierde însă speranţa.

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

Oameni şi oraşe

Am observat cum de-a lungul timpului oraşele pe care le-am vizitat rămân în mintea mea ca un beculeţ fantastic care se aprinde din când în când răscolind anumite sentimente care mă fac să-mi aduc aminte de acel oraş. Şi pentru că aproape întodeauna rămân marcat de oraşele prin care trec, era imposibil să nu mă opresc câteva clipe să scriu şi despre Timişoara. Este oraşul în care mi-am petrecut ultimul revelion şi-n care mi-am redescoperit o parte din istorie, din care am plecat cumva mai frumos şi mai împlinit. Alesesem Timişoara pentru că auzisem câteva lucruri interesante despre oraş, pentru că tot citeam de librăriile ei frumoase, pentru că-mi părea un oraş cu un aer deschis, occidental. Aş fi vrut totuşi să-l vizitez vara, când n-aş fi fost constrâns de temperatura de afară şi de starea oamenilor cuprinşi de spiritul sărbătorilor. Însă oraşul mi-a plăcut chiar şi aşa, în felul în care l-am văzut, cu căsuţele târgului de sărbători, cu ghirlandele, cu scena instalată în faţa operei. Împreună cu toţi prietenii cu care am fost am încercat să descoperim la pas străzile, limitând folosirea taxiului sau a transportului în comun cât mai mult cu putinţă. Şi am găsit câteva lucruri care mi-au captat atenţia: arhitectura bisericilor (pe alocuri masive, cu turnuri impunătoare) şi a altor clădiri cum prea puţin mai reuşeşti să vezi în Bucureşti, este de asemenea ceva special şi-n felul în care ajungi să priveşti străzile după ce ai mai trecut o dată de-a lungul lor. Sunt lucruri frumoase în Timişoara şi mai ales sunt lucruri pline de istorie, o istorie care se simte parcă mult mai bine decât cea pe care o povesteşte ţepuşa din Piaţa Revolţiei de la noi. Catedrala mi-a plăcut mult atât pentru silueta sa măreaţă cât şi pentru frumuseţea din interior şi mi-a rămas în minte plăcuţa de la intrare care consemnează moartea primului om ucis la revoluţie, un tânăr de douăzeci şi unu de ani cântând Deşteaptă-te române!. N-am găsit Cartea de nisip dar am trecut pe lângă o librărie destul de măricică care era însă închisă. Nota zece pentru localurile prin care am mâncat, chiar dacă ne-am cam permis să intrăm şi prin cele mai extravagante. În rest aş mai putea spune că vreau să revăd Timişoara şi pe timpul verii iar că abia atunci îmi voi putea face o impresie deplină. Mai mult, Timişoara mi-a adus şi un prieten bun (deci da) chiar dacă până în clipa în care să ne vedem recursesem la un joc al minţilor tari. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, Timişoara nu egalează Sibiul, mi s-a făcut însă un oraş drag în care voi reveni cu plăcere şi despre care voi avea ce îmi aminti. E primul oraş în care am mers la cineva străin şi i-am sunat la interfon, şi i-am zis bună. Mă aştepta. Ca şi oraşul, de altfel.

…

M-am îngropat în hârtii şi-n tone de grafice şi formule. Mă doare capul, mi-e frig şi cald şi în acelaşi timp, în clipa asta mi-e frică de o groază de lucruri dar mai ales mi-e frică de timp. În sufragerie doarme un bărbat despre care dacă abia ştiu cum îl cheamă; în jurul meu, în dormitor, e o stare în care abia mă integrez. O tăcere pe care muzica nu reuşeşte s-o înlăture. Ar fi fost mult mai bine dacă cineva oarecare ar fi împărţit toate astea cu mine în timp ce eu mi-aş fi văzut de treabă. Mă întreb cum o fi să fii liber pentru că mi se pare că am uitat. Nu înţeleg de ce nu mă pot obişnui cu astea, nu înţeleg unde mi s-a dus voinţa, mă las distras prea uşor. Nu ştiu încotro mă îndrept.

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Când nu mai poţi să vorbeşti despre umbrele decât în metafore

Pe la zece ani curajul însemna pentru mine să iau metroul de la Piaţa Sudului până la Victoriei şi să traversez Calea Victoriei pe o trecere de pietoni ce mi se părea imensă, unde nu exista semafor şi unde maşini în viteză treceau nepăsătoare. Vreun an mai târziu curajul însemna să iau autobuzul 102 de la Apărătorii Patriei până la Fizicienilor, un autobuz ce vibra din toate părţile, un autobuz plin de tot felul de specimene umane printre care mă strecuram în calitatea mea de pitic plecat în explorare. În liceu curajul a însemnat faptul de a recunoaşte că pot avea sentimente şi de a putea susţine ideile în care credeam. Nu ştiu ce înseamnă curajul pentru mine acum.

Cel puţin ştiu sigur că nu am curajul pe care ar fi trebuit să-l am. Nu în condiţiile de acum, nu în circumstanţele actuale. De aceea poate oamenii care au avut acest curaj îmi provoacă o fascinaţie aparte. Nu cred că ar avea sens să pun totuşi lipsa curajului pe seama unor lucruri care nu se întâmplă, de fapt tot ceea ce fac e să duc o clipă posibilă până acolo când ar fi ceva mai uşor de înfăptuit. La douăzeci de ani curajul nu mai înseamnă o călătorie de jumătate de oră ci înseamnă o călătorie care ţine o viaţă întreagă, din care nu mai poţi da înapoi, din care nu mai poţi să te răzgândeşti. Acum curajul nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi asumi libertatea. Nu pot s-o fac însă decât pas cu pas, nu pot să-mi deschid umbrela şi să susţin de unul singur că totul este ok.

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Iarasi

Din prea multă tăcere răzbat cuvinte singuratice şi neînţelese. Nu mai există sens al lucrurilor pe care altădată le făceam cu plăcere, rămân în urma propriei mele vieţi, o iau înaintea destinului care nu se va împlini niciodată. Sunt nimeni pentru că nu mai am oportunitatea să demonstrez că sunt cineva, că nu mă interesează căile de acces înspre un cineva care nu m-ar reprezenta. Sunt complex, sunt înceţoşat, sunt camuflat de nişte umbre care nu-mi dau pace.

Scăpasem. Reuşisem să scap. Puteam să-mi beau liniştit ceaiul, să trec lejer peste melodiile care altădată însemnau ceva, aveam şanse să devin ceea ce mi-aş fi dorit mai mult: un ignorant.

Dar am căzut iarăşi.

Ai venit iarăşi, oscilatoriu şi de departe, ca un flux de tensiune cu întreruperi. Tu mă poţi salva de tine, tu mă poţi ridica din obsesii, tu mă poţi arunca în viaţă.

Nu e nimic mai rău decât timpul în care nu se întâmplă nimic. E mai mult mai rău decât timpul în care se întâmplă răul.

Dar cu toţii uităm la un moment dat de ce ne aflăm pe drum…

Din noapte

Uneori nu există nici timp şi nici distanţe. Uneori laşi totul la o parte şi pentru o posibilitate tragi după tine uşa apartamentului şi o închizi cu cheia şi cobori cu liftul în timpul în care ceilalţi vecini abia încep să viseze destine încrucişate întinşi în paturile lor. Oraşul n-a adormit încă de tot, există viaţă prin unele locuri care aşteaptă să fie scoasă în joc. Timpul, de data asta, se dilată, nu-l mai simt şi nu mai are putere asupra mea. În douăsprezece minute ajung la Universitate şi-n câtva timp dau pe gât patru beri. Nu ştiu exact de ce toate astea, nu ştiu dacă îmi trebuie un de ce… Iar după ce m-am întors acasă pe la un timp în care vecinii probabil că se întorceau pe partea cealaltă, şi după ce m-am pus în pat am dormit o noapte întreagă în decursul a doar o jumătate de oră. Apoi m-am trezit. Şi tot n-am ştiut de ce, şi tot nu ştiam dacă am nevoie de un de ce dar per ansamblu am ştiut că a fost pentru mine, c-am blocat timpul, dar şi că urmează să mă prăbuşesc iarăşi.

Zambet

Dacă vei ajunge vreodată pe această pagină, să ştii că-ntr-o zi oarecare din iulie mi-ai zâmbit mie din staţia de autobuz de la bulevardul Mărăşeşti în timp ce pe mine mă trăgea autobuzul într-o direcţie în care impulsul electric produs de acest zâmbet se pierdea într-o stare de gol. Cartea din mâinile mele rămăsese împietrită.

Eu cine sunt azi?

Mi se pare deosebit de interesant cât de uşor ajungem uneori să recunoaştem că suntem ceva anume sau că am făcut ceva anume, doar pentru că “dă bine”, pentru că ni s-ar fi părut normal să fi fost sau să fi făcut acele lucruri care totuşi ne sunt străine. E de cele mai multe ori o chestie de moment, o înghesuială de cuvinte din care ţi-e mai uşor să ieşi cu răspunsul aşteptat, chiar dacă el nu este şi cel conform realităţii.

Dar m-am învârtit atât de mult în mijlocul oamenilor orientându-mi atenţia asupra nevoilor şi simţirilor lor încât ar fi aproape o groază de timp pierdut dacă n-aş fi ajuns să-i cunosc atât de bine, să le recunosc subterfugiile şi măştile pe care şi le adoptă pentru a adera la majoritate, căci sunt încă oameni care nu ştiu că a fi cu adevărat fericit înseamnă să fii unic, să fii tu, să te bucuri de tine exact aşa cum eşti.

Dar nu pot spune că nu înţeleg toate aceste temeri pe care oamenii le cresc în ei şi le afundă tot mai adânc într-o zonă a vieţii lor de care nu mai ajung să fie conştenţi. Înţeleg că e mai uşor să fii ca ceilalţi atunci când ceilalţi par sau pretind a fi un anume ceva dezirabil, înţeleg că uneori e mai uşor să nu dai explicaţii şi să alegi calea cea mai simplă…

M-am obişnuit deja să privesc o faţă de om dar să citesc o personalitate, am învăţat să ascult cuvinte dar să înţeleg cuvintele care n-au mai încăput printre cuvinte, cuvintele nule. Doar că şi eu, venit de undeva dintr-un colţ îndepărtat al unei alte lumi, şi eu am masca mea care-mi ascunde puterea asta şi care mă face să par detaşat de lucrurile lumeşti, pe alocuri ignorant, nebun, masca ce nu-mi lasă loc de încredere dar care, bineînţeles, îmi conferă integrare. Şi e o mască pe care ajung totuşi s-o îmblânzesc şi pe care reuşesc să mi-o dau jos atunci când doar doi ochi ar putea privi ceea ce le destăinuie ea. Pentru că deşi le cunosc temerile şi-i pot înţelege atât de bine, nici eu n-am scăpat din condinţia mea umană şi nici eu n-am găsit încă puterea de a vorbi liber, liber unei mulţimi de oameni care la un moment dat îţi par a fi întreaga lume.

circumstanta

m-am aşezat pe scaun şi mi-am deschis rucsacul pentru a-mi scoate cartea; citea lângă mine nişte pagini dintr-un curs; braţele ni se atingeau doar atât cât să fim conştienţi de lucrul ăsta şi să ne dăm seama că atingerea unui braţ străin nu ne provoacă repulsie; am stat aşa câteva minute citind, tulburat fiind într-o oarecare măsură de starea-de-fapt a lucrurilor; apoi s-a ridicat şi ne-am aruncat o privire în treacăt, ne-am fi zâmbit dacă am fi avut curajul, şi timpul a căzut iarăşi în mine şi am simţit iarăşi cum respir