După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.

Când nu mai poţi să vorbeşti despre umbrele decât în metafore

Pe la zece ani curajul însemna pentru mine să iau metroul de la Piaţa Sudului până la Victoriei şi să traversez Calea Victoriei pe o trecere de pietoni ce mi se părea imensă, unde nu exista semafor şi unde maşini în viteză treceau nepăsătoare. Vreun an mai târziu curajul însemna să iau autobuzul 102 de la Apărătorii Patriei până la Fizicienilor, un autobuz ce vibra din toate părţile, un autobuz plin de tot felul de specimene umane printre care mă strecuram în calitatea mea de pitic plecat în explorare. În liceu curajul a însemnat faptul de a recunoaşte că pot avea sentimente şi de a putea susţine ideile în care credeam. Nu ştiu ce înseamnă curajul pentru mine acum.

Cel puţin ştiu sigur că nu am curajul pe care ar fi trebuit să-l am. Nu în condiţiile de acum, nu în circumstanţele actuale. De aceea poate oamenii care au avut acest curaj îmi provoacă o fascinaţie aparte. Nu cred că ar avea sens să pun totuşi lipsa curajului pe seama unor lucruri care nu se întâmplă, de fapt tot ceea ce fac e să duc o clipă posibilă până acolo când ar fi ceva mai uşor de înfăptuit. La douăzeci de ani curajul nu mai înseamnă o călătorie de jumătate de oră ci înseamnă o călătorie care ţine o viaţă întreagă, din care nu mai poţi da înapoi, din care nu mai poţi să te răzgândeşti. Acum curajul nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi asumi libertatea. Nu pot s-o fac însă decât pas cu pas, nu pot să-mi deschid umbrela şi să susţin de unul singur că totul este ok.

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007