Wherever Roy went, Silo went too.

Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007