Oameni şi oraşe

Am observat cum de-a lungul timpului oraşele pe care le-am vizitat rămân în mintea mea ca un beculeţ fantastic care se aprinde din când în când răscolind anumite sentimente care mă fac să-mi aduc aminte de acel oraş. Şi pentru că aproape întodeauna rămân marcat de oraşele prin care trec, era imposibil să nu mă opresc câteva clipe să scriu şi despre Timişoara. Este oraşul în care mi-am petrecut ultimul revelion şi-n care mi-am redescoperit o parte din istorie, din care am plecat cumva mai frumos şi mai împlinit. Alesesem Timişoara pentru că auzisem câteva lucruri interesante despre oraş, pentru că tot citeam de librăriile ei frumoase, pentru că-mi părea un oraş cu un aer deschis, occidental. Aş fi vrut totuşi să-l vizitez vara, când n-aş fi fost constrâns de temperatura de afară şi de starea oamenilor cuprinşi de spiritul sărbătorilor. Însă oraşul mi-a plăcut chiar şi aşa, în felul în care l-am văzut, cu căsuţele târgului de sărbători, cu ghirlandele, cu scena instalată în faţa operei. Împreună cu toţi prietenii cu care am fost am încercat să descoperim la pas străzile, limitând folosirea taxiului sau a transportului în comun cât mai mult cu putinţă. Şi am găsit câteva lucruri care mi-au captat atenţia: arhitectura bisericilor (pe alocuri masive, cu turnuri impunătoare) şi a altor clădiri cum prea puţin mai reuşeşti să vezi în Bucureşti, este de asemenea ceva special şi-n felul în care ajungi să priveşti străzile după ce ai mai trecut o dată de-a lungul lor. Sunt lucruri frumoase în Timişoara şi mai ales sunt lucruri pline de istorie, o istorie care se simte parcă mult mai bine decât cea pe care o povesteşte ţepuşa din Piaţa Revolţiei de la noi. Catedrala mi-a plăcut mult atât pentru silueta sa măreaţă cât şi pentru frumuseţea din interior şi mi-a rămas în minte plăcuţa de la intrare care consemnează moartea primului om ucis la revoluţie, un tânăr de douăzeci şi unu de ani cântând Deşteaptă-te române!. N-am găsit Cartea de nisip dar am trecut pe lângă o librărie destul de măricică care era însă închisă. Nota zece pentru localurile prin care am mâncat, chiar dacă ne-am cam permis să intrăm şi prin cele mai extravagante. În rest aş mai putea spune că vreau să revăd Timişoara şi pe timpul verii iar că abia atunci îmi voi putea face o impresie deplină. Mai mult, Timişoara mi-a adus şi un prieten bun (deci da) chiar dacă până în clipa în care să ne vedem recursesem la un joc al minţilor tari. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, Timişoara nu egalează Sibiul, mi s-a făcut însă un oraş drag în care voi reveni cu plăcere şi despre care voi avea ce îmi aminti. E primul oraş în care am mers la cineva străin şi i-am sunat la interfon, şi i-am zis bună. Mă aştepta. Ca şi oraşul, de altfel.

După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.