După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

Spam pe mobil

SMS primit acum două secunde:

Primarul Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, la 20:45, unde va prezenta subiecte deosebit de importante.

Eh, nu zău? Oare chiar sunt nevoit să suport eu toate mesajele astea?, ţinând cont că este al treilea pe care îl primesc în ultima perioadă? Nu sunt oare spam-uri? Oare de ce nu se face niciun demers ca să nu mă mai trezesc cu aşa ceva pe cap? Şi în niciun caz n-am să ma uit la OTV. Din acest motiv (dacă mai era nevoie de unul) n-am să-l votez pe Inimăroiu.

Replică la deviza sa electorală: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!

Later edit:
28 mai 2008: 0752297861: Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, incepand cu ora 21:00. Asteptam sugestiile dumneavoastra la acest numar.
Ma intreb cati bani mai are de dat Inimaroiu lui Diaconescu ca sa mai apara de atatea ori la OTV... Daca mi-ar fi dat SMS sa ma intrebe daca imi merg luminile de pe strada sau daca mai sunt drogati pe la coltul strazii poate l-as fi bagat in seama... Insa in acest mod, accentuez cu replica: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!

Rosia Montana

Găsind acestă fotografie în calculator mi-am adus aminte că-mi promisesem cândva să scriu un articol despre scurta mea călătorie pe care am parcurs-o în august 2007 până la Roşia Montană familiarizându-mă cu povestea locului şi cu tumultuoasa lui istorie prezentă.

Era o zi ploioasă atunci când autocarul poposea pe malul râului Roşia, nume reprezentativ de altfel datorită încărcăturii de fier pe care o poartă în albia sa, îndreptându-se înspre o localitate a cărei istorie se duce până hăt, în vremea romanilor, şi al cărei prezent stă ameninţat de semnarea unor acte de către mâinile unor oameni ce-ar putea arunca uşor la gunoi 2000 de ani de istorie şi sufletul unor oameni doar din dorinţe băneşti. Ce-am văzut acolo mi-a lăsat o impresie devastatoare... Pe străzile aproape pustii câţiva oameni ne indică direcţia înspre Muzeul Minelor de la Roşia Montană, o mică dar DEMNĂ DE LAUDĂ încercare de valorifica istoria şi tradiţia locului. Remarcăm încă de la început plăcuţele înscrise pe case, împărţite în două tabere: Această casă este în proprietatea Gabriel Resources. în timp ce la polul opus alte locuinţe îşi etalează încă mândre şi stând drepte în faţa războiului, faptul că Acestă casă nu este de vânzare. Iată că unii dintre locuitori rezistă până la capăt în lupta cu statul şi compania canadiană Gabriel Resources ce şi-a depus proiectul pentru exploatarea potenţialului aurifer şi argentifer al regiunii. Din păcate lucrul acesta nu înseamnă nimic altceva decât exterminarea completă a localităţii şi distrugerea muntelui, ceea ce-ar însemna printre altele şi distrugerea minelor romane, intrate deja în patrimoniul UNESCO.

La faţa locului (intrarea în mine) ne aştepta un bătrânel, localnic bineînţeles, ce ne ţine pentru început o scurtă prelegere asupra istoriei şi pericolului prezent în care se află minele, oraşul şi întreaga regiune întrucât proiectul de exploatare minieră presupune purificarea minereurilor folosind cianură, cel mai eficient procedeu luând în calcul cantitatea de aur estimată - NICIDECUM ÎNSĂ MĂCAR SIGUR pentru mediu, acesta fiind printre altele şi principalul motiv pentru care compania canadiană nu a primit acordul pentru a începe lucrările în regiune. Era un discurs trist, izvorât din înţelepciunea omului de la ţară ce-a trăit o viaţă întreagă muncind pentru a-şi obţine pâinea de a doua zi, un discurs sclipind pe alocuri a disperare, a groazei că s-ar putea să fii dat afară din propria casă şi că locul în care ai trăit o viaţă întreagă se va duce pe apa sâmbetei. Ne-a prezentat însă apoi galeriile săpate în munte de către romani menţionând modificările aduse ulterior de către civilizaţie prin introducerea cărucioarelor pe şină sau a morilor de apă specializate în mărunţirea rocilor ce conţineau minereuri de aur. În prezent aurul nu mai stă aşa cu una cu doua la îndemâna oricui, ci stă ascuns în cadrul muntelui, frămituri închise în rocă dură, se ascunde de foamea de bani şi bogăţie, se ascunde în pământ pentru a sta acasă... Oferă-i Cezarului ce-i al Cezarului... Aurul este al Roşiei Montane, este al Apusenilor, este al românului ce de-a lungul istoriei s-a luptat pentru ca pământul acela să aparţină României, NU PENTRU CA ALTCINEVA SĂ-L VÂNDĂ ACUM PENTRU A-L DISTRUGE.

Am plecat de acolo cu o groază de gânduri şi sentimente contradictorii. Nu ştiam ce să simt mai întâi: milă, revoltă, dispreţ, compasiune. Nu ştiam pentru cine mai întâi.

Roşia Montană se merită pe sine aşa cum România merită Roşia Montană. Vizitaţi Roşia Montană şi puneţi o mână în plus pentru păstrarea istoriei!

Se intampla-n Romania

Toate astea aveau loc astăzi, 7 mai 2008, în jur de ora 20:30, în zona Piaţa Unirii, din Bucureşti:

Veneam dinspre Lipscani şi după ce tocmai traversasem trecerea de pietoni înspre Magazinul Unirea ma oprisem pentru a-i aştepta pe ceilalţi doi cu care eram. În timpul ăsta, imposibil să nu-mi prindă privirea, trecea o domnişoară cu o fustă de 2 mm, ţinută de braţ de un domn bruneţel, personaje ce parcă făceau parada modei pe trotuarul de lângă magazin. Mai este oare nevoie să spun că erau urmăriţi de un cameraman şi de un grup de puradei zgomotoşi ce-şi etalau care mai de care telefoanele mobile pentru a-i face poze "misterioasei prezenţe feminine" ce-şi expunea formele cu fiecare pas? Şi pentru că totul n-ar fi fost suficient, cei doi se urcă într-o limuzină bej cu număr de Germania, iar când ies tipul ce-o ţinea până acum de braţ face schimb de roluri cu cameramanul. După încă vreo două plimbări prin faţa magazinului (timp în care mi-a căzut în mâini şi o carte de vizită care îmi prezenta cele întâmplate: mă aflam în faţa unei directe încercări de marketing pentru o firmă ce se ocupă cu petreceri porno private) şatra se întoarce la limuzină, de unde o altă domnişoară scoate capul discret pe geam pornind un  sărut pasional cu cealaltă. După aceasta, intră cu toţii în limuzină. Eram martor cu o mare uşurinţă la faptul prin care cea care tocmai urcase încălecase de-a binele pe trupul celeilalte, totul putându-se vedea clar prin geamul deschis, dedându-se iarăşi unui sărut fierbinte. În scurt timp cele două au renunţat la bluziţele ce le acopereau până atunci bustul. Asistam - cu sau fără voinţa mea, deşi nu mi-ar fi dat voie picioarele să plec, la o scenă erotică în adevăratul sens al cuvântului, la un moment de lesbianism stradal, (aproape vulgar?). În cele din urmă am pornit cu toţii, miraţi fiind de ceea ce poţi vedea în plină stradă pe străzile Bucureştiului.

La câţiva paşi mai încolo, lângă trecerea de pietoni dinspre Budapesta, am avut BUCURIA de a vedea un grup de amerindieni, precum văzusem şi în Lisabona, ce cântau la flaut, nai şi orgă, nişte melodii minunate.

Când să trec însă pe trecerea de pietoni, ce să-ţi vină să crezi? În fântâna de pe bulevard nişte homeleşi, cerşetori probabil la maşinile ce opresc la semafor, îşi spălau de zor hainele, chiar cu săpun, întinse pe marginile de marmură ale fântânilor. Cică să nu-ţi vină să te cruceşti.

Şi de parcă nu mi-ar fi ajuns, undeva pe Dimitrie Cantemir, mergând pe jos înspre Budapesta, mi-au fost întinse pliante ce mă îndemnau să votez un candidat la primăria capitalei. Nu mă prea interesează.