Tuesday, January 15, 2008

Nebunii au propria lor lume


Ce înseamnă că nebunii au propria lor lume? Înseamnă că alegi să fii fericit, în ciuda tuturor cauzelor care te împiedică! Înseamnă că merită să te lupţi pentru propriile-ţi gânduri şi păreri în ciuda tuturor celor care se zbat să te distrugă! Înseamnă să rămâi în picioare şi să înfunţi vântul ce stă să te doboare! Înseamnă să crezi în tine! Faptul că nebunii au propria lor lume nu înseamnă că ei se refugiază cumva din realitatea în care ceilalţi se petrec în fiecare zi; tot adevărul pe care ar trebui să-l extragem din această afirmaţie este că "lumea nebunilor" nu este altceva decât personalitatea exuberantă pe care oameni normali aleg să şi-o dezvolte. Nebunii şi lumea lor mie mi se par a fi singura cale posibilă pe care lumea actuală ar putea-o urma pentru a intra pe un făgaş natural... Lumea nebunilor nu înseamnă nici halucinaţie, nici vreun univers paralel, nici vreo altă explicaţie ştiinţifică... lumea nebunilor reprezintă curajul pe care ar trebui să-l aibă toţi oamenii, puterea de a crede în sine, insuflarea de a se recunoaşte pe sine, impulsul de a merge mai departe... de aceea nebunul mi se pare a fi supraomul lui Nietzsche, adevăratul om, cel deplin şi încadrat perfect în lumea ce i se potriveşte... Nebunii au propria lor lume? Asta nu pot să o neg. Da, nebunii au lumea pe care o văd prin intermediul ochilor lor, pe care o simt prin pipăit, pe care o simt prin gust, pe care o aud... Da, nebunii au lumea pe care o simt! Au lumea în care cred şi din care nimic nu-i poate răpi! Au lumea în care se simt bine... şi fiecare nebun are lumea lui... Ce-i face însă nebuni? Cruda ajungere la adevăr: lumea aceasta nu este făcută pentru ei. Astfel că prin luptă şi efort continuu ei reuşesc să-şi ridice din praf şi cuvinte o lume reală în care îşi revendică apartenenţa... Nebunul este omul aflat pe ultima treaptă a evoluţiei! Nebunul este omul pe care îl vezi citind, mergând la un concert de muzică clasică, teatru, cel care se aventurează într-o dezbatere... Nebunul este omul ce-ţi zâmbeşte din spatele ochelarilor aflat undeva în faţa ta în metrou... Lumea lui este şi lumea ta, doar că tu nu ţi-ai dat seama încă de asta...

Monday, January 14, 2008

De ce să continui?


... pentru că timpul trece şi valurile şterg urmele aşternute pe nisip... pentru că aşa cum vin, gândurile pleacă... pentru că zâmbetele se scurg asemenea stropilor de rouă şi pentru că noi uităm să credem în noi...

... pentru că uneori mai scriu câteva cuvinte pe care le împart... pentru că simt nevoia să strâng mâini şi să îmbrăţişez... pentru că zâmbesc şi pentru că citesc... pentru că am prins curajul să spun cine sunt şi pentru că nu uit cine sunt... pentru că m-am făcut cunoscut în liceu, pentru că "tot liceu mă ştie", pentru că nu pot să stau...

... pentru că am obsesii şi pentru că vorbesc şi scriu despre ele... pentru că încerc să le arăt celorlalţi ce înseamnă fericirea... pentru că uneori sperii... pentru că ascult jazz între Metallica şi Celine Dion... pentru că îmi place Leonard Cohen...

... pentru că iubesc... şi deşi am iubit incă mă tem să iubesc... pentru că dragostea întodeauna aduce ceva nou... pentru că scriu... pentru că nu mă mai tem că m-ar putea vedea lumea... pentru că sunt eu...

... pentru că sper... pentru că uneori dansez singur... pentru cu vreau să fiu cineva... pentru că vreau să fiu eu...

... pentru că am 19 ani şi niciun timp în care să mă scufund... pentru că îmi place fizica şi matematica dar le-aş trece în plan secundar dacă aş putea merge înainte cu literatura...

... pentru că vreau să ajut...

... şi pentru că întodeauna există cineva...

... şi pentru că vreau să spun că oamenii se iubesc... oamenii...

Sunday, January 06, 2008

Dialog cu mine insumi

  • Ce înţelegi printr-un "om pierdut"?
  • Nu ştiu exact…
  • Astăzi l-am revăzut. Era în staţia de troleu; mă strigase. Nu găsesc decât o singură descriere a sentimentului pe care l-am avut atunci când s-a aflat în faţa mea: milă. Eram terifiat. E jalnic sufletul aceluia în care iubirea se tranformă în milă.
  • Adică vrei să spui că încă mai ţii la el?
  • Nu ştiu... am luptat atât de mult cu mine în ultima vreme încât nu mai sunt sigur de nimic. Mi-am impus însă să fiu indiferent, iar asta până la urmă mi-a reuşit. Era ca şi cum nu mai era el, nu mai era persoana care mă fascinase. Cu cât eu mă regăseam cu atât mi se părea că el se pierduse, şi cu cât îl priveam mai mult cu atât desopeream că nu mai am nimic să-i spun.
  • Asta ar fi de bine...
  • Dacă ar fi să fiu egoist, da... acum mi-e milă... Însă ştiu că trebuie să recunosc că nu mai am ce să fac. Luptăm, luptăm, iar la un moment dat îngropăm toate armele fără a ne mai păsa de război. Renunţăm la lupta noastră pentru o singură idee: pacea.
  • Ce vrei să spui cu asta?
  • Oricât de greu ne-ar fi, trebuie să trecem peste orice. În iubire e cel mai greu, pentru că nu poţi să-ţi smulgi inima din piept. Şi pentru că nu te poţi chinui la infinit trebuie ca la un moment dat să poţi privi şi în alte direcţii, să vezi că mai există mâini de care să te ţii, braţe care să te îmbrăţişeze şi zâmbete pe care să le primeşti. Şi timpul este polivalent, asemenea nouă; şi el încearcă să ne ajute.
  • Şi ce-ai făcut până la urmă?
  • I-am întins mâna şi i-am spus pa! M-am simţit atât de puternic făcând asta... În zilele acestea fericirea mea nu se mai află la el. M-am urcat în autobuz şi m-am gândit că mi-e milă, că arată jalnic, că s-a pierdut. Dar eu nu mai aveam ce face, fusesem nevoit să trec peste...
  • Aşadar...
  • Aşadar există cel puţin o dată în viaţă când murim şi când renaştem. Există cel puţin o dată când ne înşelăm crezând că viaţa noastră s-a oprit într-un punct. Nu este adevărat. Există însă şi o parte de realitate aici... că trebuie să ne rupem în acel punct, să ne scindăm sufletul lăsând o parte acolo. Trebuie să ne continuăm drumul zâmbind chiar dacă semnul rănii nu va dispărea niciodată. Mi-am băgat căştile în urechi şi mi-am deschis cartea. Aveam să scriu despre asta şi totul urma să treacă...


 

18 decembrie 2007

Thursday, December 06, 2007

din ploaie, sunete


lumea – întreaga lume-n autobuz,
strivită de sine pe scaune şi-n picioare
iar eu râdeam.
ploaie peste mine, peste ochii fierbinţi,
şi-n gura deschisă strâng fericirea
– aceasta e libertatea –
nu mă urc, nu, nu acum,
şi-n pumnul strâns ascund cuvinte
ce le presar arareori câte unul, câte două,
prin lumina asta surdă;
ridic capul, ploaie prin păr,
zgomot în ochi,
dar eu dansez învârtindu-mă fulger
aici, lângă 311 prea plin pentru mine
sau pentru fericirea pe care o ţin închisă în rucsac.
nu ploaia e de vină, nicidecum
căci acolo e groapa, aici e lumina,
şi lumea de la un capăt la altul,
de la minus până la plus infinit,
de la cer până la pământ.
s-au închis uşile şi-am plecat
apoi: aceeaşi poveste.

Monday, November 12, 2007

mocca


cafeaua fierbinte pe masa din colţ,
pe scaun buchetul de frezii
şi unde aiurea de jur împrejur
mirosind a calm absurd şi pregetat.
tu – prelinsă pe podea –
sorbeai încet cuvântul
şi-n gând doar lupta
mai stătea în picioare.
îngerul meu plecase ochii
înfricoşat de gândul că-ţi voi scuipa în cafea
şi făcând un pas întors eu voi pleca
şi peste trupul tău, şi peste amintirea
pe care parfumul – şi ochii –
o închideau în cuvânt.
dar beau licoarea, o dau peste gât,
fierbinte, amară,
otrăvită-n esenţa sa de cuvânt.
devenind rece, din ce în ce mai anost,
îmbrăcându-mi haina,
fiind în sfârşit focul din chibirit
din care ardea aragazul
cu care ne pregătisem cafeaua.
iar tu – ameţită – rămâneai în urmă
precum regina uitând că e stăpână...


în plus: s-a dus cafeaua cu tot cu mirosul ei, cu tot cu whisky şi cu ţigara aprinsă; cu ochii inceţoşaţi, cu lacrimile strânse în scrumieră, cu tot cu zâmbetele noastre ce nu –şi spuneau nimic, dar absolut nimic, iar noi nu ne dădeam seama că sub mânile noastre se roteau sunetele, se închideau în nimic particule fără masă, particule fără şansă; nu le-ai lăsat să-ţi intre în inimă, n-ai avut curajul să-ţi introduci degetul sub piele şi să tragi de masca sub care te ascundeai; mi-am aşternut haina pe spătarul scaunului şi-am izbucnit în plâns (niciodată cafeaua nu mi s-a părut atât de rece).

Saturday, November 10, 2007

memoria unu


în stânga ta pălărierul îşi pierduse meseria.
nimic mai mult şi o lumină în spate
aceasta erai tu
două puncte iar apoi soţia lui te ţinea de mână
pe braţul tău curgeau liane de iederă
putrezite şi uscate, mirosind a parfumul cu care te dădeai
atunci când te-am cunoscut, acum un an,
apoi ar fi fost punct
dar eu nu cunoşteam însă aceste semne
şi te-am smuls din mâinile lor,
din pălăria sub care te-ascunseseşi
de teamă de ochiul meu de frigul revărsat
şi niciodată de atunci n-a venit nimeni să te caute
punct şi virgulă
nu pălărierul, nu soţia lui
nu umbra pe care ai uitat-o întinsă pe gresie în bucătărie.
erai a nimănui acum, rujată imperfect,
fără nume, fără prefix...
nu mai conta c-ai fost cândva iubita mea
erai prizoniera acestui transfigurant abis


în plus: ce ploaie e-afară... ce ploaie... vântul te rupe în ploaie te stinge în apă te-nfige cu totul în timp ce eu îmi plâng de milă spărgându-mi geamul memoriei. se apropie anul trecut cu zilele lui de tăceri, cu sunetele lui mute, cu mine şi cu tine, cu texte prinse în cuvinte, cu fotografii suspendate pe lângă propoziţii. erai şi tu eram şi eu şi amândoi ne colindam anul în speranţa unor timpuri altfel. mi s-a dus vremea, tu-ţi cauţi vremea ta, cred că ştii deja prea bine draga mea că din speranţe nu iese nimic. ce ploaie e-afară... ce timp e acesta în sufletul meu...

Saturday, October 20, 2007

4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile

cristian-mungiu-4luni-3saptamani-2zile Filmul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu, a fost câştigătorul Marelui Premiu al Festivalului de la Cannes pe anul 2007. Am profitat de ocazia ce mi se ivise şi m-am dus să îl văd cu un oarecare entuziasm; era doar un film românesc ce câştigase un premiu de excepţie, ce reuşise să se facă remarcat peste hotarele ţării.

Povestea este destul de simplă în ansamblul filmului, accentul căzând mult mai puternic asupra problematicilor social-politice decât pe şirul propriu-zis de întâmplări.

Două studente la politehnică, Găbiţa (Laura Vasiliu) şi Otilia (Anamaria Marinca), colege de cameră la cămin. Anul 1987, când încă "preafericitul" (aluzie la Nicolae Ceauşescu) făcea regulile prin România. O problemă existenţială, o criză fundamenală în viaţa unei tinere.

Găbiţa se decide să recurgă la un avort pentru a scăpa de o sarcină nedorită. Informaţii nu prea există, legăturile se realizează prin intermediul altor persoane. Totul trebuie să decurgă în linişte. Ea împreună cu Otilia reuşesc să îl contacteze pe Domnu' Bebe (Vlad Ivanov), un cunoscător în ale stopărilor de sarcină, cu care decid să meargă într-o cameră de hotel pentru a realiza intervenţia. După lungi discuţii presante şi pe alocuri de o violenţă verbală acută cu fetele, acesta se hotărăşte să accepte propunerea fetelor nu fără a le determina însă să recurgă la un compromis, ce a reuşit să redea atât criza în care se afla Găbiţa cât şi prietenia dintre cele două fete. Preţul pus de Domnu' Bebe întrece cu mult "preţul de piaţă", cel care circula ca un zvon prin rândul studenţilor. Pe lângă cei 2800 de lei plătiţi, Otilia este nevoită să-şi sacrifice demnitatea pentru a-şi ajuta prietena, acceptând să se ofere sexual bărbatului de a cărui decizie depindea în acele momente întreg destinul Găbiţei.

După implantarea sondei însărcinată cu provocarea unei sarcini spontane şi premature, şi după plecarea Domnului Bebe şi a Otiliei, Găbiţa rămâne singură în camera de hotel, aşteptând momentul decisiv.

Întoarcerea grăbită a Otiliei o găseşte pe Găbiţa adormită în pat, golită de sine şi de natura sa precedentă. Într-o pungă, pe podeaua de la baie, prins într-un stop-cadru, se află avortonul, ce se dezvoltase până atunci în abdomenul mamei sale exact 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Legea ar fi spus că este crimă. Etica părea a nu-i spune Găbiţei nimic.

Foarte bine realizată este scena în care Otilia porneşte în călătoria noctură prin oraş în încercarea de a scăpa de dovada incriminatorie, de fosta bucată de viaţă, acum neputincioasă în faţa deciziilor celor care par sunt asemenea zeilor în comparaţie cu el. Sfârşeşte să fie aruncat pe ghena unui bloc anonim. Istoria celui ce avea să fie un om se sfârşeşte aici...

Sfârşitul foarte brusc al filmului face referire la faptul că în ciuda tuturor celor întâmplate, fetele se pot aşeza liniştite la masă, pot cere o sticlă de apă, îşi pot turna apă în pahar... Viaţa continuă să fie aceeaşi, un lung şir de gesturi normale. Tot ceea ce s-a întâmplat a fost doar o discontinuitate în timp, o ruptură temporară din vieţile unor tineri.

Ar putea fi un film de etică, însă nu este. Ar putea fi un film de tineret, însă nu este total. Ceea ce este cu adevărat acest film reprezintă substratul din spatele tuturor gesturilor şi întâmplărilor. Istoria. Într-un stat democratic lucrurile poate că ar fi decurs mult mai uşor... Într-un stat informat lucrurile n-ar fi decurs aşa...

Tuesday, October 16, 2007

Despre absenţă


Nu ştiu cum aş putea defini absenţa fără să mă raportez la unul din termenii sinonimi la care ar putea face referire. Găsisem mai demult nişte idei potrivit cărora nu îţi poţi explica unele noţiuni decât folosindu-te de altele, şi de cele mai multe ori acestea erau denumite prin absenţa celorlalte. Un exemplu foarte clar îl constituie întunericul, pe care în mod invariabil găsim de cuviinţă să-l definim prin absenţa luminii. Ni se pare deosebit de greoi să găsim o alta variantă sinonimă cu aceasta şi care să nu cuprindă idei precum lipsă sau lumină. Deasemenea mai găsim termeni precum rece (frig) sau tăcere, în care se ridică iarăşi problema absenţei căldurii sau sunetului, ca elemente definitorii prin lipsă.

Observăm deci că absenţa este un mod de evidenţiere a scăderii în grad a unor proprietăţi pe care omul le poate sesiza direct prin intermediul simţurilor sau a nivelului spiritual. Am recurs la acest mod de definire deoarece absenţa nu se resimte doar fizic ci de multe ori ne simţim loviţi de sentimentul lipsei unor ingrediente de nivel spiritual precum credinţa sau iubirea, fără de care omul se simte lipsit de componenta sa divină, ceea ce-i oferă cu adevărat sensul în viaţă.

Gândindu-ne mai bine putem observa că absenţele sunt cele care ne fac să sesizăm defapt importanţa unor lucruri. Lipsurile ne fac să preţuim, să vedem cu adevărat valoarea cuprinsă în ceea ce ce întâmplă în jurul nostru.

Pentru mine lipsurile sunt, culmea, un mod de umplere a spaţiilor dintre cuvinte. Tot ceea ce lipseşte se poate obţine cu uşurinţă printr-o simplă încordare a minţii, printr-o dorinţă purtată de voină. Defapt nu există nicio absenţă, tot ceea ce percepem noi nefiind decât proiecţia în realitate a unui alt timp cu care nu ne-am mai suprapus. Nu lipseşte defapt nimic, decât o conştiinţă a fericirii - căci nu pot să nu mă raportez la ea, ceea ce ne dă impresia că nefiind fericiţi defapt ducem lipsă de ceva.

Ştiam că există ceva care generează aparenţa absenţei, iar acel ceva nu era golul. Trebuia însă să-mi clarific lucrul acesta, să descopăr de ce lumea ar prefera nefericirea în locul unei stări de permanentă seninătate.

Sunday, October 14, 2007

Despre un fel de complexitate


Există un anumit timp în viaţa omului când cade la învoială cu propria lui existenţă. Acesta este punctul în care constrângerile se sparg şi fericirea capătă o altă posibilitate de a se manifesta. Ceea ce este inevitabil este faptul că fiecare om trebuie să ajungă să recunoască în sine prezenţa unei mulţimi de alte personalităţi, din care fiecare are o pondere considerabilă.

Recunoşteam de curând că sunt 1000 de oameni într-unul. Acesta este un adevăr pe care n-am cum să-l dezmint. Sunt în acelaşi timp copil şi adult, bărbat şi femeie, trist şi fericit. Acum pot să ţip dar pot să şi tac. Pot să spun te iubesc ca apoi să plec fără să mă mai întorc. Pot să spun tot ceea ce cred însă pot la fel de bine să nu spun nimic. Pot fi Jim Morrison sau pot fi doar eu. Pot fi Che Guevara sau pot fi laşul ce se lasă pe vine începând să plângă. Pot fi Einstein însă apoi mă pot recunoaşte învins în faţa unei probleme minore. De fapt sunt tot ceea ce poate fi şi în acelaşi timp mă reduc la nimic.

Vine timpul în care trebuie să te recunoşti. Să nu te mai ascunzi atunci când ceilalţi te vorbesc pe la spate, temându-te de ceea ce ar putea spune ei. Vine timpul în care trebuie să înfrunţi viaţa, să te opui lor, şi să-i întrebi exact aşa cum trebuie: şi ce dacă sunt EU? Căci nu eşti nimic altceva decât tu, în toate formele tale şi sub toate umbrele tale. Vine timpul în care recunoşti că poţi face un lucru căci până la urmă de ce să te mai temi de cuvinte atunci când ai făcut faptele pe care ele le denumesc? Trebuie ca la un moment dat să-ţi iei viaţa în mâini, să nu mai aştepţi nimic, să nu te mai laşi rănit, şi să încerci să mergi. Şi să nu te opreşti decât atunci când ajungi în vârf, atunci când simţi în tine toate puterile pe care le-ai acumulat pe drum. Atunci ştii că nimic nu te poate înfrânge, că viaţa ta, oricât de complexă ar fi fost, a fost foarte bună exact aşa cum a fost; şi să nu existe dorinţe de a scoate sau de a adăuga ceva în cadrul ei.

Touched by Genius. Cursed by Madness. Blinded by Love.

Mi s-ar fi părut egoism să afirm că mă simt atins de Geniu. Oricum, ştiam că am în mine o putere ce mă conduce invariabil către adevăr, către curajul de a-mi asuma viaţa şi de a da la o parte toate lucrurile ce-ar fi putut să mă ţină pe loc. Trebuia să arăt cu degetul tot dezgustul lumii, toate părţile întunecate, tot ceea ce intra în contradicţie cu valorile pe care eu mi le asumasem. Eram atins de Geniul acela dumnezeiesc ce-i face pe oameni să creadă nu că sunt unici, căci mai erau o mulţime ca mine, ci că doar urmându-şi viaţa urmau să ajungă către infernul crunt al Adevărului.

Eram blestemat de Nebunie? Da. Eram un Rimbaud, eram un Morrison, eram un Hemingway cu pistolul la tâmplă. Treceam deja prin nebunia vieţii mele şi căpătam experienţa recunoaşterii de sine. Nu mă mai temeam să admit, căci doar prin adevăr poţi ajunge la adevăr. Ca un călăreţ prin furtună, ca un nebun pe o stradă pustie, ca mine în lumea lor. Eram nebun şi nu mă mai temeam nici de textele înscrise pe pereţi, nici de vocile lor ameniţătoare. Cel mai important: nu mă mai temeam de suferinţă.

Eram orbit de Dragoste. De parcă Dragostea n-ar fi altceva decât un cuvânt cu literă mare, decât o forţă ce-ţi înfige ace dureroase în ochi lăsându-te pustiu şi nevinovat. Nimic nu este nevinovat. Eram orbit de toate felurile de dragoste, de toate zâmbetele, săruturile, cuvintele pe care le primeam. Admiteam cu sufletul la gură că viaţa este frumoasă chiar dacă poate imediat urma să sufăr, chiar dacă poate ştiam lucrul acesta. Nu-mi păsa. Mi-era milă de Wilde pentru că se dispreţuise pe sine, râdeam de mine pentru că fusesem un copil. Începusem acum să mă joc de-a dreptul cu dragostea, să iau locul jucătorului ce face regulile.

Nu eram decât un om complex, aproape cu c mare. Zâmbeam, ţipam, râdeam, săream, vorbeam, scriam, ştiam, ascultam, acţionam, jucam. O viaţă - o limită. Iubeam la limita raţiunii şi-mi acceptam viaţa la limita iubirii. Scriam la limita cuvintelor şi gândeam la limita vieţii. Trăiam la limita fericirii iar din când în când încălcam regulile şi atingeam fericirea, aşa cum doar eu aş fi putut vreodată să o fac... doar eram o mie de oameni într-unul, nu-i aşa?

Friday, September 28, 2007

Despre alegere

Question_by_ArhcamtIlnaad De multe ori avem impresia că viaţa noastră este strict pusă sub semnul deciziei pe care noi am urma să o luăm. Ne temem uneori de ceea ce am putea face sau gândi, de ceea ce ar presupune variantele dintre care am avea de unde alege referitor la acestea.

Omul, imposibil de evitat, găseşte întodeauna ca limită în faţa Adevărului Absolut propria persoană. Se sperie astfel de incapacitatea de a fi independent în drumul către propria împlinire, pentru că nu are posibilitatea alegerii de a se ajuta pe sine... Omul speră tot timpul intervenţia Divinităţiii pentru a-l ajuta să evolueze, pentru a-l ridică către un nivel spre care tinde neîncetat...

Fiinţa umană are la un moment dat impresia că poate alege propria fericire. Zbătându-se neîncetat între raţiune şi sentiment, interior şi exterior, adevăr şi aparenţă omul ajunge să se simtă scindat în sine însuşi, confundând fericirea cu o tristeţe aproape permanentă... Omul consideră poate alege între ceva, asta îi oferă libertatea pe care i-o oferea Sartre... Din păcate eu nu cred ca este aşa. Cred în existenţa unui Dumnezeu şi a faptului că veghează neîncetat asupra noastră. Am ales să cred în El. Mai cred însă că el îmi limitează total posibilitatea de alegere. Nu pot alege. Omul pare că nu are dreptul nici măcar a alege iubirea; nu poţi alege persoana de care te îndrăgosteşti, nu poţi alege să nu mai suferi, nu poţi alege drumul uşor.

Tot ceea ce se întâmplă, total în afara oricărei alegeri, este viaţa omului, şirul nemărginit ce are ca limită Adevărul. În incapacitatea de a alege, omul se caută pe sine în mormanul de lucruri fără sens din lumea aceasta, încearcă să se descopere şi să-şi afle propriul înţeles, cel pentru care nu există alegere.

Nu poţi alege să fii exact aşa cum vor ceilalţi, nu poţi fi calm dacă tu simţi că nu eşti, nu poţi fi tipar dacă sensul tău e să te descompui în bucăţi.

Din momentul în care te naşti nu faci defapt decât o singură alegere concretă, importantă şi decisivă: aceea de a trăi. Alegerea vieţii. Alegerea ta!

Nu putem alege să ne depăşim statutul uman, nu putem face asta, nu putem renunţa la faptul că suntem oameni. Ne pare uneori că nu putem face nicio alegere, că decizia nu se află la noi... Ne simţim limitaţi în propria noastră viaţă...

NU EXISTĂ ALEGERE! în nimic. nu în viaţă. nu în gând. nu în posibilitate. suntem tot timpul guvernaţi de o imprecizie dureroasă, de o incapacitate de decizie absurdă... pentru că există mult prea multe variante în care ne-am putea abandona. apoi există golul...

Eu n-am putut să aleg nimic. În schimb am înghiţit Timpul şi m-am transformat în CLIPĂ. Am devenit apoi Posibilitate. şi am fost Totul. alesesem să nu aleg şi eram fericit. defapt viaţa mă alesese pe mine, mă arătase cu degetul, mă făcuse fericit. Incapacitatea de a decide mă aruncase în braţele posibilităţilor.

Nu există defapt nicio alegere. Nu e decât omul şi sufletul lui.

Monday, September 24, 2007

Inceput al unui nou drum

joeyl21 Daca lumea ar fi mai preocupata de propria soarta atunci probabil ca nu ar mai sta sa-si planga de mila avand tot timpul impresia ca viata e aiurea. Din punctul meu de vedere lumea este foarte buna daca tu esti OK cu tine insuti. Identitatea este cea care obisnuieste sa ne dea cele mai grele batai de cap, sa ne incinga creierii, sa ne chinuie... Vine insa timpul in care treci si peste asta, in care nu-ti mai pasa de oameni, de prejudecati, de cuvinte aruncate de oameni oarecare. Vine timpul in care te impaci cu lumea, in care nu te mai temi de viata, in care te gandesti ce sa faci pentru a pacali viata pentru a-ti recastiga acele clipe de fericire pe care le aveai in trecut.

Ne plangem degeaba ca nu am fi ferciti. Adevarul e ca cine spune lucrul acesta nici nu incearca sa gaseasca fericirea. Atat e nevoie, sa vrei, sa depui un efort. Nimic nu cade singur din cer, nici macar marul lui Newton. Credem ca ne doboara tristetea, ca suntem nedreptatiti de catre soarta, ca nimic nu este asa cum am vrea noi. Singura problema de fapt este aceea ca suntem mult prea ignoranti fata de noi insine incat sa recunoastem ca multe lucruri din viata reala ne ofera picaturi de fericire.

Vin la scoala pentru ca stiu ca acolo este el. Pentru ca pot zambi. Pentru ca pot intinde mana. Pentru ca ma transform. Pentru ca STIU ca am nevoie de scoala.

Multi nu stiu asta. Vin pentru ca sunt obligati. Vin pentru ca nu stiu de ce vin. Vin pentru ca la scoala pot fi cineva, acel cineva ce le este interzis acasa.

As vrea sa sufar in continuare, sa ma chinui mult si bine, sa nu mi se mai termine durerea... As vrea sa nu fie nevoie sa mai rad, nici sa mai scriu, nici sa vorbesc. As vrea sa nu mai fie oameni. As vrea sa nu mai fie soare... As vrea sa nu fi stiut niciodata ce inseamna fericirea, sa nu-l fi cunoscut niciodata pe el, sa n-o fi stiut pe ea, sa nu fi tinut niciodata de mana vreo persoana. As vrea sa fi fost un om viu cu ochii inchisi, un muritor de rand aruncat in valurile spumoase.

Problema reala era ca tocmai astea eram, bucati de viata, o mie de oameni intr-unul, toti cu ochii larg deschisi. Fusesem foarte fericit, inca eram uneori, ii cunoscusem pe toti, tinusem de mana intreaga lume. Fusesem eu...  de la un punct nu ma mai temusem de mine sau de lume, gasisem curajul sa-mi rup persoana in o mie de bucati incat sa o desconspir pe fiecare in parte.

Eram foarte fericit ca nu eram un altul... EU nu-mi mai era o problema... era o poarta catre mine... Incepeam sa caut altceva... nu ma mai cautam pe mine, acum incepeam sa ii caut pe ceilalti... incepeam sa caut Lumea...

Thursday, September 20, 2007

Nimic altceva

eu-2-3 Paşii îl purtau lejer de-a lungul străzii largi plină cu oameni şi cu vitrine care mai de care mai luminate şi stridente; mergea tăcut purtându-şi geanta kaki trasă peste braţ, cu părul său ondulat fluturându-i încet în bătaia vântului tomnatic, păr pe care-l lăsase iarăşi să crească după ce, mai mult la intervenţia unor influenţe exterioare, se lăsase purtat la frizer pentru a renunţa la părul său mult iubit. Se gândea. Este mai mult decât suficient pentru a-l caracteriza, pentru a-i descrie cumva starea sufletească, pentru a pătrunde cumva în universul său; se gândea. Asta face tot timpul, chiar şi atunci când merge, chiar şi când citeşte, chiar şi în vis (oare nu ar fi potrivit să îl sune până la urmă?) când închidea ochii lăsându-se pradă unei capcane inevitabile. Mergea respirând şi respira mergând; părea că vorbeşte singur lăsându-şi buzele să dea naştere unor cuvinte mute, inexpresive, incapabile de a se face înţelese prin sunete, ca şi cum lumea sa n-ar fi cunoscut oscilaţiile. Avea o privire tristă, doi ochi căprui ce priveau goi într-o depăratare oarecum nefirească, desprinsă de Pământ, căzută într-un univers paralel în care s-au închis toate porţile. Mersul grăbit nu i se potrivea cu privirea, acesta era poate şi acel element ce-l făcea să aibă o sclipire anume atunci când trecea pe stradă, ce îi făcea pe ceilalţi trecători să întoarcă privire înspre el; nu era frumos (avea să treacă mai târziu pe la bibliotecă) încât să merite una ca asta; hainele sale nu se deosebeau de ceea ce lumea obişnuită numeşte „normalitate”, adică acea parte din viaţă la care toţi aderă însă din care nimeni nu ajunge vreodată să guste; era un motiv foarte simplu iar el îl ştia – normalitatea nu exista. Se îndrepta astăzi nici el nu ştie unde, poate spre o bancă din parc pe care se va aşeza tăcut scoţându-şi cartea din geantă (oare când va avea curajul să schimbe lumea?) pe care o va lăsa nemişcată câteva minute pe genunchi, asemenea unei pietre asupra căreia s-ar fi concentrat intens pentru a-i observa creşterea. Aceasta era lumea sa; băga apoi cartea în geantă, fără a fi citit nimic, şi-ar fi mers în continuare fără nicio direcţie; fără a se întâlni cu nimeni. Din când în când îşi mai arunca privirea asupra vreunei persoane oarecare gândindu-se câte vieţi posibile ar fi putut avea, câte lucruri ar fi putut face acela fără ca măcar a lăsa nicio aparenţă în paşii pe care îi realiza. El însă nu era decât un tânăr (bineînţeles că un sărut n-ar fi imposibil) aproape la fel ca toţi ceilalţi, un băiat de optsprezece ani care citeşte; poartă întodeauna cărţi împreună cu el, ca şi cum un purtător de ochelari nu are voie să renunţe la obiectul de care are absolută nevoie. Se gândeşte la fericire şi lacrimi; se simte fericit şi ar vrea să plângă. Mototoleşte în degete pansamentul plin de sânge pe care tocmai l-a scos din locul din care dimineaţă dentista i-a scos măseaua; nu se scârbeşte (va trebui ca până la urmă să scrie toate acestea) şi nici nu vede vreun motiv pentru care ar ar face-o; la primul coş de gunoi îl aruncă. Se gândeşte că Pluto merită o şansă; de parcă Virginiei Woolf i-ar fi păsat vreodată de Pluto. Însă el continuă să meargă la fel de grăbit, nebuneşte ar putea spune unii oameni, trecând pe roşu şi zâmbind. (şi dacă nu acesta este numele lui?). Ştia însă foarte bine că nu mai putea da înapoi, nu mai avea nicio şansă... Liviu era numele lui.

Tuesday, August 28, 2007

Eu impotriva mea



Ştiam că mă aflu în pragul nebuniei.
Trecuseră atâtea zile, luni – mai bine spus, ba poate chiar ani mucegăiţi, de când trăgeam pătura peste noi şi aveam pretenţia de a crede că nu se întâmpla nimic deosebit. Îmi întindeam mâna peste trupul scăldat sălbatic în razele lunii simţindu-i bătăile inimii asemenea sunetelor unui clopot posedat. Îmi apropiam buzele înfricoşate sărutându-i umărul transpirat, pielea îmbibată cu propria noastră tăcere, cu nesfârşita teamă de care ne simţeam legaţi de acest prezent din care eu personal nu păream a mai avea vreo şansă de evadare; aşa a şi fost. Ne ţineam de mână având certitudinea că ne-am spus astfel cele mai înfocate declaraţii de iubire ce s-ar fi putut mărturisi vreodată, că fiecare vibraţie a inimilor noastre pare ruptă din sunetul nervos al paharelor de cristal pregătite să-şi piardă viaţa pentru totdeauna. Nu ne puteam spune niciun cuvânt; cuvintele nu-şi aveau niciun rost aici, în această poveste în care tăcerile ne erau mai mult decât suficiente pentru a ne exprima; ne priveam. Într-o noapte i-am sărutat picioarele şi eram convins că însuşi Dumnezeu – dacă exista – se afla acolo, în acel trup, primindu-mi jertfa oferită în numele dragostei. Atingeam astfel o fericire aproape divină, net superioară celei atinsă în condiţii normale, o euforie ce mă apropia de acea stare nepământeană pe care înţelepţii o numeau ex-tasis. Ieşire din trup. Adevăr. Mă transpuneam astfel în visul straniu şi întunecat al iubirilor pentru care comunicarea ia forma unor gesturi rupte din realitate, frânte şi neinteligibile. Mângâierile deveneau cuvinte mute, îmbrăţişările erau săruturi inexistente; tot ceea ce s-ar fi putut numi dragoste, în cazul nostru nu era decât o încercare aproape disperată de a ne înţelege pe noi înşine; pe fiecare în parte, pe celălalt, pe noi împreună. Cu toate acestea cuvintele nu aveau nicio putere pentru a lua asupra lor intensitatea trăirilor noastre.
Aveam să aflu însă mai târziu că viaţa de fapt nu este ceea ce înţelesesem eu până atunci că ar fi: fericirea frenetică pe care o puteam obţine doar cu puţină încredere în mine. Nu, viaţa nu-şi avea decât singura lege aflată pe atunci în vigoare: ce iubeşti ai să pierzi; viaţa reală nu-ţi rezervă în final decât acest lucru: propria însingurare, nevoia disperată de a te exprima şi de a-ţi manifesta trăirile în raport cu o altă persoană. Niciodată, simţeam atât de adânc în interiorul meu, nu-mi va mai fi dat să-i simt respiraţia caldă în ureche sau vocea molcomă călătorindu-mi prin vene topindu-mi întreaga inimă. Nu puteam însă suporta acest gând crud şi ucigător, acestă condamnare pe care mi se părea că Dumnezeu – dacă exista – o aruncase asupra mea. Îmi înfigeam mâinile încordate în părul crescut şi trăgeam cu disperarea cu care o mamă trage de copilul prins între roţile unui autoturism.Din când în când îmi mai caut telefonul pentru a-i scrie câte un mesaj. Rămâne însă doar spaţiul... În alte dăţi încep să-i formez numărul adăugând în faţa sa cele câteva semne pentru a-mi ascunde identitatea; duc telefonul către ureche... la primul sunet închid repede; mâinile-mi tremurânde rămân îngheţate câteva clipe. Mă cuprinde o teamă pe care nu mă simt capabil să o exprim, o frică teribilă ce nu-şi are însă nicio bază temeinică. Nu pot aştepta nici măcar să-i aud vocea, cu toate că nu are cum să cunoască faptul că persoana de la celălalt capăt sunt eu. Ajunsesem să mă tem acum chiar şi de o discuţie banală, chiar şi de simpla sa voce. Simţeam că mă aflu în pragul nebuniei. Lacrimile şiroindu-mi pe faţa întristată îmi consimţeau faptul că nu mă mai pot controla; mâinile atingându-se frenetic îmi exprimau prăpastia mentală. N-aveam curajul să mă privesc în oglindă temându-mă poate că imaginea ce-avea să prindă viaţă acolo urma să fie tocmai contrariul: reflexia unui om fără viaţă. În timp ce câteodată mi se mai spunea că nu este decât ceva trecător, că aveam să trec cândva peste asta, eu înţelegeam în inima mea cel mai mare adevăr, chiar inversul: nu voi putea scăpa niciodată; mă aflam pe marginea prăpastiei, în cel mai abrupt loc cu putinţă. Eu urma să decid pasul următor...
Ştiam că mă aflu în pragul nebuniei iar martor îmi era chiar telefonul ce zăcea bucăţi pe covorul camerei mele după ce tocmai îl aruncasem lovindu-l de perete. Îl priveam cu un calm suspect, timp în care îmi rodeam unghiile cu o intesitate ce-mi depăşea chiar şi furia; începusem chiar să aud voci. De undeva din depăratare cineva îmi şoptea un fapt împotriva căruia mă răzvrăteam teribil. Ceea ce simţeam n-avea să ajungă niciodată la un sfârşit.

Saturday, August 18, 2007

Pledoarie împotriva vieţii superficiale


Mă gândeam acum că în ultima perioadă nu am făcut decât să fiu foarte tolerant cu mine însumi. Nu m-am mai lăsat să mă deranjeze nimic, m-am coborât la voia întămplării şi a fiecărei posibilităţi pe care mi-o putea rezerva fiecare zi. Am căpătat curajul propriei mele persoane. Mi-am câştigat în sfârşit propriul suflet. Un rol foarte important în acest fapt îl constituie cărţile pe care le citesc în continuu şi filmele pe care parcă le caut pentru a găsi unele răspunsuri, căci da... întrebările sunt cele ce ne forţează să ne găsim drumul în viaţă. Aşa cum spuneam, în ultima vreme am început să suport un proces ce până la urmă trebuia să apară şi în viaţa mea, inevitabil după momentele pe care le-a presupus trecutul. Au apărut câteva elemente ce m-au determinat oarecum să adopt o altă tactică asupra vieţii mele. Trecutul, toate evenimentele ce s-au succedat de din copilărila mea şi până de-a lungul întregului an trecut (într-un ritm accelerat) au contribuit considerabil la înţelegerea a ceea ce am putut numit viaţă. Înţelegerea vieţii este un pas absolut necesar pentru a deveni Omul-Fiinţă, cel destinat într-adevăr a trăi împăcat cu această viaţă. Am putut observa tot mai des că mă regăsesc considerabil în paginile cărţilor şi-n filme; e ca şi cum acestea ar veni special pentru a mă forma pe mine şi sunt convins că tocmai acesta este rostul lor.

  1. Dragostea înseamnă să fii preocupat de situaţia celuilalt la fel de mult ca de a ta. Da, am trăit şi asta. Şi da... asta înseamnă dragostea mai presus de toate formele meschine pe care le ia. Dragostea nu mai înseamnă nici măcar acele semne care ar fi trebuit să arate dragostea. Am trăit să văd şi să înţeleg lucruri atât de măreţe încât adevărul mă întristează. Dacă este chiar aşa (şi tind foarte mult să cred că este)... atunci foarte mulţi nu ştiu ce este aceea dragoste. Îmi dau seama că am trăit acest lucru şi l-am înţeles. Dragostea înseamnă să mă pierd pe mine în grija pentru o altă persoană... dragostea înseamnă tăcerea ce nu-mi lasă cuvintele să-mi părăsească buzele... dragostea înseamnă să nu dormi nopţile gândindu-te la ceea ce ai putea face pentru a-i fi mai bine... Dragostea înseamnă să te chinui, să te zbaţi încontinuu, şi fără ca măcar să-ţi mai pese de lucrul acesta. Trăind aceste evenimente n-am cum să nu mă gândesc că am atins cumva o altă porţiune a realităţii.
  2. Cultura noastră nu-i face pe oameni să aibă o părere mai bună despre ei înşişi. Şi trebuie să fii tare puternic ca să spui că e ceva putred în cultura noastră, să nu o accepţi. Adevărul este că şcolile în care învaţă generaţiile noastră se duc tot mai mult în jos. Şcoala generală rămâne oala cu apă fierbine în care sunt puşi să clocotească atât elevi cât şi profesorii de toate categoriile în speranţa că fiecare îşi va găsi propria cale. Admiterea la liceu nu rămâne decât o strecurătoare ce se avântă pentru a face curat. În timp ce elevii cu medii foarte mari ajung la licee cu renume (unde cad pe mâna unor profesori debili ce vor să face dintr-un simplu copil un geniu împingându-i în cap tone de informaţii), cealaltă parte a elevilor – anume cei cu medii slabe 5.00 – 7.99 – ajung în liceele mediocre în care sunt lăsaţi de izbelişte cu gândul că dacă, Doamne, e prost ce-aş putea să-i fac eu ca profesor să-l deştept. Aşa l-a fătat măsa. Bine dragă, aş putea să-i răspund, atunci de ce dracu' nu te-ai făcu tu colo vreo femeie de serviciu dacă tot n-ai nimic de făcut în ceea ce ţi-ai ales. Dar asta e România. Până la urmă avem aici două categorii de persoane ce se formează: conducerea, boşii, forţa societăţii vor rămâne cei din liceele de vârf, creaţi în spirit competitiv şi mecanic. Partea a doua, proştii, nu rămâne decât să fie mâna de lucru a indivizilor de care vorbeam, maleabili şi moi, cum îmi place mie să spun. Mai rămân însă cei cu medii de 8.00 – 8.99, aflaţi undeva la mijloc, neîncadrabili în niciuna din categoriile mai sus menţionate. În licee medii – profesori diverşi. Dacă ai norocul să fii construit bine atunci eşti un adevărat om. Nu depinde decât de cei ce te lucrează. Este însă mediul educaţional din ţară optim pentru a creea oameni, nu doar maşinării în trup de om? Ei bine... nu am cum să nu recunosc că nu. NU! Profesorii care vin la ore doar să zbiere, cei care au uitat să-şi lase limbajul de grajd la uşa scolii, cei care cred că-şi fac treaba la perfecţie şi de fapt freacă menta prin clase constituie o realitate greu de ignorat. Asta ca să nu mai spun că violenţa este un fenomen cotidian, şpaga la ordinea zilei, cadourile pentru note la ele acasă. Cei care nu fac nimic din tot ce am menţionat mai înainte au impresia că-şi fac treaba de minune forţând elevii să le înveţe materia. Realitatea este mult mai dureroasă chiar decât ştirile de la ora 5. Cultura noastră nu-l face pe om decât să devină ceea ce este însă-şi ea: un căcat. Cultura noastră nu te acceptă dacă vrei să spui lucrurilor pe nume... cum ai încercat să o înfrunţi puţin ai fost încolţit şi pus imediat la punct. Uite-l şi pe mucosu' ăsta cum vrea să-mi dea lecţii. Iar atunci când vrei să lupţi nu ţi se dă decât un singur sfat, chiar şi de la cei de la care ai aştepta sprijinul... lasă-i să facă ce vor, nu te băga... E ceva putred, foarte putred...
  3. Uneori nu poţi să crezi ceea ce vezi, trebuie să crezi ceea ce simţi. Şi dacă vreodată vor fi oameni care să aibă încredere în tine, atunci trebuie să simţi că şi tu poţi avea încredere în ei – chiar şi atunci când eşti în ceaţă. Chiar şi atunci când cazi. După momente în care am fost silit să-mi ascult exclusiv inima (ceea ce simt) deoarece raţiunea lupta cu totul împotriva mea această idee mi se pare formidabilă. De aceea – acum ştiu... de ce. Pentru că am avut încredere. Încă am. Încă lupt, încă mă chinui, încă rezist în valurile acestei vieţi.
  4. Este primejdios ca primele noastre fantasme să fie tocmai cele mai bune, cele mai dragi, cele după care ne pare cel mai rău. Aceasta este o mare problemă a mea, aceea că începutul a lăsat o influenţă covârşitoare şi o obsesie de netrecut, aceea că primele forme în care mi s-a manifestat latura ascunsă a personalităţii mele au fost chiar cele mai puternice posibil şi totodată cele mai dragi, cele după care trebuie să suspin mult timp după... Şi chiar acesta este adevărul: este foarte primejdios să se întâmple aşa ceva mai ales pentru persoanele care nu-şi pot asuma propria viaţă. De cele mai multe ori este foarte greu să accepţi ceea ce simţi, să te resemnezi asupra căilor pe care mergi.
  5. Ne credem puri atâta vreme cât dispreţuim ceea ce încă nu trezeşte în noi nicio dorinţă. Da, sigur... acesta este drumul prostiei şi al intoleranţei. Oare câţi oameni nu se conduc după prejudecăţi, după ceea ce cultura, la bazele ei, le-a impus în subconştient? Acestea sunt cauzele pentru care foarte mulţi tineri decid să se sinucidă sau să îşi părăsească părinţii; imposibilitatea de a te exprima şi de a te face înţeles, incapacitatea celorlalţi de a accepta realitatea ta reprezintă un punct de cotitură în evoluţia viitorilor adulţi. Supuşi nenumăratelor constrângeri şi având în spate mentalitatea unei societăţi ce nu reuşeşte decât să transforme oamenii în procese mecanice, tinerii de astăzi ajung să-şi facă o părere greşită asupra vieţii reale, asupra realităţii pe care din ce în ce mai puţine persoane o mai sesizează ca fiind rădăcina tuturor visurilor. În momentul în care însă ispita intervine în viaţa omului, în care apare acea dorinţă ce ne pune la îndoială puritatea fictivă de care ne credeam în stare, se duc pe apa Sâmbetei toate idealurile noastre. Odată cu conştiinţa asupra propriei realităţi şi cu adevărul decăderii din realitatea tuturor omul ajunge în etapa următoare a evoluţiei sale, şi anume în asumarea fiecărei posibilităţi pe care lumea ar putea-o crea. De aceea spuneam recent că nu mă mai miră nimic, chiar nimic, acum când am impresia că am trăit tot ceea ce se poate trăi, că am în mine realitatea posibilă a oricărei persoane.
  6. Dintodeauna mi s-a părut că moartea e ceva uşor de îndurat. Felul în care mi-o imaginam nu se deosebea de închipuirile mele despre iubire. Ca şi dragostea, moartea mi se părea o dulce sfârşeală, o înfrângere plăcută. Am privit dintodeauna moartea ca pe o soluţie, nicidecum ca pe un sfârşit. Prin clasa a IX-a, când scriam despre moarte, ceilalţi mă priveau ciudat gândindu-se probabil că sunt încă un tip din-ăla cu probleme existenţialiste ce caută atenţie. În vremea aia nu era niciuna dintre acestea. Probabil că nu aveam în mine decât un exces de adevăr... Viziunea pe care noi oamenii o avem asupra morţii guvernează direct părerea pe care ne-o facem despre viaţă. Teama de moarte te face indiscutabil să-ţi fie teamă şi de viaţă singurul tău ţel fiind acela de a supravieţui. Modul în care privesc eu moartea - anume netemător, oarecum prietenesc, împăcat cu ideea – mă determină direct să acţionez ca atare: din punctul meu de vedere există oricând posibilitatea să mor aşa că picul de adrenalină pe care îl aduc în viaţa mea nu este decât cireaşa de pe tort.
  7. Cât de simplă este viaţa şi cât de uşor ne-ar fi dacă am fi şi noi destul de simpli ca să ne-mpăcăm cu ea. Dacă aceasta este marea problemă a oamenilor, aceea de a se fi născut complecşi, atunci ar trebui să rescriem manualele. Problema noastră reală este chiar aceasta până la urmă: să ne împăcăm cu viaţa şi cu ceea ce ni se întâmplă, să luăm totul exact aşa cum este. Dacă reuşim acest lucru atunci calea către fericire nu este decât la o aruncare de băţ. Simplitatea este aparenţa sufletelor agitate.
  8. Omul trebuie să ştie să sufere fără să urască. Aceasta a fost cea mai imposibilă însă în acelaşi timp cea mai reală idee pe care am găsit-o într-o carte. Imposibil s-o aplic chiar mie... chinuindu-mă s-o aduc la o probabilitate acceptabilă. E îngrozitor de greu să nu urăşti atunci când ţi se răpeşte fericirea, atunci când muşti din pernă simţind spasmele durerii.
  9. Omul se ocupă de propriile lui probleme în măsura în care ele există şi în măsura în care ele îi sunt proprii. În lipsa lor, de frica golului vieţii lui, se agaţă febril de problemele altora: pentru a le îndrepta. Pentru a deschide ochii celui care greşeşte şi a-i arăta drumul celui rătăcit. Nevoia de a face exact aceste lucruri ţipă în mine. Dacă nu urmez acest drum simt că mă voi pierde. Nu vreau succes; nu-mi doresc decât să-mi regăsesc fericirea. Nu mă voi lua după semnele lumii ci după glasul inimii mele.

Am ajuns până acolo încât TOTALA ACCEPTARE A MEA CU SINELE m-a determinat să mă împac cu lumea întreagă. A trebuit să transmit mai departe şi celorlalţi cine sunt. Cine sunt? Sunt un om complex în care sute de influenţe se zbat încercând să reconstruiască temeliile unui suflet. Sunt o îmbinare de elemente şi tocmai de aceea ştiu încă de pe acum că nu voi fi niciodată ceva clar. Cândva pot să fiu într-un fel, cândva într-altul. Partea mea ascunsă iese la iveală atunci când visez şi am constat mai recent, în momentele în care sunt luat de alcool. Faptul că văd ambele direcţii ale vieţii şi aleg să merg pe ambele mă face cel ce sunt şi sunt chiar fericit că am putut simţi aceaste elemente.

Nu cred în MONOGAMIE. Nu cred în fidelitate. În orice caz aceste elemente nu-mi sunt potrivite mie. Îmi place să-mi trăiesc clipa, de aceea nu-mi doresc obstacole. Pentru foarte multă lume aceste lucruri pot părea ciudate... Mai mult decât atât consider că un dualism este izolat în propria tăcere. Adevărata viaţă începe de la trei. Nu-mi doresc să provoc suferinţă şi tocmai de aceea prefer să-i păstrez pe ceilalţi la o distanţă certă faţă de mine. E mult mai bine să mă accepţi aşa cum sunt decât să încerci să mă înţelegi. Gândurile se transformă în fiecare zi în obstacole din ce în ce mai grele. Cum ai putea să-i explici cuiva ce-ar vrea să îţi rupă masca pentru a te afla aşa cum eşti că adevărata ta faţă ascunde o frumuseţe pe care doar tu o percepi? Cum ai putea spune că viaţa este singurul lucru ce contează? Cum să spun că viaţa mea şi toate elementele pe care le-am trăit au avut un sens şi m-au făcut făcut fericit? Poţi înţelege asta...? poţi înţelege că te-aş părăsi în secunda imediat următoare dacă mi s-ar oferi răspunsul către fericire?

Nu ştiu ce caut cu adevărat... Caut esenţa Vieţii. Caut Iubirea. Caut Marele Adevăr. Mă caut pe mine. Ştiu punctul în care am atins cea mai mare fericire şi m-aş duce întodeauna înspre el, indiferent ce formă ar lua, indiferent ce aş lăsa în urmă.

Dacă mie acum, în timpul pe care îl trăiesc, mi se deschide în drum către ceea ce caut, atunci eu voi merge pe el indiferent cine ar fi; indiferent unde ar duce.

Resping drumurile uşoare şi-mi ascult semnele dictate de inima. Viaţa mi-e un drum. Viaţa mi-e un instinct. Faptul că sunt cel care sunt mă face chiar mai puternic şi sigur pe mine. Nu sunt nicio excepţie, nici altceva. Sunt doar eu.

Închei acum acest mic eseu cu trei citate ce-ar fi suficiente în puterea lor să rezume tot ceea ce am scris mai sus:

"Oamenii nu spun totul despre ei, însă când ai fost silit, şi obişnuit, ca mine, să ascunzi o parte din viaţa ta, îşi dai seama foarte curând că aşa fac toţi. Dobândisem aptitudinea specială de a ghici viciile sau slăbiciunile nemărturisite ale altora. Neascunzându-mă de mine, descopeream ce tăinuiau ceilalţi."

"Nu mai eram un adolescent bolnăvicios, speriat de el însuşi. Simţeam că devenisem ceea ce cu adevărat eram, aşa cum ne-am transforma cu toţii dacă am avea curajul să fim ceea ce suntem."

"Viaţa m-a făcut să fiu ceea ce sunt: prizonier, fie şi aşa, al unor instincte pe care nu eu mi le-am ales, dar la care acum mă resemnez. Şi sper că, lăsându-mă în voia lor, voi dobândi, în lipsa fericirii, măcar înseninarea."

Toate citatele incluse în text fac parte din:

  1. Marguerite Yourcenar – Alexis sau tratat despre lupta zadarnică
  2. Amos Oz – Cutia Neagră
  3. Mitch Albom – Marţi cu Morrie

Tuesday, August 07, 2007

Încă puţin...


Mi-am dat seama, după cam un an, cum e să dormi frumos. Poate că este o exprimare cam ciudată – a dormi frumos, însă mi se pare cea mai potrivită. La naiba cu toate insomniile şi acele vise rare ce vin să-mi spună un adevăr de care eu am ajuns să fiu conştient. A dormi frumos mi se pare a fi acel act prin care îţi poţi aşeza capul pe umărul cuiva – indiferent dacă asta are vreo conotaţie exterioară acestui fapt, spre care ne simţim tentaţi să ne îndreptăm – să-i poţi simţi căldura pielii şi pulsul simbolizându-i viaţa. Aproape că am uitat cum e să fii fericit, cum e să te bucuri atunci când nu eşti singur. Mi-era aproape imposibil când ultimul an nu mi-am văzut decât propria singurătate şi nevoia execrabilă de a oferi ceva... probabil iubire. Însă am reuşit să deţin un adevăr tulburător: nu pot oferi decât atunci când inima îmi este constrânsă. Cât de curând simt că am să fiu nevoit să vorbesc; nevoia a venit deja, multe din ocazii mi-au bătut la uşă. De ce să tac dacă am ajuns să fiu conştient că altfel nu se poate? ACEST ADEVĂR SE AFLĂ ÎN MINE ŞI NU ARE NICIUN ROST SĂ LUPT ÎMPOTRIVA LUI. Oricum momentele mele de inconştienţă mă dau de gol...

E bine să ai pe cineva însă nu îmi doresc pe oricine. Mie trebuie să mi se aprindă beculeţele, să văd că există posibilităţi. Eu prefer să dau foc şi să se consume în 5 minute – frumos, decât să ardă în continuu, fără oprire, chinuindu-mă să sting focul ăsta obsedant. De aceea e mai bine să te arunci în prăpastie decât să te plimbi în continuu pe marginea ei. Nu pot fi fericit decât trăindu-mi cu adevărat clipa, clipa pe care o preţuiesc. Mâna mea te caută noaptea sub pernă... Da, n-am să te pot uita... Ce mi se pare însă mult mai rău este faptul că aproape am ajuns să te văd în toate persoanele cu care interacţionez şi aproape îmi vine să nu mai refuz nimic. Dar eu îmi caut prăpastia mea... Sunt încă mulţi, destui, cei care îmi pot deschide drumuri. Ştiu însă acum că n-am să mă pot calma... Viaţa mea aşa trebuie să fie... Nu este nicio resemnare ci doar propria mea acceptare...