Despre limite si adevar

Un adevăr rostit reprezintă deja cheia asupra libertăţii pe care o caută oamenii. Este eliberarea. Ne-am înşelat de prea multe ori crezând că tăinuind un fapt important din viaţa noastră ne-am putea oferi libertatea de a acţiona în continuare conform aceloraşi principii. Niciodată nu va fi aşa. Faptul că uneori alegem să ascundem adevărul propriilor noastre vieţi ne creează bariere în plus în faţa propriei expansiuni, în faţa dimensiunilor spriritului nostru. Ne-am crezut liberi atât timp cât eram singuri. Aceasta este limita! Omul în contextul social este limitat de raţiunea celorlalţi. Căci în adevărul lucid, libertatea nu există în mod real decât atunci când omul poate acţiona liber în orice împrejurare, fără a fi supus influenţei gândirii societăţii. Astfel că vine un moment când renunţăm la constrângeri şi când alegem să ne asumăm viaţa, să nu ne mai temem de raţiune, căpătând curajul strigător la cer de a-L provoca chiar şi pe El, pe Cel ce oferă viaţă şi joc în cadrul ei.

De ce ajungem însă până aici? În aceste două momente de cotitură ale vieţii: depăşirea limitei şi asumarea limitei. Primul element ia sigur în discuţie preocuparea noastră de a ne lua la întrecere cu viaţa. Incapacitatea de a te adapta ritmului îngrozitor pe care viaţa pare că-l impune, tuturor salturilor din normalitate, te obligă cumva să reacţionezi. Astfel faci pasul şi te arunci în prăpastie. Însă după ce ai căzut şi ai fost lovit de lumina lucidităţii eşti pus iarăşi în faţa unei decizii: să te declari învins şi să rămâi acolo sau să te ridici, să te scuturi bine de praf şi să continui să mergi. Adică să-ţi asumi căderea, faptul de a-ţi fi depăşit limitele. Adică de a-ţi accepta adevărul şi de a te conforma lui. Căci limita îţi aparţine, îţi este un element constitutiv, iar tu la rândul tău aparţii ei.