Viata e frumoasa

Ce frumoasă poate fi viaţa asta!, îi spuneam Larisei urcând scările rulante din Bucureşti Mall. - Da, mă! Chiar e frumoasă!

Pentru că mă gândeam chiar aşa: tot ceea ce fac se orientează în direcţia atingerii propriei fericirii şi tocmai mi-am dovedit că, având puţină răbdare, chiar şi cele mai imposibile lucruri se pot împlini. Mai ales în viaţa mea, trăită la modul suprarealist, prin scindarea realităţii, prin contestarea lucidităţii, prin acceptarea unui Dumnezeu personal, interior, pe care să-l pot identifica cu un singur lucru: fericirea. Pentru că-n urmă cu câteva nopţi (ahhh... noaptea) respiram acel parfum obsedant şi luam parte la o ruptură în spaţiu-timp pe care o creeam eu însuşi cu mâinile mele, cu buzele mele, cu însăşi limba mea. Dacă este cineva pe care cred că l-am înţeles destul de bine atunci acesta este Jim Morrison. Personalitatea lui nonconformistă, alcoolul, chiar şi drogurile. Căci în acest fel el atingea Paradisul de fiecare dată. Câteodată mă transform şi eu. Mă transform într-un demon cu părul lung, cu mintea aburindă, cu mii de teorii gata să scindeze Universul. Sau poate greşesc şi de fapt mă transform într-un înger, un înger cu ochii căprui, pregătit să întindă mâini, să întindă buzele vibrânde pentru a prinde în taina lor sărutul etern. Şi de ce n-ar fi viaţa frumoasă la urma urmei? Am 19 ani şi citesc cu disperarea cu care un bibliotecar ar încerca să-şi salveze cărţile din faţa unui incendiu. Merg constant la cinematograf iar mai nou trec şi pe la altfel de spectacole precum teatrul sau concertele. Sunt îndrăgostit permanent, fascinat tot timpul de frumuseţea unui înger în care cred cu disperare şi din faţa căruia m-am retras pentru a-i oferi şansa fericirii. Şi cu toate astea nu pot fi trist pentru că propria inimă îmi spune că tot ceea ce am făcut este conform ei. Sunt fericit mai ales pentru că duc o viaţă la limită şi pentru că lucrul ăsta nu e un blestem. Sunt fericit pentru că viaţa e frumoasă şi pentru că mereu, indiferent câte s-ar întâmpla, îndiferent cât de mult m-ar înţelege ceilalţi (oare am nevoie de înţelegere?), mereu va exista cineva. Cineva. Cineva cu care să visez, să cred, să-mi spună că Dumnezeu e însăşi fericirea, că există predestinări însă că Universul este în acelaşi timp hazardic. Că există iubire. Eh... pentru asta viaţa e frumoasă!!!