Pe post de somnifer, copilaria

Şi după ce s-au scurs vreo două minute, interval în care a stat întins în pat cu lumina stinsă ascultând doar vibraţia apăsătoare a muzicii, s-a ridicat şi a pornit monitorul neştiind ce-ar trebui să facă exact. Dar era ocazia numai bună să mai spună câteva lucruri esenţiale, cel puţin aşa ar părea la prima vedere, de a mai trage de câteva cuvinte apăsătoare şi vii ce-i perturbă liniştea.

M-am născut într-un capăt de lume, într-o ţară uitată de Dumnezeu, într-o zonă crepusculară, spuneţi-i cum vreţi, undeva într-un orăşel situat pe un mal al Dunării pe când încă la televizorul alb-negru al bunicilor nu se difuzau decât două ore de actualităţi şi laude conducătorilor, pe când mama avea doar douăzeci şi unu de ani iar eu abia îmi începeam numărătoarea. Am crescut apoi pe uliţa prăfuită pe care se afla casa bunicilor, împreună cu copiii din vecini alături de care jucam adevărate minunăţii, castelul, ascunselea, ţară-ţară vrem ostaşi, rândunică mută-ţi cuibul, şi multe altele pe care creierul meu deja îmbătrânit le trece cu vederea. Am fost în mare parte un copil cuminte, atunci când stăteam acasă nu prea aduceam bătăi de cap bunicii. Se întâmpla uneori să mai dispar prin curţile vecinilor de pe stradă împreună cu copiii acestora şi se făcea seară, cădea întunericul şi aşa ajungea bunica, mamaia spus pe la mine prin zonă, să bată din poartă în poartă cu nuiaua în mână asumându-şi misiunea de a mă recupera. Alte dăţi mai făceam concurs cu cine să traverseze lacul de la colţ, o adevărată mlaştină plină cu noroi în urma ploilor situată chiar în mijlocul unei intersecţii de drumuri, la doi paşi de casa bunicilor, de casa în care am crescut, şi mă întorceam acasă plin tot de un noroi de-i făceam o bucurie bunicii din cale-afară când mă vedea. Mama muncea deja în Bucureşti, venea doar când mai avea concediu, iar eu, da, mai crescusem şi eu între timp, mă chinuiam cu mai cine ştie ce carte care-mi cădea în mâini. Învăţasem să citesc şi scriam de tipar fără ca nimeni să fi stat să mă înveţe, parcă şi astăzi îmi aduc aminte abecedarul scorojit care între timp s-a pierdut şi şi-a pierdut înţelesul, renunţăm cu uşurinţă la lucrurile de care nu mai avem nevoie. La ţară, dacă ştii să priveşti, iarna este o minunăţie. Asta dacă ignori bineînţeles troienele cât casa care se strâng la uşă şi printre care tataia croia cu lopata tot felul de cărărui care să ne deservească diferitele treburi, una în fundul curţii către veceu, alta la bucătăria de vară – o anexă a casei mai accesibilă unei scurte pauze din treburi, preparării de mâncăruri, sau a bea un pahar de vin –, şi către grajdurile animalelor, şi către fântână. Şi da, mă mai duceam să mă uit când se tăia porcul şi când îl pârleau cu paie şi când tăiau prima bucată de şorici şi mi-o dădeau mie, eram copil şi mi se cuvenea. Eram slab, aşa cum întodeauna am fost, mai puţin prin vreo primii doi ani de viaţă în care chipul cu obrajii bucălaţi şi părul creţ mi se mai păstrează încă prin fotografiile pe care mama le ţine într-o puncă de plastic în dulap. Iarna, de asemenea, era o aventură să mergi şi la şcoală. Bunica mă ducea de mână prin troiene până în centrul satului unde se afla şcoala şi căminul cultural, şi dispensarul, şi poşta, şi câteva magazine, aşa cum i se cuvine unei localităţi care se respectă. N-aveam pe atunci habar nici de Nirvana, nici de Queen, nici de Gabriel Garcia Marquez. Doamna învăţătoare îmi dăduse o carte, Legendele Olimpului se numea, mi-a plăcut, nu prea ştiam nimic pe vremea aia. Apoi s-a sfârşit. Când am venit şi eu, pe la vreo zece ani, în vastul Bucureşti, lucrurile au părut a se îndrepta într-o altă direcţie pe care astăzi nu o pot estima cu exactitate. Timpul a trecut mult mai repede astfel că parcă mai ieri intram într-o clasă plină cu copii noi şi diferiţi şi de ceea ce ştiam eu, diferiţi de mine, şi parcă mai ieri am terminat şcoala generală, şi parcă tot ieri am început liceul şi l-am şi terminat şi iată-mă la facultate şi cu serviciu, ascultând Nirvana şi The Beatles, citind tot felul de cărţi la care mamaia, cu doar cele patru clase ale ei şi cu mâinile scorojite de munca câmpului, nici nu visează. Şi iată-mă vorbind la telefonul mobil şi trimiţând e-mail-uri când parcă mai ieri am dat jos termometrul de pe perete apropiindu-l de plita sobei pentru a vedea coloana de mercur cum se ridică vertiginos. Am fost cândva copil şi eu şi port şi eu după mine amintirile copilăriei, altceva ce-aş putea să fac, unele mai vesele, altele mai triste, dar şi ele sunt ale mele. Scriu şi nu pot să nu trag concluzia că suntem tot timpul cei care am fost, că ne construim prezentul pe baza a ceea ce-am trăit, fie că suntem conştienţi sau nu, fie că ne mai amintim sau nu. Suntem doar timp strâns în oase, în carne, suntem conştiinţe clocotinde în trupuri.