despre cum se poate vorbi despre nimic

Şi m-am trezit în toiul dimineţii, în întunericul pătrunzător, şi-am simţit pentru a nu ştiu câta oară zbaterile inimii, cauză a insomniilor. Nu ştiam ce simt, dacă pe lângă dragoste venise cumva şi un oarecare impuls de gelozie sau doar acea descurajare pe care o ai observând distanţele dintre oameni. Visul se topise demult sub acidul cald şi inevitabil al realităţii. Te ştiam undeva în apropiere, undeva renegându-mă absolut, fumându-ţi ţigara şi bându-ţi berea, asta dacă n-ai fi adormit şi tu între timp, în timpul în care eu fusesem deja săgetat de inconştienţa dorului.

Cândva aveam certitudinea că ştiu să învăţ din greşelile comise şi că repetarea uneia este o şansă infimă. Dar am greşit timp îndelungat, nici măcar nu am motive clare pentru a spune de ce. Te-ai închis într-o sferă ce-ţi aparţine. Respir îngreunat, amintirea părului tău îmi adânceşte striaţiile de pe creier.

Mă simţeam prăbuşindu-mă într-o prăpastie, în golul dinlăuntrul meu. Sunt oameni care poartă după ei golul, acel nemăsurabil tot al deziluziilor şi incertitudinilor, al dorului, al drumului către dragoste. Sunt oameni ce se trezesc în întunericul nopţii spunându-şi că nu mai au scăpare, simţind lipsa unei strângeri de mână, unui umăr pe care să-şi sprijine fruntea.

Dar posibilitatea nu piere niciodată, infinite cărări ale timpului se îmbină pentru a rezulta vieţi întregi şi pentru a împlini destine. Iar eu încă trăiesc pentru ziua în care într-o dimineaţă îţi voi pregăti ceaiul şi-ţi voi zâmbi fericit, în care mă voi aşeza la masă luând o înghiţitură din cana cu ceai

şi m-am trezit în toiul dimineţii, în întunericul pătrunzător, şi am simţit pentru a nu ştiu câta oară zbaterile inimii, cauză a insomniilor.