despre un album foto, o carte si un concert

N-am ştiut niciodată să fac un cadou. M-am împotmolit mereu indiferent de cine era vorba, cu ce ocazie sau orice altceva; cel mai simplu mi-a fost mereu să dăruiesc cărţi pentru că ştiam exact de ce. Am dăruit cărţi cu motiv ştiind că în felul ăsta nu dăruiesc  doar cărţi. Un singur cadou am făcut care să nu fie carte dar care să-şi găsească un rost adânc în gestul de a-l dărui. Un singur cadou am făcut care să nu fie carte şi care să fi reuşit să spună lucrurile pe care ar fi reuşit să le spună o carte: un album de fotografii. Incomplet. Un albumul cu început dar fără sfârşit. Tot o poveste.

N-am ştiut niciodată să primesc un cadou. Un mulţumesc, un zâmbet, o imbrăţişare nu mi-au fost niciodată de ajuns. Nici nu ştiu ce altceva ar putea fi mai mult, nu ştiu nici ce-ar putea fi mai puţin, nici măcar tăcerea nu este mai puţin – tace cel ce n-are cuvinte pentru a spune tot ce-şi doreşte. Cadourile pe care n-am să le uit niciodată şi pentru care am să fiu recunoscător mereu sunt tot acelea aflate la limita înţelegerii… o carte aflată pe primul raft al bibliotecii mele dar plasată în umbră undeva în viaţă, o carte ce păstrează pe prima pagină o pecete imposibilă şi inexplicabilă, şi de ultim moment două hârtii ce stau într-un plic negru lângă monitor, două hârtii nehotărâte şi lăsate în suspans dar care, indiferent dacă îşi vor fi împlinit sau nu menirea, vor fi spus mai mult decât un “mulţumesc mult” al meu şi nişte ochi plecaţi în pământ.

N-am ştiut niciodată să ofer sau să primesc cadouri… dar am făcut tot posibilul. :)