caderea

La un punct intervine teama. Că privindu-te nu te voi mai vedea pe tine, că vorbindu-ţi nu mă vei auzi. Intervine teama că vom cădea şi mai departe de propriile noastre euri, că vom cădea în timp, iar din asta deja nu mai există ieşire, timpul muşcă sălbatic din noi.

Apoi mâini frângându-se singure, una pe cealalta, în încercarea simplistă de a se odihni pe genunchi. Pleoape toropite de nesomn. Suflet scos la licitaţie. O minte ca un oraş părăsit din care n-au mai rămas decât câinii – înfometaţi, disperaţi, turbaţi.

Apoi contrariile, golurile şi necuvintele. Apoi distanţele.

Iar după teamă, după toate astea, ajunge să se împlinească ceea ce s-ar fi ştiut de la bun început, vine căderea şi mintea mi se prelinge pe podea, ochii capătă veştminte înceţoşate, urechile îmi filtrează sunetele de pe bunul plac.

.căderea