Post-amintiri

Atunci când trezindu-te într-o dimineaţă îţi aduci dintr-odată aminte ceea ce ţi se va întâmpla când vei avea fix douăzeci şi nouă de ani (şi vei fi purtat ochelari) îţi dai seama că ai căzut încă o dată din vis. Ca şi cum ai fi căzut din pat, dar asta ştii prea bine că nu ţi s-a mai întâmplat din copilărie, şi ajungi să te întrebi dacă nu cumva să cazi din vis e mai rău.

…

Oraşul s-a liniştit cumva, apa de pe blocurile de patru etaje din faţa ferestrei mele începe să se evapore. Ploaia de aseară încă nu m-a vindecat de nelinişte şi nici de goluri şi nici timpul nu mai are puterea asta. Mai am puţin şi de la douăzeci mă voi trezi la douăzeci şi nouă iar de la douăzeci şi nouă voi împlini treizeci şi şapte.

…

Am douăzeci de ani şi nu cunosc nefericirea. Cunosc în schimb cafeaua, ceaiul şi berea – pentru că nu-mi place să mă plictisesc şi pentru că am prieteni, cunosc cărţile ca pe propriul meu suflet – pentru că într-un fel aparte cuvintele îmi sunt hrană, cunosc muzica – pentru că eu însumi sunt muzică.