Şi e încă atât de ciudat când ne vedem întâmplător şi ne comportăm ca şi cum am fi total străini şi cu toate că ştiu c-am mai scris despre asta nu mă pot opri, pentru că după secunda în care pasul pe care îl faci te îndepărtează de mine mă invadează golul şi rămân clipe în şir în acelaşi loc lângă care mai înainte te aflai tu. E ca un cântec de jazz: angoasa, golul, neliniştea, silenţiozitatea dau toate bine împreună dar e atât de încurcat când se nimeresc toate înăuntrul meu. Şi e încă atât de complicat fără a simţi însă nevoia de a da înapoi…
Şi cu cât te îndepărtezi cu atât tragi timpul după tine de parcă l-ai avea prins cu un ac de siguranţă de marginea pantalonilor, cu atât pari că tragi lumea după tine, că mă sorbi de conştiinţă, de adevăr. Şi-n clipa asta e ca şi cum n-aş fi avut nimic toată viaţa, ca şi cum n-aş fi cunoscut fericirea, ca şi cum n-am carne şi sânge pe dinăuntru, ca şi cum mi-ai fi tras după tine şi organele, şi puterea, şi voinţa…
.căderea
