visul unei caderi in vis

Dar uneori în mijlocul căderii ne trezim din inconştienţa visării şi ne poruncim nouă înşine să ne creştem aripi şi rămânem surprinşi apoi când ne vedem înaripaţi asemenea unor îngeri, doar că noi suntem altceva, suntem îngeri stricaţi roşi pe dinăuntru de rugina pierderii prin lume. Şi ne chinuim ca nişte nou-născuţi să învăţăm să ne ridicăm din căderea asta, mişcăm cu greutate aripile ce ne sunt străine, care parcă nu ne aparţin. Şi într-adevăr că nu sunt ale noastre, avem aripi să ne ridicăm din cădere doar atunci când ne merităm ridicarea, în rest e doar şansa ce se loveşte întâmplător de noi. Şi după câteva încercări căpătăm echilibru şi ne îndreptăm şi găsim o bancă pustie în parc de pe care vopseaua a început să se scorojească de mult timp, o bancă lângă un castan în floare, iar apoi ne înconjurăm în aripile protectoare şi ne închidem cu ajutorul lor într-un alt vis, ne îngheţăm în crisalida asta stranie, ne vibrăm pleoapele inconştient în timp ce ochii se mişcă haotic dintr-o parte în cealaltă a orbitei, şi vom rămâne aşa până când, într-o dimineaţă oarecare, cineva anume îşi va fi adus aminte de noi. Nu vom mai fi avut vârstă, nici nume, nici identitate aparte. Dar căutându-ne nu ne va fi găsit niciodată, timpul trece prin noi ca printr-un filtru iar înspre noi uităm să mai aruncăm din când în când câte-o privire… Dar aflându-ne nu ne va fi căutat niciodată… Dar visându-ne nu ne va fi recunoscut niciodată…