Showing posts with label music. Show all posts
Showing posts with label music. Show all posts

Sunday, January 31, 2010

Ceea ce rămîne din tot e ceea ce vine după fericire

people_like_you Bonul de la Cărtureşti, aşezat în bibliotecă pe o carte, reuşeşte să scoată în evidenţă faptul că ultimul ceai băut împreună s-a întâmplat în urmă cu un an de zile, fix pe treizeci şi unu ianuarie, fix în timpul în care acum scriu aceste cuvinte; la fel şi ultima clipă de intimitate, şi ultima atingere blândă, şi ultimul efort de a-mi aşeza fruntea pe umărul împietrit. Am fost nevoit să accept că timpul se duce odată cu poveştile fără să înţeleg cum nu există nicio posibilitate de a interveni în propriul creier şi de a răsturna cumva tăcerea depozitată în inimă. N-am înţeles, iarăşi, în ce fel relaţionează aceste două elemente şi de ce nu mă pot lăsa în pace să-mi citesc liniştit cărţile, să-mi visez liniştit visele, să-mi depozitez liniştit amintirile. După un an de zile în care pot număra liniştit pe degete numărul de ori în care ne-am văzut m-am trezit bându-mi ceaiul, de data asta singur, de data asta acasă, de data asta purtând după mine o muzică care poate spune mai multe, chiar şi fără cuvinte, decât reuşesc să o fac eu. Nu ştiu cum bonul ăsta nu s-a pierdut până acum şi de ce a continuat să-mi iasă în cale în decursul timpului care s-a scurs, ieşind de prin cărţi, sustrăgându-se de prin maldăre de hârtii pregătite să fie aruncate. Toate astea pentru ca astăzi să mă gândesc eu că şi punctul din care se naşte nimicul se poate sărbători dacă l-ai considerat la un moment dat o sursă a fericirii. E o contradicţie aici numai dacă nu cunoaştem de dinainte faptul că fericirea se află prima pe lista generatorilor de nimic. În continuarea observaţiei că e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial, mi-aş pune în gând astăzi ca atunci când mă voi face mare voi inventa maşinăria care conservă fericire, care va face ca fericirea să nu mai dureze o clipire a ochilor, să nu mai fie cât o sorbitură de ceai sau cât atingerea a unor degete. Am împlinit între timp douăzeci şi unu de ani, o vârstă în care viitorul pare tot mai aproape şi-n care identitatea mi se prefigurează a se construi din însingurare. Am piticii mei pe creier, pitici ce-ar trebui să se hrănească cu atenţie primită şi cu căldură, cu ceai-pentru-doi; din cauza asta sunt flămânzi, groaznic de înfometaţi, iar atunci când prind vreun moment în care un element oarecare se interectează cu porţiunea mea de viaţă trăită în decurs de douăzeci şi patru de ore, muşcă cu disperare din sufletul meu, îmi întunecă mintea, îmi provoacă insomnii şi căderi din timp. É tão estranho... Aveam cumva o tradiţie pentru a bea un ceai acolo şi tocmai de aceea asimilez locul acum cu singurătatea, chiar dacă merg împreună cu altcineva sau chiar dacă merg singur şi sunt fericit. Fericirea asta păleşte imediat. Nu are nicio valoare... Vai ser a noite mais longa; uma noite cheia de nada! Telefoanele pe care nu mi le doresc şi la care totuşi răspund mă adâncesc în întuneric; cărţile pe care nu le mai citesc, dar aş vrea, mă îndepărteză de mine. Muzica pe care o ascult obsesiv, în lipsa unei voci anume, îmi constituie întreg universul senzației. I don’t know what It’s all about, the only thing I believe in it’s just que c’est juste une question d’amour. C’est tout.

Friday, January 22, 2010

Cum mi-a purtat concertul Urma noroc la examen

urma Aproape nici nu mă mai miră ritmul în care se succed lucrurile în viaţa mea, viteza pe care o capătă uneori şi haosul în care se succede totul. Ei bine, văzând cu ochi lacomi un concurs pe Twitter organizat de iConcert, m-am băgat repede să particip şi eu fără să mă gândesc măcar în ce zi va fi concertul, dacă n-am altă treabă sau alte asemenea lucruri. De fapt nu luasem nicio clipă în seamă posibilitatea că aş putea să câştig. Asta până când, întors acasă, am găsit mesajul care anunţa faptul că am câştigat o invitaţie la concertul Urma ce urma să aibă loc în Silver Church. Toate bune şi frumoase până în clipa în care a trebuit să mă uit şi la ziua în care urma să aibă loc: 21 ianuarie, adică fix ziua imediat următoare. N-ar fi fost nicio problemă dacă pe calendarul meu n-ar fi stat scris şi altceva privitor la dimineaţa zilei de 22 ianuarie: examen mecanică! Deci da! Câştig şi eu o dată în viaţă bilet la un concert şi e fix în noaptea dinaintea examenului! Ca să nu mai zic că şi alte persoane dispuse să meargă cu mine erau fix în aceeaşi situaţie. Însă asta nu m-a oprit să nu merg! Astfel că seara dinaintea examenului meu la mecanică m-a găsit la concertul Urma, primul dealtfel în care îi văd şi-n care îi ascult live. Şi chiar dacă Ionuca (căreia îi mulţumesc frumos că m-a primit să stau împreună cu ea şi prietenul ei) tot susţine că tipa nou-venită în trupă face melodiile vechi să sune prost, mie tot mi-au plăcut întru totul şi-am rămas plăcut impresionat de acest exemplu de alternativ românesc care nu doar că e bun, dar care e mişto şi live. Aşa cum mi-am arătat încă de mai demult, un punct esenţial pentru mine îl constituie şi publicul pentru a simţi un concert la adevărata sa valoare. Aici ar trebui să zic că trupa a fost mult mai bună decât publicul, care nu m-a impresionat cu nimic. După concert am ajuns acasă la 1:30 dimineaţa, asta în condiţiile în care la 7:00 trebuia să mă trezesc pentru examen, examen la care, apropo, am luat 10. Se poate până la urmă să te bucuri şi de un concert mişto, să fii şi presat de timp şi de oboseală şi să şi reuşeşti să-ţi strângi energia pentru a face ceva bun, asta dacă nu te bazezi să înveţi în dimineaţa de dinainte.

Sunday, January 17, 2010

Despre felul simplu al lucrurilor care-ti fac inima sa bata

30006-fullsize_large Observ tot mai pronunţat cum noua vârstă parcă a adus ceva semnificativ odată cu ea deşi tot mi se pare complicat să exprim în cuvinte ce anume exact. E cumva mai multă libertate autoasumată, mai mult spaţiu de desfăşurare în interiorul minţii, mai multe posibilităţi de a alege dar şi un sens al lucrurilor spre care se îndreaptă tot ceea nu poate fi pus în cuvinte. Ne naştem cu şansa noastră la fericire şi trăim fără să ştim c-o avem, totul până în clipa în care ne trezim străfulgeraţi dintre valurile unui vis. Ne naştem cu posibilitatea să ne trăim vieţile fără să ne îndreptăm nicăieri sau să ni le trăim construindu-ne tot timpul, tolerându-ne inima, declinându-ne stări de spirit şi trecând forţat peste persoane care într-un univers paralel ar fi avut vreun înţeles în viaţa noastră până la sfârşit. Adevărul e că pentru a ajunge cu adevărat departe trebuie să ne asumăm lupta cu noi înşine: să fii mereu pregătit să ţi-o iei inainte, să faci un pas înaintea ta, s-o iei la fugă grăbindu-te să ajungi primul. Să nu te mai împiedici de acele lucruri care, în ciuda importanţei pe care le-o atribui, s-au desprins de tine şi şi-au ales un drum propriu.

Sigur că sunt lucruri care-mi lipsesc, lucruri de care mi-e dor, lucruri care-au fost şi care-au trecut, lucruri care n-au venit încă. Toate sunt până la urmă ceva special, ceva care se manifestă prin lipsă. Toate există la fel de bine într-o anumită zonă a conştiinţei, toate pulsează în acelaşi timp, toate poartă acelaşi mesaj. Pentru că nu pot să respir, şi pentru că nu pot să mănânc şi pentru că nu pot să-mi scot muzica din cap, trag concluzia că-s bolnav. Bolnav de un anumit sentiment care s-ar traduce prin moartea vieţii sociale, prin pierderea minților, prin incapacitatea de a purta un dialog inteligibil. Dar e în toate astea şi o linişte atât de bună, atât de blândă, o linişte în care m-am învăluit şi-n care momentan mi-e bine.

Saturday, December 05, 2009

Automatic Lover

JayJay Johanson jay jay2Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

Wednesday, November 25, 2009

Pink Martini

pm În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

Sunday, October 04, 2009

IAMX

IAMX_1 Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

IAMX_by_Gregory-web_jpg_595x325_crop_upscale_q85 În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Saturday, September 12, 2009

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

1

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

6

9327_1222719572422_1361962971_62452  9327_1222719332416_1361962971_62452

3

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Sunday, September 06, 2009

Leonard Cohen

jwj-leonard-cohen-01w

Nu ştiu când anume a început legătura mea tainică şi misterioară cu Leonard Cohen, acest domn fără vârstă dar cu o putere de expresie şi de înţelegere a unor simţiri lăuntrice care l-ar egala până şi pe cel mai fin psiholog. Nu ştiu dacă m-am îndrăgostit de el, de muzica lui, de versuri sau de vocea apăsătoare din care se revarsă poezia. Ştiu doar că lumea mi s-ar părea mult prea goală şi fără sens dacă n-ar mai exista posibilitatea ca muzica acestui domn să răsune de prin vreun colţ de locuinţă sub urechea unui suflet atins de extaz şi tristeţe în acelaşi timp. Şi dacă prima dată când am avut ocazia să-l întâlnesc am ratat posibilitatea din motive total absurde, la a doua întâlnire am fost prezent în avans ocupându-mi locul cu mai bine de-o oră înainte. Trăiam unele din cele mai lungi clipe din viaţa mea, trăiam aşteptarea unui moment a cărui tensiune se strânsese zilele trecute ca o încărcătură electrică. Până în clipa în care, abia trecut de ora 20:00, îşi face apariţia exact aşa cum îl ştiam din filmuleţele de pe net, îmbrăcat la costum, cu pălărie, elegant, frumos. Are o vârstă la care unii se pregătesc să moară sau îşi aşteaptă sfârşitul spunându-le poveşti nepoţilor. El însă îşi păstrează aerul de tinereţe, naturaleţea, destinderea. Ascultasem de multe ori înainte albumul lansat cu înregistrarea concertului de la Londra de anul trecut aşa că într-o oarecare măsură ştiam la ce să mă aştept atât în ceea ce privea setlist-ul cât şi diferenţa dintre capacităţile vocale prezente pe înregistrarea de pe albumele iniţiale, şi timbrul actual al vocii care oricum nu este cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, mie mi se pare că vocea puţin de tot răguşită oferă un plus interpretării. A început cu Dance me to the end of love, una dintre piesele mele de suflet; nu ştiam ce să fac, mă simţeam cumva singur pe acel scaun, fără nimeni prin împrejurimi... m-a apucat un mic tremurat timp în care „mi s-a făcut pielea de găină”... nu-mi venea să cred că eram acolo şi că la câţiva metri în faţa mea se afla el... na na, na na na na... na na... Şi stăteam împietrit ascultând mai departe cum ne vesteşte viitorul sau cum ne spune că nu este vindecare pentru dragoste... Surprizia şi plăcerea mea a fost atunci când am auzit şi Lover lover lover întrucât n-a fost prezentă pe albumul live cu înregistrarea de la Londra. Mi s-a părut a fi însă şi una din melodiile care a sunat cea mai diferit faţă de versiunea de pe albumul din 1979. Mi-a plăcut însă foarte mult soloul lui Sharon Robinson de la Boogie Street, care a sunat incredibil de bine. A mers din melodie în melodie de-a lungul celor două părţi şi i-a plăcut chiar să se joace cu publicul plecând şi revenind de trei ori pentru bis. L-am văzut ţopăind pe scenă ca un copil, l-am auzit cântând ca un înger. L-am auzit mulţumind prietenilor lui, adică publicului, prezentându-şi de fiecare dată atât de frumos echipa, şi scoţându-şi pălăria pentru a mulţumi publicului. Cum să nu te bucure toate astea când mai mult de muzică şi poezie am asistat la o lecţie de conduită... A fost un spectacol minunat în urma căruia am plecat cu o învălmăşeală de sentimente pe care-mi era greu să le definesc: simţeam tristeţea faptului că s-a terminat, că nu poate să dureze la infinit, până la sfârşitul timpului. Pe de altă parte plecasem sigur mai bogat, mai bogat cu o sclipire în suflet.

Leonard Cohen – World Tour ’09, Stadionul Tineretului Iolanda Balas Soter, Bucuresti, 04 septembrie 2009

Thursday, August 13, 2009

Apoi

Max Şi când mi s-a părut prea complicat m-am ascuns între două cărţi şi mi-am comandat o cafea. Nu era foarte târziu dar în mod normal s-ar fi găsit cineva care să-mi spună că nu voi mai dormi la noapte. Nu-i nimic, mă gândesc eu, voi avea timp să încerc să mă ridic din mine. O tânără tuşeşte undeva în spatele meu. Un băieţel se plimbă printre rafturi căutându-şi viitorul pe care l-a uitat demult în pântecele mamei sale. Un pui de pisică trece în fugă prin faţa lui şi-i distrage atenţia. Sunt nicăieri, nu există nicio carte şi nicio cafea şi niciun copil şi nicio pisică, sunt doar eu închis în miezul acestei vijelii, eu cu eternele mele măşti din cuvinte şi iluzii puse la uscat sub adierea unui vânt tâziu. Iar când am plecat mi-am uitat pălăria, eram deja pe a patra dimensiune la stânga şi am ales să nu mă mai întorc, nu vedeam rostul pentru o simplă pălărie. Iar apoi am simţit o urmă de parfum după care am încercat să mă ţin, pas cu pas, dar pe care la un moment dat am pierdut-o. Şi era la fel de complicat şi acum, privind către ceilalţi ce treceau pe lângă mine, şi atunci – brusc – mi-am dat seama cum mă numesc cu adevărat, mi-am visat numele cu ochii deschişi. Numele meu era Pierrot.

Friday, May 29, 2009

In vesnicie

12546

Au trecut veşnicii din clipa în care te-am văzut pentru prima dată, pe când încă nu însemnai nimic pentru mine. Au trecut veşnicii înlănţuite, dure, prăpăstioase. Veşnicii în care, prin lipsă, n-ai existat decât tu. În care mă învârteam prin apartament învelit doar cu acest strat infam de piele, în rest gol pe dinăuntru, gol. Înconjurat pe alocuri de câte o melodie a lui Miles Davis care să-mi sporească neliniştea, altădată însoţit de vocea molcomă a lui Jay-Jay Johanson, care să-mi adâcească tristeţea.

În veşnicia în care mă aflu acum nu fac decât să decantez cu adevărat gânduri. Să separ într-o parte şi-n alta ceea ce-i bine şi ceea ce-i rău. Şi să recunosc că am greşit. Că am invocat furtuni şi că am creat deşerturi în care astăzi am fost exilat pentru veşnicie, că te-am privit altfel decât ai fi meritat.

Iar când voi ieşi din veşnicie îţi voi spune acelaşi lucru care te enervează şi pe care nu vrei să-l auzi, îţi voi spune că ai un suflet bun şi că am înţeles tot, c-am acceptat tot ce mi-ai spus şi tu, iar apoi nu vom mai şti ce trebuie să facem… să ne întoarcem de unde am venit? să luăm o sorbitură de ceai, după care, Acestea fiind lămurite hai să vorbim despre cum pot fi oamenii fericiţi… sau ne vom întinde mâinile şi ne vom prezenta şi vom spune Încântat de cunoştină, ca şi cum nu ne-am fi cunoscut niciodată…

But I know it's true that good things never last
Cause I'm older now, much older than I was when I was young

Wednesday, May 13, 2009

despre un album foto, o carte si un concert

js05_0

N-am ştiut niciodată să fac un cadou. M-am împotmolit mereu indiferent de cine era vorba, cu ce ocazie sau orice altceva; cel mai simplu mi-a fost mereu să dăruiesc cărţi pentru că ştiam exact de ce. Am dăruit cărţi cu motiv ştiind că în felul ăsta nu dăruiesc  doar cărţi. Un singur cadou am făcut care să nu fie carte dar care să-şi găsească un rost adânc în gestul de a-l dărui. Un singur cadou am făcut care să nu fie carte şi care să fi reuşit să spună lucrurile pe care ar fi reuşit să le spună o carte: un album de fotografii. Incomplet. Un albumul cu început dar fără sfârşit. Tot o poveste.

N-am ştiut niciodată să primesc un cadou. Un mulţumesc, un zâmbet, o imbrăţişare nu mi-au fost niciodată de ajuns. Nici nu ştiu ce altceva ar putea fi mai mult, nu ştiu nici ce-ar putea fi mai puţin, nici măcar tăcerea nu este mai puţin – tace cel ce n-are cuvinte pentru a spune tot ce-şi doreşte. Cadourile pe care n-am să le uit niciodată şi pentru care am să fiu recunoscător mereu sunt tot acelea aflate la limita înţelegerii… o carte aflată pe primul raft al bibliotecii mele dar plasată în umbră undeva în viaţă, o carte ce păstrează pe prima pagină o pecete imposibilă şi inexplicabilă, şi de ultim moment două hârtii ce stau într-un plic negru lângă monitor, două hârtii nehotărâte şi lăsate în suspans dar care, indiferent dacă îşi vor fi împlinit sau nu menirea, vor fi spus mai mult decât un “mulţumesc mult” al meu şi nişte ochi plecaţi în pământ.

N-am ştiut niciodată să ofer sau să primesc cadouri… dar am făcut tot posibilul. :)

Monday, March 30, 2009

Imn

560840173529f0941f3b06652526675d

Ne îndepărtăm precum galaxiile… în tăcere şi fără ca lumina să poată străbate distanţa de la unul la celălalt. Este între noi o muzică stranie, o muzică care cu toate că nu e tristă traduce prin sine distanţa.



Pare a nu mai exista reconciliere, pare că acest univers greu de definit are totuşi momentele sale de gol absolut. Am simţit indiferenţă şi asta mi s-a părut mai dur decât de-aş fi simţit durere. Eşti doar la câteva milisecunde depărtare dar îmi pari la ani-lumină.

M-am temut că voi fi înghiţit de vid… de uitare. M-am temut că mă voi scufunda în timp. Şi teama nu mi-a trecut. Nu e oare lumina ieşirea din dragoste? Sau poate e tocmai drumul înspre ea?

E noapte cu întuneric şi muzică; iar în noapte se ascunde o posibilitatea, o încurcătură de căi ce-ar putea duce într-o direcţie pe care o numesc posibilitate. Dar îmi dau seama că nu înţelegi sau că dacă înţelegi există soluţii mai simple decât noaptea mută, sfâşietoare, decât atingeri care ţipă prin sine în imposibilitatea unor cuvinte elementare. Şi restul…

Sunday, March 29, 2009

atat am avut de spus pentru astazi…

Jay-Jay Johanson – Whispering words


 

It's Saturday evening
I sit by the phone
Planning to call you
'Cause I'm all alone
I hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
Is someone there with you
Or are you asleep
Have you gone out dancing
Or nightshift this week
I still hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
If you'd pick up the phone I would tell you
The most beautiful words I know
If you'd answer now I would say it to you
Over and over again
Now I have the courage to give it a try
I dial your number but it's occupied
It's getting late and I still have to wait
To hear your whispering words

Wednesday, February 25, 2009

de unde vine lupta cu sinele si de ce avem nevoie de nebunie

                     129383242_845475a2ac

aproape de miezul nopţii şi ar putea urla cărţile în bibliotecă; simt melancolia unei stări care pare a fi dor dar care este mai mult o lungă aşteptare; simt răceala şi umiditatea camerei, parfumul slab şi umbra pe care timpul o lasă aşternută pe canapea. muzica se amestecă în valuri împreună cu raţiunea şi conştiinţa mea, cu memoria, cu propriul meu vis. Diana Kraal, Tracey Thorn, John Patitucci, Kurt Rosenwinkel. mă rostogolesc peste gânduri prăpăstioase, mă arunc de pe culmi cărora nu le pot distinge capătul. nimic nu este cu adevărat rău pentru mine, nimic nu mă ucide cu adevărat, nimic nu reuşeşte să-mi injecteze veninul care să mă facă să privesc realitatea cu alţi ochi. poate noaptea mă face să fiu idealist, să mă bâlbâi, să visez la lucruri ce nu-mi vor fi accesibile niciodată, habar n-am de toate astea, poate că m-am născut să trăiesc într-un mediu fluid, de nestăpânit, poate m-am născut să înţeleg haosul.

aproape ating muzica, aproape pipăi parfumul, aproape înghit cărţile. port discuţii înverşunate cu mine însumi, mă autocontrazic şi-n acelaşi timp cedez în faţa mea, mă emoţionez pe mine însumi, empatizez cu mine… mi-e milă de mine şi şi-aş putea încerca să mă ajut dar nu găsesc nicio rezolvare, multe lucruri mă depăşesc cu putere. cine sunt eu rămâne aceeaşi întrebare fără înţeles pe care o am dintodeauna… cine sunt eu, de unde vine muzica şi în sufletul cui se ascunde noaptea…? există dragoste care poate trăi fără confirmare?

Monday, December 08, 2008

Subuniversuri














Universul meu este foarte uşor de definit, chiar mai uşor decât o structură algebrică pentru că din moment ce-ai reuşit să-l defineşti nu mai este deloc nevoie să-i demonstrezi proprietăţile întrucât totul este evident. Pornind de la om, de la fiinţa mea înzestrată cu suflet, care este centrul universului în care mă scald ajung la doar câteva elemente care gravitează în jurul său. În mod cert existenţa mea nu depinde de apă sau de mâncare întrucât nu-mi las mie împresia că aş trăi prin materialitate. Singurele elemente care aparţin concret universului meu sunt cărţile şi muzica, care se amestecă incontrolabil printre legi de corespondenţă ce se numesc dragoste şi timp.

Sub pătura cu model de stele şi nori poluaţi mi se ascunde conştiinţa şi puterea de a visa. În târziul nopţii eu mă privesc în oglindă observându-mi strălucirea caldă din ochi; pe acolo mi se revarsă muzica prin How many friends a celor de la The Who (It's all like a dream you know / When you're still up early in the morning / And you all sit together to watch the sun come through / But things don't look so good / When you could use a bit of warning / Then you know that no one will ever speak the truth about you). Şi-n spatele meu se revarsă titluri din care curge curajul-zilei-de-mâine. Scrisori către fiul meu, Orbitor, Ada sau ardoarea, Dimineaţă pierdută, Ciuma. Toate mă privesc cu ochi sfidători întrucât eu par a le sfida puterea. În loc să le citesc nu mă gândesc decât cum aş putea scrie una, cum s-ar putea scrie o carte cu adevărat... mă gândesc chiar cum aş putea trăi cu adevărat o carte. Căci în ciuda faptul că am propria mea poveste nu am şi propria mea formă de a grăi o poveste.

Pentru că trăiesc pentru posibilitatea unei zile venite la întâmplare când, săgetată de puterea necunoscută şi de nemăsurat a dragostei, inima mea va ceda presiunii şi se va declara învinsă. Atunci fruntea mea se va apleca asupra aceluiaşi umăr şi mâna mea va prinde în sine aceeaşi mână. Şi va răsuna muzica şi cărţile vor striga rotindu-se în jurul unui singur, etern, EU care, vorbind halucinant şi neinteligibil va ajunge să deschidă ochii zdrobind pustietatea fără limită a întunericului.

Tuesday, September 23, 2008

Cum a fost la Gianna Nannini

Aşa cum anunţam într-un post anterior ieri am ajuns la concertul Gianna Nannini ce a avut loc la Arenele Romane, în Bucureşti. Mai mult chiar, întâmplarea a făcut să meargă şi Spadez la concert aşa că ne-am întâlnit pentru a merge împreună. Eu oricum nu eram singur fiind cu mulţi alţii de la compania la care lucrez însă a fost cu atât mai tare aflând că merge şi el.

Am ajuns la puţin timp trecut de 18:30, ora anunţată pe bilet ca fiind momentul de la care se va începe intararea. Ei bine, am intrat mult mai târziu, cam pe la 19:30 când oricum nu se strânseseră foarte mulţi şi ne-am putut găsi locuri cu uşurinţă în imediata apropiere a scenei, pe partea ei dreaptă.

În cele din urmă, cam pe la 20:15, îşi fac apariţia pe scenă Gianna Nannini împreună cu trupa instrumentală. De aici încolo lucrurile sunt destul de clare: am asistat timp de două ore la un super recital de rock autentic (ceea ce nu mă aşteptam deloc) şi de prestaţie live remercabilă. Am văzut o solistă care stârneşte aplauze doar dintr-o privire şi entuziasm doar cu ajutorul unor gesturi. Muzica face apoi totul. A cântat Meravigliosa creatura, Un'Estate Italiana, Aria şi multe altele în timp ce pe fundal treceau imagini cu ea şi diverse cuvinte. A fost un concert pe cinste.

DSC00123

DSC00128

Saturday, September 13, 2008

Concert Gianna Nannini

GiannaBest

Pentru cei care nu aţi văzut încă afişul prin presă pe data de 22 septembrie 2008 va avea loc, la Arenele Romane, în Bucureşti, concertul cântăreţei italiene Gianna Nannini, pentru promovarea albumului GiannaBest.

Evenimentul este adus în România de Fiat Bravo şi are ca parteneri Impuls Leasing, Ticketpoint şi Diverta.

Ne vedem acolo. :)

Sunday, July 20, 2008

Follow that dream, Ben

Ultimele două obsesii ale mele în materie de muzică se îndreaptă undeva înspre a doua jumătate a secolului XX, unde marile nume ale muzicii erau în forţă sau îşi începeau afirmarea.

Primul dintre ele îi aparţine lui Elvis: Follow that dream.

Follow that dream, I gotta follow that dream
Keep a-movin, move along, keep a moving
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
When your heart gets restless, time to move along
When your heart gets weary, time to sing a song
But when a dream is calling you,
There's just one thing that you can do
Well, you gotta follow that dream wherever that dream may lead
You gotta follow that dream to find the love you need
Keep a-movin, move along, keep a moving
Got to find me someone whose heart is free
Someone to look for my dream with me
And when I find her I may find out
Just what my dreams are all about
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
Keep a-movin, move along
Keep a-movin, move along
Keep a-movin, move along

A doua melodie este Ben a lui Michael Jackson.

Ben, the two of us need look no more
We both found what we were looking for
With a friend to call my own
I'll never be alone
And you, my friend, will see
You've got a friend in me
(you've got a friend in me)
Ben, you're always running here and there
You feel you're not wanted anywhere
If you ever look behind
And don't like what you find
There's one thing you should know
You've got a place to go
(you've got a place to go)
I used to say "I" and "me"
Now it's "us", now it's "we"
I used to say "I" and "me"
Now it's "us", now it's "we"
Ben, most people would turn you away
I don't listen to a word they say
They don't see you as I do
I wish they would try to
I'm sure they'd think again
If they had a friend like Ben
(a friend) Like Ben
(like Ben) Like Ben

Thursday, June 05, 2008

The man who sold the world

pain 

We passed upon the stair
We spoke in was and when
Although I wasn't there
He said I was his friend
Which came as a surprise
I spoke into his eyes
I thought you died alone
A long long time ago.

 

M-am întrebat dacă există realitate mai puternică decât teama. Există. Ştiu însă şi existenţa unui adevăr mai puternic: multă lume trăieşte doar prin teamă. Teamă de ei înşişi; teamă de posibilităţi; teamă de existenţă. Teamă de a trăi. Teama este însă o iluzie; teama ne împiedică să ne cunoaştem prietenii.

Viaţa şi moartea sunt un doar un joc; iarăşi: o iluzie. Despărţirile şi reîntâlnirile sunt doar motive de a ne recunoaşte înfrângerile; slăbiciunile.

N-am fost niciodată nicăieri; n-a putut să mă găsească nimeni. Cei ce m-au găsit însă m-au pierdut m-au pierdut pentru că n-au fost în stare să mă vadă. Eram invizibil.

Cei ce m-au cunoscut există. Cei ce m-au cunoscut m-au pierdut pentru că nu s-au putut împotrivi timpului.

Cei ce se tem - renunţă. He said I was his friend...

Oh no, not me
We never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.


Pentru a putea spune Adevărul îţi trebuie curajul omului care nu se are decât pe sine, căruia nu-i mai pasă de nimic. Acesta este omul care a vândut lumea pentru a-şi găsi fericirea.

I laughed and shook his hand
And made my way back home
I searched for foreign land
For years and years I roamed
I gazed a gazeless stare
We walked a million hills
I must have died alone
A long long time ago.

 

Pentru că timpul se scurge pe jumătatea sferei, până către infinit. Pentru că timpul nu se opreşte. Pentru că sfârşitul este o limită.

Ajungem să întoarcem în punctul de unde am plecat abia când ne-am recuperat lumea; când am învăţat că lupta cu noi înşine nu are sens.

Când am ştiut că prietenia este defapt drumul etern către propria persoană. Înţelegând prietenia am văzut că nu mai există posibilitatea de a-mi întoarce faţa de la Adevăr. Am văzut că există o căutare fără oprire; căutare ce te eliberează de teamă, de frică, de timp. Căutarea propriului Eu. Adevărul.

Who knows? Not me
I never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.

 

Până atunci când atingi limita şi totul se dezintegrează. Atunci când nu mai ai ce să vinzi. Când lumea este un nimic.

Atunci ne vom regăsi şi ne vom întinde mâinile, ne vom topi sufletele.

Am crezut că mai există fericire. Mi-am întors buzunarele pe dos. Nimic.

Saturday, May 24, 2008

Just a friend of mine


He said baby, what's your name
Are you new in this town?
Since you walked in things don't look the same
How about sticking around?
The place was dark and the band played loud
His voice sounded kind of dry
He said: who's that guy with the funny smile?
She said:
He's just a friend of mine

(Vaya Con Dios - Just a friend of mine)

 19853409

, spuse el atunci, iar ea îi făcu un semn să era liber să se aşeze la masa sa. fumul ţigării se ridica domol în aerul serii de vară lovind uneori insectele ce se-nvârteau furibunde câte una, două, pe deasupra capetelor lor. de undeva de aproape se auzeau sunetele unei melodii temperate, melancolice, ce parcă şi ea se dizolva treptat în atmosfera încărcată, entropică, în care se scăldau toate obiectele din jurul lor. vinul le sclipea în paharele din faţă. iar el spuse dintr-odată, Nu-i aşa că există un lucru pe care noi oamenii îl căutăm neîncetat, însă ei i se păruse că n-a înţeles, că întrebarea n-avea niciun sens. vocea femeii ce interpreta melodia creştea în timbru, îşi expunea tristeţea într-un mod ce venea ca săgeţile înspre inima sa, înspre sufletul plecat în căutarea vieţii. dar nu credea să aibă vreun rost să vorbească; nu ştia ce să spună, însă deja nu mai era nevoie pentru că el aproape că şoptise, lăsase cuvântul să se elibereze, Fericirea. Ah, îşi dăduse seama brusc de ceea ce-nsemnau toate astea, de faptul că la urma urmei ea nu e decât o femeie fără nume, la masă cu un bărbat fără nume, într-un loc fără importanţă. duse atunci paharul către buze sorbind o gură din vinul roşu, roşu precum sufletul său. pentru că ar fi trebuit să răspundă, să dea în cele din urmă sentinţa afirmaţiei lui lăsă câteva cuvinte  să cadă parcă din cer asfel că Eu n-am căutat niciodată fericirea; Nu cred însă nici să fi ajuns s-o fi cunoscut vreodată. îşi stinse atunci ţigara prinzând masca sunetului ce-i ajungea chiar şi dincolo de inimă. îşi îndreptă privirea cu atenţie înspre faţa lui  şi N-ar trebui să căutăm fericirea... pentru că defapt n-o vom găsi niciodată; Ceea ce-ar trebui să ştim este că ea află ascunsă în interiorul nostru, mult mai departe decât acolo unde putem privi noi. el nu mai rezistă, nu, se simte scindat în propria raţiune, în propriul corp, spunând trist că De când v-am văzut singură la această masă mi-am dat seama că fericirea se află chiar în faţa mea, că am găsit-o, E doar o iluzie, spuse ea, Sunteţi foarte frumoasă, Mi s-a mai spus însă asta n-ar avea nicio legătură... cine a văzut faţa fericirii pentru a o recunoaşte? într-adevăr, el nu ştia ce să răspundă, era doar un om fără nume ghidat de instinct. Nu v-am mai văzut pe aici, lăsă cuvintele să se prelingă pe lângă paharele de vin, Pentru că n-am mai fost niciodată, spuse ea, femeia cu rochia neagră, bând iarăşi o gură din paharul cu vin. el de asemenea. muzica vibra din ce în ce mai puternic în timp ce noaptea începea să-nghită oraşul împreună cu tramvaiele sale, cu sufletul calm încrustat cu glasul timpului; începeau să rămână doar câteva lumini rare, atât cât să le permită să se distingă, să-şi recunoască vocile după chipuri, chipurile după tristeţe. la un moment dat el îi spuse apropiindu-se de urechea ei, îi spuse că Noaptea ne-a îmbrăcat într-un cântec. şi-n plus, Un bărbat de la o masă din spatele dumneavoastră zâmbeşte. ea însă nu se întoarce să-l privească, Ne priveşte, spuse el. Nu-i nimic, e doar un prieten de-al meu.