Povara cuvintelor

... şi cu fiecare nou text pe care îl scriu nu mi se pare decât că tot ceea ce fac, toate cuvintele născute din mine, toate constrângerile ce mă învăluie, nu mă îndreaptă decât înspre un singur punct: în mine nu colocoteşte talentul scrisului, nici măcar plăcerea de a scrie. De multe ori scrisul mi s-a părut o povară. Însă acum, observând faptul că scrisul îmi este o necesitate, am conştientizat marele adevăr – acela de care mă tem... Nu scriu pentru că îmi place, nici pentru că vreau... Nu scriu pentru că am prea multă imaginaţie, însă cu cât avansez mai mult în lumea aceasta a cuvintelor adevărul iese la lumină: fiecare nou lucru pe care îl scriu nu este nimic altceva decât textul scris anterior, renăscut. Mi se pare că toate cuvintele mele nu se îndreaptă decât înspre crearea textului meu sacru, cartea ce le va cuprinde pe toate celelalte. Mi-am dat seama în sfârşit că mă îndrept înspre o limită pe care nu o voi atinge; această poveste strigă din mine obsedant, rescriindu-se singură, iar şi iar, fără a putea întoarce nici măcar un cuvânt împotrivă... Nu scriu pentru a-mi mărturisi drama ci pentru a-mi cristaliza fericirea, pentru a o închide în nişte cuvinte, în timp, acolo unde oamenii nu au nicio putere... Numai eu ştiu cât de mult m-am zbătut pentru un vis, numai eu ştiu cât de mult sufăr pentru prezent... Scriu pentru că nu pot face nimic altceva...

- - Acum încep să-i înţeleg lui Sabato obsesia orbirii –

Normalitate?

Treceam ieri prin Piata Unirii venind dinspre Budapesta. Cand sa traversez inspre Unirea Shoping Center o femeie se detaseaza dintr-un grup intinzandu-mi o hartie, adaugand pretextul : "Pentru marsul normalitatii!". Stiam foarte bine motivul pentru care se intampla toate astea asa ca m-am limitat a trece mai departe raspunzand simplu "Nu, mersi!". A fost un raspuns normal însă parcă fiind provocat am fost întrebat "De ce?". Oricum mă grăbeam şi unde mai pun că nu eram singur, m-am limitat la a-i răspunde zâmbind că nici noi nu suntem normali. Bineînţeles că adevărul este undeva pe la mijloc. Pentru că tot am trecut printr-o astfel de întâmplare m-am gândit să-mi expun şi eu părerea în privinţa acestor evenimente ce au loc în Bucureşti în zilele astea. Despre parada GayPride ce are loc azi nu pot spune decât că sunt de acord, punând totul pe dreptul la exprimare a oricărei categorii de oameni, chiar dacă nu văd de ce ar trebui să iasă în stradă pentru a-şi recunoaşte propria identitate. Aş putea spune totuşi că susţin marşul chiar dacă poate nu îi pot identifica în totalitate scopurile, cu toate că am citit pe site-ul undaţiei Accept despre el. Ceea ce nu îmi place însă într-o foarte mare măsură este această atitudine ofensivă pe care o iau multe persoane şi organisme din România la adresa acestor manifestaţii, şi nu numai, chiar la adresa fiecărui individ în parte ce alege să-şi manifeste dreptul la exprimare şi identitate. Prin acest marş al normalităţii organizat de mai ştiu eu cine, am înţeles că de Forumul Creştin Noua Dreaptă, nu mi se arată mie decât că România nu vrea pur şi simplu să se dezmorţească puţin de aerul comunist în care încă pluteşte, să scape până la capăt de toate aceste elemente ce intră în contradicţie cu statutul ţării, acela de ţară democratică. Ceea ce se întâmplă nu îmi arată decât că România are încă un procent majoritar de oameni intoleranţi, cu mintea închisă, ce s-ar mulţumi să stea la coadă să primească o bucată de pâine. Îmi pare rău pe de altă parte şi de BOR care dacă n-ar fi luat atitudine i-ar fi stat mult mai bine, gândindu-mă la celebra frază: "Dacă tăceai, filozof rămâneai.". Mi se pare că tot mai multă lume tinde să-l caute pe Dumnezeu în altă parte decât în modul descris de Biserică iar asta este până la urma vina acestei instituţii ce până la urmă rămâne doar atât: o instituţie. Pe de altă parte acţiunile gen Becali mă lasă oarecum rece gândindu-mă că un om nebun n-ar putea distruge niciodată un grup de oameni ce cred în propria lor misiune. Până la urmă acest domn ar trebui să-şi reformuleze şi ideile despre Dumnezeu ţinând cont că oricâte măsuri ar fi luat (de sfinţire a terenului cu x preoţi) rezultatele au fost mediocre, astfel că mi se pare că până nici Dumnezeu nu mai trage la oamenii ce-l folosesc doar pe post de cuvânt. Am oarecum senzaţia că cei care vor participa la marş îl cunosc mult mai bine pe Dumnezeu decât toţi cei care se opun acestei acţiuni în numele Lui.

Aşadar, DA – pentru parada LGBT , NU – pentru Marşul normalităţii, fiind conştient că normalitatea nu va fi niciodată aceea pe care o vor masele. Vor exista întodeauna cazuri ce se sustrag ideei de normalitatea, şi de ce să nu revin iar la adevărul lui Einstein: totul este relativ. Şi de altfel, toate adevărurile coexistă... Bravo pentru că sunt oameni în România ce semnează pentru desfăşurarea acestor evenimente, foarte rău că există însă şi cealaltă parte: OAMENII CE ÎNCĂ NU AU ÎNVĂŢAT NIMIC DIN VIAŢA PE CARE O TRĂIESC.

Strange

There's nothing as strange as ordinary people…

Litere pentru tine

Trebuie sa o scriu iar… stiu ca am mai facut asta, stiu ca am mai zis de atatea ori, stiu ca sunt condamnat sa o simt mereu... Da, te iubesc! Stiu insa, tot atat de adevarat, ca nu vei citi asta, ca nu-ti pasa, ca m-ai uitat... Stiu ca trebuie sa scriu lucrurile astea pana la infinit, pana voi umple toate paginile care exista... Trebuie sa ma ucid treptat, sa-mi rupt viata, sa ma autoconving ca pot sa traiesc si singur... desi stiu foarte bine ca nu este asa...

Dincolo de om

"esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme, ci lumina." (Antoine de Saint-Exupery - Citadela)

Existentialismul este un umanism, spunea Jean Paul Sartre, iar eu ma gandesc ca un om care-si construieste principiile (de orice natura) nu are cum sa nu puna fiinta umana in centrul preocuparilor sale. Caci totul se cladeste pe om si tot ceea ce conteaza in lumea de astazi se raporteaza la el.

Pot percepe tot mai des o scindare in fiinta omului: tot mai puternic mi se pare ca trupul incepe sa preia controlul, acaparand sufletul si libertatea acestuia de a se exprima.

Mi se pare trist cand vad ca ceilalti oameni sunt atat de inchisi in lumea materiala incat ajung sa confunde iubirea cu sexul, sinceritatea cu... nimic sau mai stiu eu ce... Insa eu simt in interiorul meu ca lucururile nu stau chiar asa, am avut momente in care sufletul era tot ceea ce conta pentru mine iar faptul ca pot iubi o persoana conta mult mai mult decat ca pot avea o legatura fizica cu ea. De aceea, in urma acelor momente – pe care le-am numit FERICIRE LA LIMITA, mi s-a parut ca am putut atinge o regiune a realitatii ce a putut sa-mi imprime o alta viziune asupra lumii. De aceea acum stiu ca nimic nu este cu adevarat superior si totul poate fi adevarat in masura in care el exista.

De aceea stiu ca in existenta noastra nu trupul este cel care face regulile ci el este coordonat la randul sau de catre spirit. Iata aici adevarul lui Saint-Exupery: esenta omului nu este trupul, care poate lasa urme materiale, ci sufletul – ceea ce ne ofera exaltarea interioara.

Sunt multe lucruri ce-ar merita o transformare... insa ea trebuie sa vina de la sine...

Drumul catre nimic...

Rasfoind prin hartiile mele am gasit textul asta:

Toate saruturile pe care nu le-am dat si toate saruturile pe care nu le-am primit, zambetele care nu ni s-au deschis si atatea timiditati ale iubirilor noastre, nu ne-au pecetluit oare singuratatile? Nu ne-au facut luptatori si exaltati atatea refuzuri ale vietii? Care este inceputul singuratatilor noastre, daca nu o iubire care n-a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati, daca nu atatea iubiri inchise in noi? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi nesfarsite nu s-au nascut din atatea si atatea surasuri, imbratisari si saruturi neimpartasite si necunoscute? Nu cautam noi totul fiindca am pierdut ceva? O SINGURA FIINTA NE-AR FI PUTUT SALVA DIN DRUMUL SPRE NIMIC..

Nu este scris de mine insa nu pot nega nicio parte din el...

A new blog

Va invit sa vizitati si noul meu blog pentru recenzii de carti.
Pe acela il voi actualiza cu recenzia ultimei carti pe care am citit-o.

De ce?.....

E groaznic cand ma gandesc ca de fapt omul nu se indreapta catre moarte ci catre cea mai deplina singuratate.

Marginea prapastiei

Rasfoiesc o carte; ar putea foarte bine sa fie una din cartile mele sau una din cartile pe care le-au scris altii insa in care ma aflu transpus si eu... asa si? Poate ca nu e nicio faza in asta... oamenii se afla in carti. Ma gandesc ca intr-adevar acesta este cel mai greu de indurat lucru: nu exista regret decat al lucrului neinfaptuit; nu regretam niciodata ceea ce am facut ci doar ceea ce a ramas in urma noastra fara a-l fi dus pana la final...

Lucruri_la_care_ma_gandesc_uneori:

1. Niciodata nu este niciodata. Timpul nu are inceput si nici sfarsit in dimensiunea prezentului. El are limite doar in eternitate.
   
2. Sensul existentei este transformare.
   
3. Iubirea este singura cale ce poate transforma o fiinta umana.
   
4. Viata este alcatuita din fragmente insa din fiecare pas trebuie sustrasa o lectie.
   

Am pierdut controlul; n-am mai putut face nimic; am asistat neputincios la felurile in care altii au trebuit sa faca regulile unui joc in care credeam; salvarea. N-am mai putut face nimic. Daca ar fi sa ma implic iarasi la sfarsit oare as rezolva ceva? Daca as produce oare schimbarea (chiar si dupa atata timp) oare ar mai avea vreun sens? Pana unde sa merg ascultandu-mi inima...?

Simt un glas ce ma impinnge pana la marginea prapastiei... insa nu este capabil sa ma arunce. Numai eu pot face asta. Si daca mi se va oferi ocazia... ma voi arunca...

Am descoperit candva ca trecerea de la joc la realitate nu este decat un gand. Atat am nevoie ca sa depasesc regulile unui joc. Un gand. Il am.

Daca... o noua lupta... o decizie care sa ma schimbe... iarasi... atunci... nimic nu ma mai poate opri...

Niciodata nu este niciodata... stiu ca pot reface timpul.

***

Cine sunt eu? Nu ma intreba…

De ce…? Pentru ca eu sunt propriul demon al timpului meu…

M-am autodepasit…

Liviu v.1.2

E ca si cum as fi innebunit de-a binelea... Cu cat inaintez mai mult in timp cu atat mi se pare ca ma apropii de un punct din trecut spre care tot tind, dar iata, pe care mi se pare ca n-am sa-l pot atinge niciodata. Anul trecut in vremea asta capul mi-era plin de intrebari... Prea multe, prea mari, prea puternice... E ca si cum, in prezent – dupa un an, nu as parcurge timpul in sensul firesc ci as merge inapoi. E ca si cum as fi cazut din timp intr-un alt timp in care nu ma aflu insa decat tangential fara a avea cat de cat posibilitatea de a interveni pentru a face un gest cat de mic personal. Nu exista timp la fel de mult cum nu exista adevar care sa ma depaseasca; un om de natura mea poate trai la fel de bine si in afara timpului fara ca asta sa-l influenteze cumva negativ; totul nu sta decat in masura in care individul isi percepe realitatea. Insa cum nu stiu ce sens are sa ma chinui...

Nu mai e vorba ca m-as simti mai stiu eu cum; singur, izolat, neinteles... nu-mi mai pasa. Singura cale posibila de urmat este doar cea dictata de inima mea; nu sunt nici singur, nici mai stiu eu ce... sunt doar eu. Sunt Eu v.1.2. Imbunatatit. Transformat.

Nu mai exista intrebari pentru ca mi-am raspuns singur de-a lungul timpului... acum adevarul este acela ca mi se poate intampla orice si am sa-l accept ca si cum mi-era destinat... nimic nu mai este imprevizibil, din partea mea lumea poate sa faca ce vrea... m-am resemnat cu tot si sunt multumit cu tot ceea ce exista... doar ca prea putin ma mai intereseaza acum de altceva decat de a-mi atinge punctul tangential chiar de-ar fi sa ma intorc in timp pentru tot restul vietii mele.

Sunt fericit doar pentru ca am fost candva fericit.

... iar drumul in fata este numai ceata...

My way

Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltat de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu... iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie... Nici mai mult nici mai putin! Asta staim totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu euliberarea... daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul...

Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti... exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie... De ce? Cum spuneam mai demult... asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat... Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie...

Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci... intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile... in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut... Ajung acasa si le rasfoiesc... si ma lovesc cu capul de idei... caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult... Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata... si anume: uneori cartile vin singure catre tine... nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot...

Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea... totul insa nu consta decat in atentie... lumea mea se transforma... si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it's just my way...

Despre fericire

Cate motive au oamenii de a fi fericiti? Din punctul meu de vedere sunt multe, foarte multe, infinit de multe... In primul rand este motivul de a te fi nascut; ti s-a oferit o viata pe care ar trebui sa stii s-o traiesti; nu ma intereseaza daca un om sa traieste traieste drept sau nu, daca drumul sau este sau conform cu parerile celorlalti; tot ce ma intereseaza este daca el TRAIESTE, caci este o diferenta de la cer la pamant intre a trai si a fi viu. Faptul de a fi viu nu-ti asigura decat suferinta, caci asa cum scriam eu intr-un text „in viata nu-ti este destinata decat suferinta; pentru orice altceva trebuie sa te lupti”. In schimb, daca alegi sa si traiesti atunci te poate gasi si fericirea foarte usor. Ce inteleg totusi prin a trai? Inteleg faptul de a-ti asuma propria viata, de a te abandona propriei inimi si de a-ti urma impulsurile dictate de aceasta; asta inseamna a trai si asta inseamna drumul catre fericire.
Acum... ar trebui totusi sa ma gandesc la cateva motive de a fi fericit. Sa le enumar si sa incerc sa ma bucur in continuare de ele si sa fac tot posibiliul sa nu le las sa ma paraseasca... So...

1. Scrisul. ...sub toate formele lui, cu toate motivele lui; ma face fericit chiar si atunci cand sunt trist, si atunci cand am nevoie sa zambesc... si atunci cand ma simt singur. Scrisul sub forma de pasiune, scrisul in forma de nevoie, de obligatie, de strigare launtrica a sufletului drept nevoie de a comunica.
2. Un ceai la Carturesti / o cafea la El Cafe de Mi Finca. Pentru ca unele locuri inseamna cu adevarat ceva pentru mine; ma gandesc ca fiecare persoana are nevoie in viata sa de un loc caruia sa-i apartina si care sa insemne o eliberare a propriei minti; ma gandesc desigur la Brokeback Mountain, Hotel California, Hotel Morrison, etc. Fiecare are un loc in care vine si din care mai apoi pleaca iar in urma nu ramane decat un singur lucru... timp.
3. Prietenii. Cele mai multe persoane ar putea spune despre mine ca sunt o persoana rece si indiferenta; nu ma deranjeaza – asta si vreau sa par. In schimb cei care ma cunosc cu adevarat stiu ca daca incep sa ma implic nu mai pot da inapoi. Stiu sa imi pretuiesc cu adevarat prietenii si sunt constient de marele adevar: numai ei ma pot transforma cu adevarat. De aceea, atunci cand este nevoie nu stau deloc la discutii, doar in dorinta de a actiona in binele lor.
4. Cartile. Caci este o adevarata eliberare de tot, de toate chestiile care ma pot destabiliza. Deasemenea cartile ma fac mai puternic si imi dau o incredere mai mare in mine, ceea ce inevitabil duce catre o fericire mai solida. Cartile sunt si ele tot un fel de prieteni...
5. Amanuntele. Stiu ca suna ciudat insa este foarte adevarat; de multe ori pot percepe amanunte care celorlalti le scapa din vedere motiv pentru care nu se pot bucura de ele. Pot prinde din zbor miscari de degete, zambete fugare, tremuraturi fragile – intr-un cuvant gesturi cuprinse in secunde insa care imi pot spune pe loc tot ceea ce persoana se teme a-mi marturisi...
6. Muzica. Eliberare, dialog, putere. Muzica este ceea ce ma pune in miscare, ceea ce-mi ofera „nebunia de dimineata”:D Muzica din toate directiile, muzica vie, muzica vietii...
7. Din pacate... viciile. Uneori sunt fericit daca am o ceasca de cafea sau o cola langa mine...
8. Faptul ca pot zambi. ... si ca mereu gasesc inca puterea de a-mi intinde fata intr-un zambet care ii poate si pe ceilalti sa se binedispuna.
9. Lupta. Constrangerea. Rabdarea. Acestea sunt conditiile fericirii si singura cale posibila de urmat. Faptul ca pot lupta pentru fericirea mea, pentru prietenii mei, pentru un scop ascuns in inima mea. Faptul ca de multe ori m-am simtit constrans in a face ceva ce pana la urma a trebuit sa ma duca inspre fericire – de foarte multe ori m-am indoit de sensul existentei mele. Rabdarea pentru ca astazi stiu inca ca nimic nu se termina si ca oricata suferinta as intampina... candva fericirea se va intoarce.
10. Clipa. Pentru ca ma slasa sa traiesc.

Acestea fiind spuse cred ca ma pot opri... nu inainte de a mai spune cate ceva... Nu se afla fericire decat in prezent, in puterea clipei; trecutul o transforma in umbra a regretului. Nu exista fericire continua niciodata; exista doar fragmente de viata transformate in fericire si doar temporare; nu exista decat puncte de fericire... si clipele de trecere intre lumi... dar asta este deja altceva...

Accidentul sau Omul in faţa omului

Ramurile copacilor se lovesc una de alta lasand frunzele sa se planga singure sub mangaierea acida a vantului. Fiintele padurii se tarasc tacute, una langa alta, in monotonia lor obisnuita... Din cand in cand vreo pasare singuratica scoate vreun sunet infiorator ce te face sa-ti inghete sunetul in vene, ridicandu-se in zbor peste varfurile parasite de viata ce apartin tuturor acestor copaci ce si-au uitat varsta... Lumina aproape ca nici nu a fost vazuta vreodata prin aceste locuri unde copacii par ca stau unul peste celalalt, ca nu mai pot suporta distantele reduse parca inspre nimic... Nu se pot vedea prea multi oameni prin aceste locuri; exista bineinteles un drum ce trece prin padure, nu unul central, insa nici foarte inspre margine, care se cere traversat atunci cand oamenii, aflati pe partea dreapta a padurii, unde exista niste case dispersate pe mai multi kilometri, doresc sa treaca pe cealalta parte ce face posibil accesul catre un drum inspre oras. Toate acestea au loc nu departe de zilele noastre; lumea s-a obisnuit deja cu noile inovatii ale stiintei, a inceput sa le foloseasca facandu-si oarecum viata dependenta de ele. Dar iata ca astazi, intr-o zi tacuta de vara, se pare ca un autoturism se aventureaza inspre oras...

Masina trecea monoton... soferul se obisnuise deja cu acest drum si cu toate elementele prezente de-a lungul lui... La un moment dat insa, din interiorul padurii razbatu un sunet infiorator, un tipat uman amplificat la o asemenea anvergura incat ecoul sau se deplasa nervos de-a lungul intregului spatiu, acaparand totul... Barbatul simti fiorul inghetandui-i inima, tranfigurandu-i fiecare particula in ceva fluid... Puse o frana brusca, timp in care isi linisteste inima... In mod cert s-a intamplat ceva, se gandeste el. Dar parca totusi sunetul n-a fost atat de departe... Daca cineva are nevoie de ajutor?

Deschide incet portiera masinii, coboara , dupa care in pasul unei rotatii arunca o privire de jur imprejur pentru a se acomoda cu locul. Acelasi sunet, scazut in intensitate de data aceasta, se aude din nou... Incepe sa se deplaseze rapid inspre locul de unde sunetul vine misterios... Da sfios crengile la o parte cu mainile, inaintand din ce in ce mai mult... Se apropie din ce in ce mai mult de sursa sunetelor ce revin iar si iar... Cand ajunge insa acolo, in cele din urma, nu mica ii este mirarea cand observa o tanara fata, intr-o rochie alba, cu un trandafir prins in piept, prinsa intre doi copaci, ferindu-se de atacul unui lup fioros. Parul blond ce aproape raspandea lumina ii atarna pe umeri; ochii negri clipeau infiorati. Omul nostru aduna repede niste crengi aflate pe jos, strangand in maini un manuchi consistent pe care-l aprinse cu o bricheta pe care o avea tot timpul in buzunar. Inainta plin de curaj in directia lupului facandu-l pe acesta sa se dea cativa pasi in urma, oferindu-i acestuia posibilitatea sa se strecoare intre fata si salbaticul atacator. O apuca pe fata de mana. Aceasta il avertiza cu o voce aproape nepamanteana: "Ai grija, e periculos!". Aproape ca nici nu mai conta. Soferul facu el un pas in directia lupului, preluand controlul asupra situatiei, apoi inca unul... Lucrurile pareau ca se indreapta pe drumul cel bun, asta daca nu si-ar fi facut aparitia, undeva la cativa metri distanta, inca unul...

• Te simti in stare sa fugi?, intreba el...
  
• Cred ca da...
  
• Bun... Sa nu-mi dai drumul la mana!
  

Se intoarsera brusc si au inceput sa fuga aproape mancand pamantul... Rochia ei flutura in vant, trandafirul cazu printre frunze. Inca fugeau... fugeau... In spatele lor lupii ii urmareau. Se pare ca a mai aparut unul.

Ajunsi in dreptul masinii, se urca repede amandoi, blocheaza usile si accelereaza rapid. Drumul pare ca se ingusteaza. Omul nostru intoarce capul... in spatele masinii, cu o viteza din ce in ce mai mare, o intreaga haita de lupi si afla pe urmele lor...

In secunda imediat urmatoare n-a mai putut sa-si intoarca capul; autoturismul intrase frontal in trunchiul unui copac batran; lupii s-au oprit. Priveau tacuti scena. Capul soferului neinsufletit atarna imponderabil sprijint de gat, din coltul buzelor scurgandu-i-se un fir de sange violet. Femeia de langa el nu a patit nimic; priveste tacuta. Il saruta pe frunte, apoi coboara...

Incepe sa paseasca lin, parca plutind... pas cu pas... lupii o urmeaza linistiti...

Viata compusa din fragmente…

"Tu poate nu stii si nu vei sti niciodata cate raman in urma... cate ganduri, cate cuvinte... nerostite! Cate cuvinte asteapta sa fie scrise... pana cand sunetul clopotului va suna violent, obsedant, anuntandu-mi moartea...; atunci voi rosti ultimele cuvinte, ultimele mele parti testamentare pentru aceasta lume... Stiu ca e greu, numai eu stiu cat e de greu... dar daca nu fac nimic cu ce ma voi resemna? Stiu... dar tu poate nu vei sti niciodata! Caci este atat de greu sa mai ramai in picioare; Lumea are nevoie de lacrimile mele. Nu consider nimic esuat... doar oprit, stopat... un punct si virgula undeva...; trebuie sa le sparg." (fragment din Liviu Tanase – "Lupta, constrangere si rabdare").

Parca m-am pierdut…

Ma simt prins intr-o capcana… Nu stiu ce sa fac. E greu, e foarte greu... as vrea sa tip, sa ma eliberez... insa adevarata problema e aceea ca uneori fac lucrurile mult prea negandite... Poate fi un lucru bun – insa nu si acum... Ma simt prins in lanturi, imobilizat, capturat de o forta demonica, impasibila lacrimilor mele, total indiferenta chinurilor carora ma supune. Acum: fotografii, scris, citit... Sa ma inchid in lumea, ce bine-ar fi... Dar eu nu pot sa ma izolez, sa stau undeva intr-un colt, sa nu-mi pese de nimic... Iar incep sa ma chinui, sa fac orice altceva... decat sa merg in linie dreapta, normal... Din cand in cand mai vine vreo voce sa ma intrebe... Dar nu vroiai altceva....?

Dracu stie ce vroiam... Da, ai dreptate... dar parca m-am pierdut. Nu mai stiu ce sa fac. Parca sunt prins intr-un cerc de foc. Cred ca mi-ar fi mult mai usor sa-mi pun cutitul la gat. As rupe insa un lant si nu-mi doresc lucrul acesta caci sunt lanturi care sar distante dar in moarte insa nu se pot transpune... Stiu ca eu gresesc in fiecare zi... chiar si atunci cand nu fac nimic. Stiu ca ma zbat infiorator, si in pat inainte sa dorm, si in ganduri... si nu e vorba ca eu gandesc prea mult; nu e asta. Gandurile imi sunt prea complicate...

Daca voi avea vreodata curajul sa-mi asum viata si sa nu mai incerc sa fac lumea fericita doar de dragul de a fi lumea fericita atunci cred ca ma voi calma. Caci fericirea creata nu poate fi decat de moment – ea nu rezista... Insa fericirea venita din inima, singura, este cea mai puternica. Corinteni I 13. Ma voi calma, ma voi reapuca de scris... si voi zambi. Caci in aceste momente rasul si zambetul meu nu sunt decat masti pentru o viata in care ma scufund din ce in ce mai mult...

E greu... e foarte greu. Insa nu pot face nimic pentru a ma salva, nu acum. Candva voi pune stop.

Exista insa cuvinte ce se cer rostite. Caci simt nevoia sa ma eliberez...

Nu de trecut. Doar de ceea ce este rau intr-un om ce cred ca poate face diferenta intre ce ii face bine si ce ii face rau. Exista oameni diferiti si ganduri diferite...