Toti oamenii sunt insule

La un moment dat te văd întâmplător undeva la câţiva paşi depărtare şi contrar tuturor lucrurilor pe care le simţeam te-am lăsat să treci mai departe. Ce-aş fi putut să spun? Ce-aş fi putut aduce bun în această întâmplare? Suntem furtuni umblătoare, vârtejuri de gânduri şi simţiri, ce se preumblă prin mall-uri şi cinematografe, pe străzile prăfuite, prin terase, şi-i atât de straniu că nu mai putem să ne spunem nimic…

Un zâmbet rămâne totuşi cel mai greu lucru de spus.

Mă aflu ca-n nişte nisipuri mişcătoare fără a fi nimeni să mă salveze. Am două posibilităţi: să aştept calm să mă scufund pe un termen ceva mai lung sau pot (în continuare) să mă zbat în încercarea de a mă elibera mai repede dar asta având riscul (şi implicit consecinţa) de a mă scufunda mai repede.

Un zâmbet rămâne totuşi cea mai uşoară mână întinsă posibilă.