Parca m-am pierdut…

Ma simt prins intr-o capcana… Nu stiu ce sa fac. E greu, e foarte greu... as vrea sa tip, sa ma eliberez... insa adevarata problema e aceea ca uneori fac lucrurile mult prea negandite... Poate fi un lucru bun – insa nu si acum... Ma simt prins in lanturi, imobilizat, capturat de o forta demonica, impasibila lacrimilor mele, total indiferenta chinurilor carora ma supune. Acum: fotografii, scris, citit... Sa ma inchid in lumea, ce bine-ar fi... Dar eu nu pot sa ma izolez, sa stau undeva intr-un colt, sa nu-mi pese de nimic... Iar incep sa ma chinui, sa fac orice altceva... decat sa merg in linie dreapta, normal... Din cand in cand mai vine vreo voce sa ma intrebe... Dar nu vroiai altceva....?

Dracu stie ce vroiam... Da, ai dreptate... dar parca m-am pierdut. Nu mai stiu ce sa fac. Parca sunt prins intr-un cerc de foc. Cred ca mi-ar fi mult mai usor sa-mi pun cutitul la gat. As rupe insa un lant si nu-mi doresc lucrul acesta caci sunt lanturi care sar distante dar in moarte insa nu se pot transpune... Stiu ca eu gresesc in fiecare zi... chiar si atunci cand nu fac nimic. Stiu ca ma zbat infiorator, si in pat inainte sa dorm, si in ganduri... si nu e vorba ca eu gandesc prea mult; nu e asta. Gandurile imi sunt prea complicate...

Daca voi avea vreodata curajul sa-mi asum viata si sa nu mai incerc sa fac lumea fericita doar de dragul de a fi lumea fericita atunci cred ca ma voi calma. Caci fericirea creata nu poate fi decat de moment – ea nu rezista... Insa fericirea venita din inima, singura, este cea mai puternica. Corinteni I 13. Ma voi calma, ma voi reapuca de scris... si voi zambi. Caci in aceste momente rasul si zambetul meu nu sunt decat masti pentru o viata in care ma scufund din ce in ce mai mult...

E greu... e foarte greu. Insa nu pot face nimic pentru a ma salva, nu acum. Candva voi pune stop.

Exista insa cuvinte ce se cer rostite. Caci simt nevoia sa ma eliberez...

Nu de trecut. Doar de ceea ce este rau intr-un om ce cred ca poate face diferenta intre ce ii face bine si ce ii face rau. Exista oameni diferiti si ganduri diferite...

Rugaciune

Doamne, te rog, adu-mi aminte sa nu ma fac poet! Iti spun asta pentru ca eu s-ar putea sa ma ametesc pe drumul acesta numit viata... Te rog mult, Doamne, sa ma tragi de maneca daca vezi ca am sa incerc sa aberez verzi si uscate, sa ma opresti daca vezi ca o iau razna si capat vreo tendinta sa devin ca ei; nu vreau, Doamne, nu vreau... mi-e foarte bine asa cum sunt, in pielea mea, cu gandurile mele, cu scrierile mele... Doamne, te rog sa ma pocnesti daca vezi ca vreau sa public ceva... stiu bine ca nu am nevoie sa fiu citit pentru a ma simti eliberat. Trebuie sa scriu... Insa Doamne... te rog sa ma lasi sa scriu in continuare... ceilalti au nevoie de cuvintele mele in aceeasi masura in care am si eu; dar nu ma transforma in acei indivizi care nu mai stiu cine sunt... Doamne, mi-e foarte bine in propria piele, cea de acum... nu ma transpune intr-un alt individ ce nu-mi doresc sa fiu... Ai grija, Doamne, de bietul meu suflet, si mentine-l in continuare pe drumul pe care s-a aruncat... pentru ca eu stiu ca acesta este cel bun. Nu ma parasi, Doamne, nu ma abandona, caci Tu esti singurul in acre mai pot avea incredere, caci Tu esti Iubire iar Iubirea Ta este fara de margini. Tu ma ajuti sa cresc si in tine ma trasnform in acel ceva bun... Doamne, adu-mi aminte insa, sa nu ma fac poet...

Si in primul rand, cu tot sufletul meu, te rog, Dumnezeu meu, sa ai grija si sa nu-l parasesti pe cel ce mi Te-a aratat, pe cel care mi-a descoperit cu adevarat existenta Ta. Doamne, ai grija de el... caci Tu esti Iubire iar de iubire avem nevoie cu totii.

De ce lumea are nevoie sa creada in ceva?

Ma gandeam asa la faptul ca aproape fiecare popor al acestei lumi are credinta lui… Toti cred in ceva, ceea ce le da puterea si de a se implica in razboaie, si de a invinge, si de a continua ceva ce si-au propus… Atunci cand crezi simti impulsul indemnului interior si aproape ca nimic nu te poate descuraja… Ma gandesc insa si la cei ce se declara atei, desi cuvantul isi pierde intelesul chiar si pentru ei… Si ei cred in ceva chiar daca nu recunosc asta.

Pana la urma eu ma gandeam ce m-a facut pe mine sa rezist pana acum… Si am gasit raspunsul: CREDINTA IN MINE, in primul si in primul rand. Si cred ca am ajuns destul de departe… Nu vreau sa renunt!

Tipat in mijlocul vesniciei

Unele lucruri nu sunt vesnice. Altele nu sunt continue…

Imi aduc aminte de un desen de la ora de fizica. Aplicarea unor filtre asupra unei oscilatii. Ramasesera doar partile de sus...

Asa poate fi si viata. Discontinua.

Caci cateodata traiesc iar altadata mi se pare ca n-am niciun sens. Pentru ca nu fac nimic.

Asa poate fi si inima.

Cateodata te bucuri indelung, altadata cu pauze.

Caci nu trebuie sa fii fericit.

Trebuie sa lupti pentru asta.

Cateodata ma simt cel mai implinit. Altadata sunt trist.

Si nu stiu...

... ce sa fac pentru a o lua de la capat.

As vrea... dar nu pot.

Vreau sa tip!

Ganduri despre transformare

Si bineinteles ca ma gandesc la transformare. Caci tot ceea ce se afla in jurul meu se transforma. Pana si eu. Pentru ca in primul rand Universul se afla in transformare. Si ma gandesc la inca un cuvant. Schimbare. Ce desparte si ce apropie intelesul acestora doua? Caci sunt de acord ca transformarea inseamna schimbare. Nu stiu insa daca schimbarea inseamna transformare. Caci schimbarea poate insemna si distrugere. Dar gandul imi era la transformare... Transformarea se realizeaza sub semnul timpului. Nu poate exista transformare de moment. Trebuie sa existe timp. Dar ce inseamna transformare? Daca tinem cont de unele descrieri stiintifice am putea spune ca transformarea este echivalenta cu trecerea unui sistem dintr-o stare intr-alta. Da, ma multumeste acest mod de a spune asta. Dar ce putem spune despre om? Care sunt starile in care variaza omul? Caci aici nu vad nicio transformare. Dar stiu ca ea exista. Pentru ca o simt. Asadar, ce inseamna transformare in cazul unui om? Caci nu pot vorbi de modificare sau schimbare in plan fizic. Adica ce m-ar interesa. Dar stiu ca omul nu se transforma singur. Are nevoie de inca un factor. Si aveam nevoie sa-l numesc intr-un fel. Si i-am spus influenta. Si am ajuns la concluzia ca transformarea omului se supune influentei. Caci daca sunt ranit invat ca data viitoare sa ma apar. Am aici cauza si efectul. Cauza este influenta. Rana. Efectul este transformarea. Intelepciunea. Caci stiu acum ca acesta este cea mai comuna transformare a omului. Acumularea intelepciunii. Caci timpul este un factor esential. Si daca prin transformare nu ma imbunatatesc, nu pot sa-mi gasesc un sens. Caci sensul transformarii este pozitiv. Si ma supun influentelor. Insa sunt constient ca sensul influentelor nu este doar pozitiv. Si daca transformarea este doar pozitiva atunci sigur ca exista ceva care imi scapa...

Stiu carei influente ma las prada. Stiu ca ea poate sa fie buna sau rea. Si mi-am dat seama ca transformarea nu este decat buna. Transformarea in sens negativ o voi numi esec. Caci omul trebuie prin definitia lui sa evolueze. Daca nu respecta aceasta, a esuat. Si ma supun transformarii pentru ca am nevoie de evolutie si-mi dau seama ca de fapt n-am facut nimic. Pentru ca transformarea vine de la sine... Iar in transformare ma regasesc. Si nu stiu cum ar trebui sa reactionez... Caci influente sunt peste tot: voci, sunete, imagini, cuvinte. Iar eu ma aflu in transformare... dar pana cand? Caci exista limite! S-ar spune ca una din ele e moartea!

Just another day

O simpla zi.
Insa o zi speciala.
11 ianuarie 2007.
Prieteni.
Bucurie.
Adio singuratate.
O zi.
Timpul.
Trebuie sa patrund sensul acestor cuvinte iesite din inspiratie de moment. Trebuie sa aiba o legatura intre ele. Trebuie sa ma gandesc. Nu m-am gandit atunci cand le-am scris.
Ceva.
Inima mea.
Sa nu stie cuvantul ceea ce gandeste degetul si sa nu stie ochiul ceea ce vad buzele.
Si sunt doar cuvinte.
Dar ce frumos...
Dar cateodata... ce trist.
Dar bucurie, bineinteles... bucurie.
Si un gram de fericire.
Plus entuziasm.
Sa te ridici in viata.
Si sa zambesti.
Sa ucizi obstacolele.
Si sa elimini defectele.
Si sa traiesti viata. La intesitatea pe care o doresti.
Poate cu tensiune poate fara.
Si sa fiu cuminte.
Desi cred ca nu voi fi.
Vreau sa traiesc.
Si sa stiu cand sa tac. Sa nu-mi irosesc cuvintele.
Sa fiu fericit.
Si sa nu ma las ucis.
Sa lupt.
Sa inving.
Sa zambesc.
Sa continui sa rad.
Sa nu ma opresc.
Sa continui sa citesc.
Sa continui sa caut.
Orice.
Lumina. Intelepciune.
Prieteni.
Si sa-i tin langa mine pe cei pe care ii am.
Si caldura.
Si sa infloresc.
Un trandafir. Nu vreau sa ofilesc.
Un strop de roua. Nu vreau sa ma evapor.
Refuz.
Vreau sa deschid mainile si sa cuprind inca o data lumea.
Nu singur.
18.
2007.
Suma de 9.
Si merg mai departe.
Puternic.
Si-mi aduc aminte...
Nu poti trai in liceu avand impresia ca nimic nu te poate rani.
Asta in niciun caz.
Totul te poate rani.
Am dovezi...
Pentru ca traiesc...
Pentru ca ma transform...
Pentru ca am langa mine oameni.

11 ianuarie 2007

Intrebare

Ia zi…
Mi-ai spune daca ma iubesti?
Mi-ai spune?
Sau te-ai limita sa iti arunci privirea imblanzita de parfumul meu catre mine, privindu-ma doar asa cum stii tu sa o faci? Caci surasul si privirea cu subinteles sunt mai puternice decat cuvintele. Si-mi voi da seama de tot. Tot – cat poate cuprinde acest cuvant?
Ia zi...
Imi voi da seama din gesturile tale? Imi vor spune buzele tale timide, imfrumusetate de adierea albastra a vantului, binecuvantate de saltarea inimii mele... imi vor spune ca inima ta imi zambeste?
Uneori n-ai de unde sa stii.
Mi-ai spune daca ma iubesti?
Imi vor sopti luna si stelele aparute brusc pe cerul oglindit in ochii tai cristalini, ca am intradevar motive de a fi fericit?
Asta n-am de unde sa stiu.
Stii... Cateodata e frumos sa iti zambeasca intreaga lume.
Caci mana mea se plimba usor pe glezna ta iar piciorul tau ramane impietrit langa mainile mele. Aceasta se numeste armonie.
Si bineinteles ca ti-as spune... eu.
Dar nu pot.
Dar mana mea se plimba inca pe glezna ta.
Iar buzele mele pe obrazul tau sunt fericite.
Si imi pun o intrebare... Ce sunt prietenii?
Caci capul meu ar fi nefericit sustinuat de acest gat. Raspuns.
Intrebare. Oare de ce?
Si am nevoie de mai mult...
Caci tu esti langa mine.
Voi.
Si de ce sa caut alte raspunsuri?
Caci le am langa mine...

11 ianuarie 2007

Dragostea

“Dragostea este intodeauna rabdatoare si draguta. Dragostea nu este geloasa. Dargostea nu e laudaroasa sau increzuta. Nu este nepoliticoasa sau egoista. Dragostea nu supara si nu poarta pica. Dragostea nu gaseste placere in pacatele altora…
… dar gaseste placere in adevar. Este intodeauna gata sa ierte, sa aiba incredere, sa spere…
… si sa indure…
… orice urmeaza.”
Dragostea nu are inceput si nici sfarsit. Ea nu se gandeste si nu judeca. Se spune ca dragostea e oarba. Dragostea nu are limite si nici nu tine cont de distanta. Ea este universala si eterna. Dragostea este muzica, este spatiu si este timp. Dragostea nu te face sa suferi. Ea nu te dispera.
Dragostea te tine intreg si iti da putere sa mergi mai departe. Dragostea nu se gandeste ce sa faca ci pur si simplu face. Ea nu filozofeaza ci traieste. Dragostea se simte.
Dragostea e un cuvant. Dragostea e ceva mai mult decat niste litere. Dragostea e un inteles. Un limbaj.
Dragostea supravietuieste. Ea tace. Ea nu se manifesta ci pur si simplu se simte. Dragostea cateodata se spune. Cateodata te doare.
Dragostea e un joc al nebunilor.
Dragostea cateodata plange...

Prima parte, cea cuprinsa intre ghilimele este preluata dintr-un film. A walk to remember. Ceea ce urmeaza sunt cuvintele mele. Cuvinte pentru un inteles...
... caci dragostea e totul in lumea asta.

Contrarii

De ce sa nu vorbesc despre contrarii?
Caci eu stiu ca sunt condus de contrarii. Contrarii ce sunt cuvinte. Forte. Sperante. Credinte. Iubiri. Momente.
Si exista adevar. Pentru ca fara adevar n-ar mai exista substratul nici unui lucru. Caci bineinteles ca ma intereseaza esenta lucrurilor, pentru ca fara ea nu m-as gasi pe mine. Pentru ca sunt si trebuie sa-mi caut esenta. Dar sunt plin de contrarii. Si vreau sa mi le inving.
Dar stiu de la Saint-Exupery : contrariul oricarui adevar este la randul sau adevarat. Astfel imi dau seama de realitate: contrariul unui om este de asemenea adevarat, asa cum este un om. Pentru ca asta ne face rau. Scapam omul din noi, ii dam drumul in lume si astfel el se salbaticeste. Si devine un non-om. Contrariul unui om. Caci m-am lovit de astfel de fiinte. Caci sunt adevarate si deci, iti pot face acelasi rau. Dar nu sunt oameni, nu nu sunt...
Dar de ce sa nu vorbesc despre contrarii?
Ma simt invaluit de intrebari. Si de raspunsuri iluzorii. Dar stiu sa fac diferenta intre iluzie si realitate. Dar ce este realitatea?
Contrariile din mine clocotesc in subconstient. Vor sa izbucneasca...
Dar ma tem.
Ma tem de mine.

Clipa extinsa a unui sfarsit

Degeaba imi spuneti ca timpul ma va invinge!

Un tanar deschide o carte. Ingenucheaza cu ea in maini

in fata unui copac. E dimineata.

Zile ciudate imi spune vantul, iar eu il cred.

Ma gandesc ca as putea sa soptesc.

Cuvant dupa cuvant se pierde sensul.

Adevarul pe care il cautam a fugit.

Zile ciudate sunt pentru mine

Si pentru viermele ce din pamant ma priveste.

Si-un inger ma asteapta la colt,

Tacut si bantuit de ganduri.

Iubito, ochii tai nu-mi spun nimic...

Si ea se duce...

Sub cartea pagana

Ramane ingropat de mine, un gand...

Dar el citeste

Si se duce-n trecut.

Timpul hipnotic e altul...

Si vantul e aici...

Langa mine se zbat

Secundele timpului gri.

Unde mi-e ingerul meu?

Unde mi-e timpul de azi?

Ea e frumoasa, mi-am dat seama de mult

Dar ochii i se inchid

Si se duc zburand in adancul orbitelor

Si dispar...

Iar eu fug.

Caci mi-e frica de foc

Si cateodata de apa,

De lacrima din ochiul ei,

De inima-mi ciobita...

Dar si ea fuge...

De mine, de gand, de cuvantul ascuns intr-o carte,

Nu vreau sa ranesc o idee,

Nici sa cad.

Cartea se desface in clipe...

Una vine-nspre mine

Si mi se arunca in brate...

Si mi-e frica sa intind mainile

Sa o strang

Caci am uitat sa ma inchin.

In jurul meu danseaza noptile.

In ochi un sunet mi se zbate.

Iar ingerul cu aripi de otel

Sta suspendat in turnul cel de sus

Privindu-mi nemurirea.

Dar vine brusc

Si cu una din acele aripe

Imi atinge gatul.

Capul mi-o ia la vale.

Eu cad.

Si m-ai ucis, inger al Timpului Nou,

n-as sti ce sa-ti spun...

De altfel, n-am cuvinte pentru nimeni

Caci mi-e oricum atat de greu...

Doar eu cu mine.

Si strang in pumn

Un fulg de nea.

O hexagonica stea...

Un vis...

Mai am un pas pana la nori

Dar nicio mana

Pe care s-o tin

Legata de inima mea.

Mai am un gand

Insa niciun timp...

Doar un copil salbatic

Ma mai tine inca in mine

Si timpul, ah, timpul...

Ma uita...

Ochiul sticlos si murdar

Mi se-nvarte aiurea-n orbita

Si ceea ce-mi spune e rau

Caci vantul imi va lua si sclipirea

Si tacerea dintr-un cuvant.

Dar deschide odata drumul acela

Sa pot trece din nou

Caci nu mai pot sa privesc inspre nori

Fara o mana

Langa mine

Fara gandul amortit

Din craniul ascuns azi prin pamant.

Si-a facut viermele

Casa in el.

Si inca ma tem de lacrima ta

Caci nu-mi doresc sa-ti vad ochiul caprui.

Langa mine, plecat,

n-a ramas decat o clipa uitata.

Si bineinteles,

Acea amintire...

Somebody

„Şi am simţit din nou ce simţisem de atâtea ori, de când o văzusem în expoziţie : era o fiinţă asemănătoare cu mine.”
Ernesto Sabato – „Tunelul”


Roxette – “ Vulnerable”

Everywhere I look I see her smile
Her absent-minded eyes
And she has kept me wondering for so long
How this thing could go wrong?

It seems to me that we are both the same
Playing the same game
But as darkness falls this true love falls apart
Into a riddle of her heart.

She’s so vulnerable, like China in my hands
She’s so vulnerable and I don’t understand
I could never hurt the one I love
She’s all I got
But she’s so vulnerable
Oh, so vulnerable.

Days like these no one should be alone
No heart should hide away
Her touch is gently conquering my mind
There’s nothing worlds can say.

She’s coloured all the secrets of my soul
I’ve whispered all my dreams
But just as nighttime falls this vision falls apart
Into a riddle of her heart, yeah.


She’s so vulnerable, like China in my hands
She’s so vulnerable and I don’t understand
I could never hurt the one I love
She’s all I got
But she’s so vulnerable
Oh, so vulnerable.
Don’t hide your eyes…






As putea spune multe dar n-as face dacat sa-mi irosesc cuvintele. Caci cuvintele ajung sa te doara atunci cand ele se pierd. Asa, un cantec poate spune totul – si poate fi ascultat ori de cate ori ai nevoie sa iti aduci aminte ca...

Sa plang...

Varianta filosofica:
Cine ma crede puternic se inseala! Tot ce vreau acum este sa plang... Caci imi dau seama ca uneori gresesc. Si sunt inteles gresit. Si are motive sa ma intelega gresit. Caci atunci cand gresesti in fata ingerilor lumea se schimba. Pentru ca abia acum invat ca nu am voie sa fac niciun pas gresit in fata acestor fiinte. Limita din ingeri egal cu unu. Adica unul singur. Si am gresit. Am facut greseala sa ma consider indreptatit a actiona la fel. Si am gresit. Tot ce vreau acum este sa plang... Insa nu stiu de ce. Pentru ca am fost prost. Dar sper ca inca am timp sa ma indrept. Caci nu s-au desfiintat clipele, nici momentele capabile sa aduca fericirea. Recunosc – am gresit. Este vina mea ca sunt om si ca am indraznit sa provoc ingerii. Caci acum stiu ca nu trebuie sa ridic nici macar un deget impotriva lor. Impotriva unuia singur. Insa nu trec acum granita dintre lumi. Am timp destul; si chiar daca nu mi se va oferi sansa sunt sigur ca viata va face tot posibilul pentru a se sti tot. TOT. De la inceput pana la sfarsit. Caci ea trebuie sa stie ca singurul motiv pentru care am ales sa actionez prin indiferenta este prostia. Ca nu am incetat nicio clipa a simti ceea ce declaram atat de infocat si ca nu m-am schimbat deloc. Ba poate chiar acum ma schimb. Invat sa fiu mai bun. Sa nu mai gresesc. Caci poate inteleg motivele dar vreau sa ma fac ca ele nu exista, stiind pana la urma ca nu are niciun rost. Insa sunt lucruri pe care nu le inteleg nici eu. Sincer sa fiu eu vad solutii. Insa nu stiu de ce nu se pot aplica. Nu-mi pica la socoteala. Pana la urma ma multumesc si cu situatiile de compromis. Adica ce dau si primesc. Dar m-am inselat in privinta asta si mi-am dat seama ca nu e bine. Macar eu sa fiu cinstit cu mine insumi. Sa nu ma mai lovesc de ziduri de care n-am nevoie. Pot face asta! Acum ma simt vinovat fara ca macar sa am vreo vina reala. Dar imi recunosc vina. Stiu ca pare absurd dar in situatiile acesta nu este. Caci iubirea te face sa innebunesti facandu-te sa-ti asumi riscuri si invinovatiri care poate nu-ti apartin. Caci ingerii te aduc cumva la disperare. Poate nu doar ingerii ci fiecare fiinta in care indraznesti sa-ti pui sufletul.

Varianta reala:
Care e vina mea? Ca nu am raspuns doua zile consecutiv la bip-uri? Asta ai facut-o si tu! Iar acum poate te vei supara ca am spus asta. Asa cum te-ai suparat ca am facut lucrul asta. Poate ca exista cumva si o problema in conceptia ta: ma consideri cumva mai bun decat tine. Mi-e teama ca nu sunt. Vezi si tu prea bine... Totusi nu inteleg de ce. Stii bine ca daca imi vei cere sa dispar nu vei mai auzi de mine in toata viata ta. Atunci de ce ne jucam? E bine? Mi-am pus de multe ori intrebarea asta dar nu ajung niciodata la un raspuns. Eu cred ca nu am fost indiferent. Iar eu nu mi-am uitat cuvintele.
Presupun ca in clipa in care vei citi astea se va fi consumat de mult momentul acesta. Dar il scriu pentru trecut si pentru viitor. Caci am inteles ca esti suparata – si eu am fost. E vina mea? Mi-ar placea sa stiu... Stiu ca sunt lucruri in fata carora trebuie sa plec capul. Simt ca tu esti unul dintre ele. De aceea in fata ta pot sa-mi recunosc si vina. Sunt vinovat pentru indiferenta pe care am dat-o inapoi. Ai dreptul sa fii suparata! Ceea ce mi-ai si transmis! Dar am si eu dreptul sa-mi cer iertare. Oare cat timp ne vom feri sa recunoastem adevarul, indiferent care ar fi acesta... caci eu recunosc ca oamenii se schimba. Despre mine insa n-am spus nimic...

22 decembrie 2006

O zi din viata unei zile

M-am trezit într-o dimineaţă întrebându-mă dacă mai are vreun sens să încerc să extrag ceva din viaţă... ceva, nu contează ce! Oricum făceam eu ceva care să mă influenţeze. Oare mai are sens să extrag cuvinte pe care mai apoi să le aştern pe hartie – pe care mai apoi o voi transforma în şiruri interminabile de 0 şi 1 despre care eu ştiu că se numesc biţi şi le voi posta pe un blog pe care am scris deja câteva articole...
Iată – îmi dau seama şi singur cât de ireal sunt. Cât de mult m-am pierdut pe mine şi cât de mult am pierdut esenţa lucrurilor. Iar eu totuşi am pretenţia de a mă considera bine...

În ansamblu s-ar putea spune că sunt o persoană fericită... Am cutare, cutare şi cutare... ce-mi mai trebuie? Ceilalţi ar fi fericiţi în locuţ meu... da’ io nu. Şi ştii de ce...? Ia zi, ştii? E... io n-o să-ţi zic! Să-ţi spună cei care ştiu!
O zi din viaţa mea...? Vreţi voi să ştiţi? ... dacă tot insistaţi! De-acum sau din trecut? Întreb asta pentru a şti dacă tre’ să vorbesc sau nu despre fericire – căci asta se schimbă – eu n-o pot controla. Ideea e că mă trezesc la ora 6 sub presiunea bâzâitului notoriu al telefonului. PROBLEMA NUMARUL 1: UN TELEFON MOBIL ÎMI CONTROLEAZĂ VIAŢA. Trebuie să-l ascult pentru că altfel aş da de belea la şcoală... Cică...! s-a mai întâmplat să trag şi chiulu’ câteodată da’ n-are nicio legătură. Cum mă ridic din pat apăs pe un buton. Power se cheamă. Apare pe monitor Windows XP. Iar apoi începe muzica. PROBLEMA NR.2 : MUZICA DEVINE O NECESITATE. ÎNCETEAZĂ A MAI FI O PLĂCERE. Non-stop cu muzica-n urechi. Acasă, pe stradă, în autobuz, în tramvai, la şcoală... Noaptea în pat. Nici nu ies bine de la baie – aranjat pentru o nouă zi, încălzesc apă pe aragaz (cea pur şi simplu de la chiuvetă nu e bună), o arunc repede în cana mea iar peste apă răstorn un pliculeţ de 3 în 1. Cum ce-i ăla? Cafea! PROBLEMA NR.3: VICIUL NE CONDUCE, PRINZÂNDU-NE ÎN PLASELE SALE. Nici nu văd bine ce fac, cu ce mă îmbrac, dacă măncânc sau nu căci iată s-a facut ora 7 fix iar eu trebuia să fi plecat de 5 minute. PROBLEMA NR.4: LIPSA TIMPULUI DEVINE CEVA ABSOLUT NORMAL. Cum ies din bloc o iau la fugă după nenorocitu’ ăla de autobuz că iar îl scap!!! Şi ştiu io ce păţesc dacă-l scap!! Da’ azi e miercuri!?!?!??? Ar trebui să iau şi ziaru!!! Da’ lasă că-l iau de dincolo că poate am timp! Şi uite-aşa, fuga-fuguţa mă urc din fugă în maşină şi go!!! Peste câteva staţii tre’ să cobor! Să schimb! Asta dacă am loc!!! Mai bine mai stau câteva staţii (comune.). Asta cu riscu’ să pierd timpu’!! Şi stau... dacă nu pot să cobor! La ultima staţie comună mă împing şi io în toate babele care stau în dreptu’ uşii şi ies în sfârşit la aer curat. Aproape că nici nu simt geru’! Da’ uite că vine maşina ailaltă! ’ai să fug şi după asta! Da’ mai bine lasă... că oricum e plină! Mai bine pentru cealaltă. În cea care vine mă împing iar în stânga şi în dreapta pentru a-mi face loc şi dacă am ceva noroc peste câteva staţii prind şi io un loc. PROBLEMA NR.5: VIAŢA SE REDUCE DOAR LA NOROC.
Ajung în cele din urmă la şcoală! Scot telefonu’ din buzunar pentru a-l trece pe silent. Ora 8:10. noroc că am pilă la portar! I-am făcut odată nişte exerciţii la mate lu’ fisu’. Săracu’ de el... mă crede un geniu! Io-te-l cum se ridică să-mi deschidă poarta! Nu ştie că-s vai de mine... Îi bat repede la uşă lu’ diriga (doar de formă), deschid uşa da’ rămân totuşi acolo(parcă nesimţirea nu m-a lovit atât de rau încât să merg înainte). Îmi face un semn din cap iar eu mă aşez în bancă. Limite, determinanţi, funcţii. Mi-e foame. Ce noroc că am o pungă cu fistic în ghiozdan! Scot câte-unu, câte-unu, le desfac uşor şi mănânc... Muntele de coji mi se strânge în braţe... Dă Doamne să nu mă scoată la tablă!!! E... şi dacă mă scoate ce??? Mă duc, arunc cojile, şi fac exerciţiul... Pauză. Tot mi-e foame. Dau fuga la magazin şi-mi cumpăr provizii de E-uri. Nush ce-s alea. A... şi Cola, apropo! Nush ce oră am apoi. Nici nu contează! Să văd cum fac să-l fraieresc şi pă profu’ ăsta să scot o notă pă degeaba! PROBLEMA NR.6: SUNTEM PREA SUPERFICIALI. Plec de la şcoală. Ajung acasă. Mi-e foame. Mi-e somn. Mi-e cald. Am o groază de lucruri de făcut... Poate le fac, poate nu... E noapte... adorm...
Mâine o iau de la capăt.

Dar substratul... care e substratul?
Am un telefon mobil care face poze & care-mi pune muzică, am un calculator pe care-l ţin deschis tot timpu’ (poate mai puţin noaptea). Am un număr de telefon pe care sunt sunat şi de pe care sun. Şi de pe care scriu şi primesc SMS-uri. Am o adresă de e-mail care de fapt nu-mi ajută la nimic. Am un cont pe Hi5 care cică o să mă facă mai popular (sau poate să agaţe gagici în locu’ meu?). Am un blog pe care îl actualizez destul de des. În curând o să am nevoie de ochelari. Am devenit sclavul tutorul chestiilor ăstora. Nu mai sunt capabil să fac nimic...

DAR ASTA NU E FERICIREA!!!


A fost acesta un vis? Ce este real? Ce nu este? E ora 00:20. Ochii mi se sting. Mi-e somn... Mi-e foame... Mi-e sete... Am nevoie la baie...
Dar mai bine rămân în pat... sunt destul de obosit... mâine tre’ s-o iau de la capăt.

Acest text nu ma reprezinta integral. E doar o imagine a lumii din care vin. Dar in mare parte tipu’ asta par a fi si eu.

Scris candva in timpul scolii.

Prieten-Soparla

Am nevoie de un un prieten-soparla. Caci bratele mi se incurca incercand sa imbratiseze aerul, se pierd prin ele si ajung sa recunoasca ca nu exista Adevar. Caci asa cum eu spun ca viata se opreste la o simpla senzatie asa si timpul se poate opri la un singur gand. Iar un prieten-soparla iti poate arata drumul pe care trebuie sa te ratacesti, drumul in care va trebui sa cazi si sa cauti in pamant, cu mainile slabite, Adevarul. Am nevoie de un prieten-soparla caci degetele mele si-au uitat limba pe care o vorbeau in timpurile in care oamenii isi ies din trup. Eu mi-am uitat trupul si nu mi-a ramas decat un gand si o dorinta.... vreau un prieten-soparla care sa ma salveze si sa ma ajute sa gasesc un drum. Nu ma intereseaza sa fie cel mai usor, nici cel mai scurt, ci pur si simplu drumul meu caci daca voi simti pamantul trimitandu-mi energie, si daca il voi simti soptindu-mi Adevarul intregii lumi atunci voi sti sigur ca acesta mi-e drumul si ca intr-adevar, omul acesta este prietenul-soparla pe care il cautam, cel adevarat, cel pur. Si voi sti ca bratele mele nu vor mai trebui sa se zbata singure asemenea unor tentacule ce nu-si gasesc prelungirile in fiinta unei alte caracatite, fiinta-de-vant ce-si poate urma drumul... Soparle sunt cu miile – ieri am aruncat una in lac, credeam ca e una de apa, dar poate ca nu era si am ucis-o. Prieteni nu ti-e greu sa ai impresia ca ai. Caci prietenul nu este oricine si oricum, si daca voi sta sa-ti descriu cine iti este prieten te vei stinge incet in inima ta, cuprins de tristul adevar al singuratatii. Dar prieteni exista chiar daca nu-i vezi si chiar daca nu-i auzi si chiar daca nu-s langa tine dar de cele mai multe ori ei iti zambesc si nu au nevoie sa-ti spuna nimic pentru ca tu sa stii cine sunt. Fericirea este minunata. Pentru ca mainile isi gasesc prelungiri, degetele au fericirea lor de a atinge alte degete iar buzele, ah... cat de fericite sunt buzele atunci cand li se ofera sansa de a saruta talpile acelor fiinte-de-nisip – putine, foarte putine..., fiinte in care esti totul, si care sunt totul in tine. Caci momentul nu este nimic altceva decat o sansa si o oferta. Daca ti se pare profitabila o accepti. Daca nu, o refuzi. Dar ajungi candva cand iti dai seama ca ai nevoie de o fiinta-soparla care sa mearga alaturi de tine pe un drum care inseamna ceva. Caci eu nu caut lucrurile in numele lucrurilor, nici cumva persoana in faptele ei caci imi dau seama in lumea asta ca oamenii sufera. Iar multi evita lumea. Si se imbraca in aparente, raman ei dar tu vezi o alta persoana si o judeci dupa ceea ce vezi. Dar eu am invatat ca o casa nu o judeci dupa cum arata in exterior caci atunci cand intri te loveste opulenta. Eu caut lucrurile in esenta lor, esenta ce se cheama suflet. Si caut sufletul in acel prieten-soparla care este in acelasi timp vant, bataie de clopot si apa. Caci sunt lucruri care intrec realitatea si vidul capata noi dimensiuni. Ceilalti sunt Lumea. Iar eu stiu ca daca le voi vorbi despre dragoste ei imi vor raspunde cu ura caci ma vor numi ingrat. Daca le voi vorbi despre pret imi vor raspunde ca nu valorez nimic iar daca le voi vorbi despre om ei imi vor raspunde ca nu stiu nimic despre acesta si ca n-am stiut niciodata. Imi vor raspunde ca n-am stiut ce inseamna cautarea asa cum n-am stiut ce inseamna cuvantul. Dar eu le voi raspunde ca nu exista lucru mai de pret decat un prieten-soparla, si ca nu exista cuvant care sa descrie asta. Caci esenta nu se afla in cuvinte ci in spatele lor. Caci Adevarul nu se afla in ei ci in tine. Ca nu exista fericire mai mare decat a-i saruta talpile acelei fiinte. Iar ei te vor condamna cum ca aduci blasfemie zeului lor, caci lui si numai lui merita sa-i saruti talpile. Iar eu le voi raspune: dar oare nu voi sustineti ca zeul se afla in toate, in om, in cuvant, in tacere? Nu este oare normal ca el sa se afle si in aceasta fiinta si sa merite cinstirea mea? Caci ce este mai puternic daca nu dragostea? Si ma veti intreba ce legatura au toate astea...

Pietre

Va veni clipa in care iti voi cere sa-mi vorbesti despre pietre. Sunt sigur ca te vei mira, imi vei pune la indoiala luciditatea si te vei gandi daca trebuie sau nu sa-mi raspunzi. Ce om normal ar discuta despre pietre? Nimeni din cei pe care ii stiu eu... Insa tu nu ma vei intelege pentru ca atunci cand privesti piatra, nu-i vezi decat prezentul. Tu stii ca piatra este, iar asta e tot ce conteaza pentru tine, caci existenta, inainte de toate, este pur si simplu o urma pe care o analizezi. Nu te intereseaza modul in care aceasta se modifica. Tu stii doar ceea ce conteaza, nu si ceea ce este important. Insa eu vad in piatra nu numai prezentul. Eu stiu ca o piatra are viata asemenea mie. Deci si timp. Deci si trecut si viitor asa cum are si prezent. Tu nu-mi vei spune nimic despre piatra pentru ca o consideri inferioara conditiei tale. Nu te gandesti ca o singura piatra te poate ucide. Insa eu vad aceasta piatra egala cu fiinta mea. Stiu ca in modul in care o privesc ma poate privi si ea. Eu cand privesc piatra nu ma lovesc de aparenta a ceea ce este ea: o piatra. Caci stiu ca nu este asa. Eu vad in piatra toate chipurile si toate formele pe care ea le poate lua prin sculptura; prin transformare. Caci stiu ca totul se afla supus transformarii. Iar piatra nu poate ramane ceva fara valoare. Eu intr-o piatra nu vad doar stanca. In acelasi timp eu vad toate particulele ce alcatuiesc acea materie; particule ce se zbat nebune in ceea ce se numeste piatra. Dar eu stiu ca numele nu inseamna corp ci doar un mod de a arata corpul. De aceea cuvintele trebuie sa se bazeze pe ceva concret. Caci nu voi sta sa filosofez despre pietre daca nu exista pietre. Ca nu ma voi chinui sa inventez un cuvant pe care apoi sa-l combat daca nu voi avea ce sa denumesc cu el. Si cu toate astea eu stiu ca nu piatra ma ajuta ci molecula pietrei. Pentru ca stiu ca in spatele fiecarui lucru se afla materie la scara fractala ce coordoneaza intregul tot. Chiar si pe mine. Iar piatra trebuie sa o gandesti pentru a o cunoaste si trebuie sa o cunosti pentru a o supune. Un om compus din pietre este mai inteligent decat unul alcatuit din fibra. Pentru ca intrebarea, intrebarea care ma bantuie... este... cum gandeste o piatra?