Poze Lisabona

O dovadă a cum se vede Pământul din avion. Acolo sus este o splendoare de care nu m-am putut sătura şi de la care nici măcar turbulenţele nu m-au făcut să renunţ.

 

 

 

Tramvaiul este cel mai comun mijloc de transport din Lisabona, el permiţând accesul şi pe nenumăratele străzi înguste prezente prin centru. Cele mai des întâlnite sunt aşa-numitele tramvaie de epocă alcătuite dintr-un singur vagon, colorate în principiu în galben sau roşu (nu înţeleg cum cel din imagine face excepţie). Se găsesc totuşi şi tramvaie de ultimă generaţie predefinite însă a circula pe linii drepte, fără mari schimbări de direcţie. O astfel de linie a tramvaiului rapid se găseşte de-a lungul malului râului Tejo, legând nordul de sud, adică zona Bélem de vecinătatea zonei Oriente.

În fotografia alăturată suntem 15 dintre cei care am fost acolo (Alexandra face bineînţeles... poza) alături de profesorul de engleză şi portugheză, Miguell. El are dublă naţionalitate, provenind dintr-o mamă portugheză şi un tată englez. A fost un om excepţional determinându-ne să luăm parte la discuţii şi să învăţăm cât mai multe lucruri noi.

   Aceeaşi componenţă de copii, doar că ni se adaugă doamnele profesoare şi cu Ana, domnişoara de la instituţia de primire care a fost desemnată a avea grijă de şederea şi de practica noastră în Lisabona.

 

 

Cele mai multe staţii de metrou din Lisabona au fost decorate artistic cu bucăţi de faianţă colorată, un procedeu specific oraşului. Aceasta este din staţia Oriente, un nod de transport local şi totodată remarcat datorită infrastructurii şi arhitecturii moderne realizate în ultima vreme, printre care Centru Comercial Vasco da Gama, Turnul Vasco da Gama, şi Oceanariumul. Această zonă se află pe malul dintre nord al râului Tejo.

 

 

Intrarea şi acoperişul Centrului Comercial Vasco da Gama, aflat în acelaşi loc cu Gara Oriente.

 

 

 

Eu împreună cu mascota Oceanariumului din Lisabona (Oceanário de Lisboa, cum se poate vedea şi în poză).

 

 

 

 

 

La acelaşi Oceanário de Lisboa se pot găsi diferite specii de peşti, mamifere sau chiar păsări ce trăiesc în ecosistemul creat de Oceanul Atlantic. În poza alăturată se găseşte pisica de mare, urmând ca în următoarele să vedeţi pinguinii, vidrele, rechinii, peştele lună, etc.

Continuările vor veni zilele următoare, în aceeaşi manieră în care s-a facut prezentarea şi acum. Sper că vă plac. Noi am fost foarte impresionaţi de tot ceea ce am văzut acolo, de la locuri până la oameni, de la limbă până la cultură.

The latest news (I think)

some random information:

• tastaturile de aici sunt ciudate, cu toate ca sunt ceva mai ok decat cele din belgia. se gasesc cu usurinta caracterele çãõ. tasta cu semnul intrabarii este interschimbata cu cea a liniutelor(-_), iar semnele > si <>
  
  
• vremea a fost variabila. cu toate ca prognozele s-au adeverit in cea mai mare parte, au mai existat zile in care vremea sa ne mai faca surprize cu o mica ploaie, dupa care sa rasara imediat soarele.



• in afara programului am avut vizite destul de lungi prin oras, cateva dintre ele tinand pana la 12 jumatate noaptea. apropo, in lisabona metroul circula pana la ora 1 noaptea. fiecare statie de metrou este unica prin designul sau, cele mai multe avand motive grafice deosebite.



• lisabona este strabatuta de raul tejo (teju - asa cum am citi noi), ce se varsa in oceanul atlantic dincolo de cartierul numit bélem, remarcabil datorita catorva constructii in stil manuelin (specific lisabonei), dintre care se remarca manastirea iernimitilor (un adevarat spectacol de arta) si turnul bélem, ce candva se afla chiar inconjurat de apa. astazi el este pe mal deoarece apa s-a retras de-a lungul timpului



• in centrul orasului se gasesc doua cartiere deosebite: baixa si barrio alto, invecinate. partea speciala la ele este ca baixa este un cartier aflat la un nivel jos (insasi numele inseamna "jos", cat si "centrul vechi"), in timp ce al doilea, intuitiv, este un cartier cu strazi inalte, la o diferenta de aproximativ 200 de metri altitudine de la o strada la alta. trecerea se poate face pe jos sau cu ajutorul unor asa numite ascensores si elevatores. Ascensores sunt de fapt niste tramvaie de linie scurta ce urca de-a lungul unei strazi, legand cele doua cartiere cu diferenta de nivel. sunt trei astfel de ascensores: Biça, Gloria si Lavra. singurul elevator se numeste Santa Apolonia si este cel mai aproape de sensul romanesc al cuvantului, fiind concret un lift ce urca vertical inspre barrio alto.~


• alte lucruri vizitate: turnul din bélem, manastirea ieronimitilor, oceanarium-ul, muzeul de arta antica, castelul lisabonei, gradina botanica, igresa de estrela, plus multe alte biserici si parcuri. lisabona este un oras al piatetelor si al monumentelor.


• LISABONA ESTE UN ORAS AL UMBRELELOR DISTRUSE, pe care le poti gasi la fiecare colt de strada prin cosurile de gunoi (in cazul bun) sau pur si simplu aruncate pe asfalt, probabil imediat ce au fost rupte de vant. ma gandeam ca aici probabil toata lumea ar trebui sa aiba intodeauna doua umbrele la el. doar asa, una sa fie de rezerva.


• am mancat calamar, creveti, scoici, si... sepie. ultima nu mi-a placut.


• am mers foarte mult pe jos prin oras.


• in alta ordine de idei... sambata ma intorc in bucuresti :D

Até logo...

Rainha do Mar

Fericit este cel care poate gândi dorul pe care-l resimt eu. Căci ceea ce trece prin mine nu puate lua forma cuvintelor şi nu se poate exprima concret fără a conţine lipsuri. Sunt îndrăgostit, îndrăgostit de un vis frumos. Îndrăgostit de ceva ce nu pot avea niciodată, de ceva ce nu voi putea atinge niciodată în totalitate, de ceva ce nu voi avea niciodată şi ce se va oferi multor altora. Mă simt încătuşat, închis în capcana care poartă numele ei. Pentru că da, nu mai pot scăpa nici în realitate, nici în vis, nici în conştient şi nici în subconştient de frumoasa Lisboa.

Privesc pozele cu locurile pe unde am fost, cu mozaicul pe care am călcat şi sunt conştient că nu-mi fac decât rău. Simt cum imaginea lor taie în mine, cum statuia lui Fernando Pessoa mă devorează, simt cum sunt strivit de calul regelui José I, simt cum mă dezintegrez pe străzile din Bairro Alto, cum devin o celulă oarecare din corpul marelui şi viului oraş. Dar Lisabona, frumoasa mea Lisboa, este mai mult decât un oraş, este o fiinţă cu suflet, cu organe vii, cu viaţă. Mă revăd tot timpul mergând pe străzile înguste şi vechi, parcurgând la pas Lisboa Antigua, zâmbindu-le oamenilor şi bucurându-mă de zâmbetele lor.

Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă iau la trântă cu sufletul oraşului, să ajung să-l domin, să cuceresc Lisabona aşa cum ea însăşi m-a cucerit pe mine prinzându-mă în plasele conştiinţei sale. Nu am linişte, nu am stare, toată viaţa mea nu e decât un gând îndreptat înspre ea. Tind către ea, către Lisabona mea, către limba ei de foc, către viaţa sa nepotolită, către muzica strigătoare la cer, către fado.

Cum să nu te îndrăgosteşti?

News

Ola! Asa cum va spusesem, pentru ca am prins cateva clipe libere de net am sa va spun cate ceva legat de cum este in Lisabona.

First of all, clima este schimbatoare. Este foarte posibil ca dupa 3 minute de soare sa inceapa sa ploua. Asta nu este totusi o mare problema doarece apoi se face iarasi soare, chit ca te-a udat de nu-ti mai trebuie sa iesi la plimbare deloc.
Lisabona este un oras foarte frumos. Centrul, unde locuim si noi, este plin de cladiri a caror fatada este incarcata de mozaicuri din faianta, in principiu de culoare albastra, asemenea oceanului. Oamenii sunt deosebit de primitori si cativa dintre ei vorbesc engleza. Pentru cei care nu o vorbesc am putut totusi sa invatam cu usorinta cateva propozitii care sa ne faciliteze accesul la cateva informatii.
Facem cursuri de limba engleza si portugheza, iar dupa-amiaza invatam Photoshop si Webdesign.
In timpul liber, indeosebi seara, vizitam orasul cu tot ceea ce are el frumos. Sunt multe statui ale scritorilor portughezi si ale regilor care au domnit de-a lungul timplui.
Dormim bine, si in ciuda parerii celorlalti, eu consider ca avem parte de o mancare pe cinste.

Toate cele bune,
trebuie sa plec,
Até logo!

Filmulet Lisabona

Hehe, iata ce-am găsit. Un scurt filmuleţ cu o scurtă istorie a câtorva monumente din Lisabona.

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

News(2)

Believe it or not astazi m-am descaltat binisor de adidasi si de ciorapi, m-am sumetecat blugii si mi-am varat frumos talpile in apa Oceanului Atlantic, chiar la gura de varsare a raului Tejo, in fata Turnului Belem, in cartierul in care presedintele isi are resedinta.
Activititatile pe care le-am desfasurat au costat in cursul de limba (engleza&portugheza), cursul de design&webdesign, iar in restul timpului, ramase la latitudinea noastra au costat in vizite culturale la muzee, parcuri, biserici. Lisabona este un oras maginific. Faptul ca stam in centru ne faciliteaza intr-un totul "walking-tripurile" prin centru. Cand am sa ma intorc in tara am sa va pun la dispozitie fotografii cu locurile prin care am trecut.
Acum imi cam expira timpul de la internet cafe, asa ca daca mai e ceva am sa scriu zilele urmatoare.

Adios,
ate lego!

Vidrele

Le-am văzut la Oceanariumul din Lisabona, mă rog, nu chiar astea, însă încă din acel moment vidrele mi s-au părut nişte animale deosebite. Iată dovada, via zoso.

Iată că iubirea pare că există atât de natural şi în lumea ce nouă oamenilor ne pare sălbatică. Şi ce frumos...:)

Cana mea

Am vazut la femeia simpla o leapsa care m-a atras din start: care sunt canile mele si care e povestea lor.

Ordinea în care le-am aşezat nu are importanţă, n-am avut nimic în minte când le-am pus aşa.

Cana nr.1 o am din vară de la firma la care lucrez, primită cu ocazia primului teambuilding la care am participiat. Îmi place pentru că pe cealaltă parte care nu se vede are imprimat numele meu.

Cana nr.2, cea cu Regele Leu aproape că nici nu-mi aduc aminte de unde o am. Este şi cea mai veche şi cea pe care am purtat-o după mine prin toate locurile pe unde am locuit.

Cana nr.3, cea cu girafele este cana de lapte :D Pentru că da, noaptea la ore târzii beau lapte rece din frigider… Am cumpărat-o din Auchan pentru că am vrut să-mi iau o cană şi mi-a plăcut… şi chiar e draguţă :D

Cana nr.4, cea cu vidrele am cumpărat-o anul trecut de la Lisabona. Este de departe preferata mea şi cea la care ţin cel mai mult, nu pentru că este haioasă ci pentru că vorbeşte prin sine despre un oraş pe care îl iubesc. Vidrele le-am văzut live :D

Poze Lisabona (2)

Ascensorul Biça, ce leagă Rua de Boavista (din cartierul Santos) de Cartierul Barrio Alto. În ansamblul său este acelaşi vagon de tramvai, împărţit puţin altfel, ce călătoreşte însă în pantă, de-a lungul unei singure străzi.

 

 

În Praça Luís de Camões, denumită după un mare poet portughez. Se mai poate observa în poză formele grafice aflate pe jos, realizate în mozaic, un procedeu întâlnit de-a lungul celor mai multe străzi ale Lisabonei. Acesta este şi motivul pentru care nu se fac bălţi în urma ploilor dese, apa fiind foarte uşor absorbită de pavajul din mozaic.

 

 

 

 

 

În a doua zi de curs, învăţând grafică în Photoshop, alături de Luis.

 

 

 

 

 

Praça de Comerco, situată chiar la malul fluviului Tejo, cuprinde două mari monumente arhitecturale. Statuia regelui José I, şi vechea poartă a cetăţii, impunătoare prin măreţia şi arhitectura sa, prin care se făcea în trecut întrarea în oraş pentru cei ce veneau dinspre ocean.

 

Elevatorul Santa Justa este în adevăratul său sens un lift cu un dublu rol. El nu este doar un obiectiv turistic, fiind integrat în sistemul de transport local al oraşului. Odată ajuns în vârful său ai parte de o panoramă a oraşului, însă nu se mai presupune că ai dori să şi cobori. Printr-o punte de legătură, acest elevator face legătura cu străzi aparţinând aceleeaşi zone misterioase ale Lisabonei: Barrio Alto, PENTRU CARE ŢIN SĂ VĂ AVERTIZEZ: PE CÂT ESTE DE FRUMOS, PE ATÂT ESTE DE ÎNŞELĂTOR. CHIAR ŞI CU HARTA ÎN MÂNĂ TOT ESTE POSIBIL SĂ TE PIERZI, DEOARECE STRĂZILE SUNT MULT MAI SCURTE DECÂT PAR A FI PE HARTĂ. Există totuşi o scăpare: urmaţi indicatoarele ce vă îndrumă înspre Praça de Comerco, Rossio sau Praça Pedro IV, care sunt puncte cheie pentru centrul oraşului şi pentru care se află nenumărate indicatoare. Asiguraţi-vă că aceste puncte sunt primele pe care le veţi lua în calcul atunci când veţi vizita oraşul.

 

Praça da Figuira se află în zona Baixa, zona joasă, şi are în cuprinsul ei impunătoarea statuie ecvestră a Regelui Ioan I, ce se poate observa chiar şi din Praça de Comerco.

Se intampla-n Romania

Toate astea aveau loc astăzi, 7 mai 2008, în jur de ora 20:30, în zona Piaţa Unirii, din Bucureşti:

Veneam dinspre Lipscani şi după ce tocmai traversasem trecerea de pietoni înspre Magazinul Unirea ma oprisem pentru a-i aştepta pe ceilalţi doi cu care eram. În timpul ăsta, imposibil să nu-mi prindă privirea, trecea o domnişoară cu o fustă de 2 mm, ţinută de braţ de un domn bruneţel, personaje ce parcă făceau parada modei pe trotuarul de lângă magazin. Mai este oare nevoie să spun că erau urmăriţi de un cameraman şi de un grup de puradei zgomotoşi ce-şi etalau care mai de care telefoanele mobile pentru a-i face poze "misterioasei prezenţe feminine" ce-şi expunea formele cu fiecare pas? Şi pentru că totul n-ar fi fost suficient, cei doi se urcă într-o limuzină bej cu număr de Germania, iar când ies tipul ce-o ţinea până acum de braţ face schimb de roluri cu cameramanul. După încă vreo două plimbări prin faţa magazinului (timp în care mi-a căzut în mâini şi o carte de vizită care îmi prezenta cele întâmplate: mă aflam în faţa unei directe încercări de marketing pentru o firmă ce se ocupă cu petreceri porno private) şatra se întoarce la limuzină, de unde o altă domnişoară scoate capul discret pe geam pornind un  sărut pasional cu cealaltă. După aceasta, intră cu toţii în limuzină. Eram martor cu o mare uşurinţă la faptul prin care cea care tocmai urcase încălecase de-a binele pe trupul celeilalte, totul putându-se vedea clar prin geamul deschis, dedându-se iarăşi unui sărut fierbinte. În scurt timp cele două au renunţat la bluziţele ce le acopereau până atunci bustul. Asistam - cu sau fără voinţa mea, deşi nu mi-ar fi dat voie picioarele să plec, la o scenă erotică în adevăratul sens al cuvântului, la un moment de lesbianism stradal, (aproape vulgar?). În cele din urmă am pornit cu toţii, miraţi fiind de ceea ce poţi vedea în plină stradă pe străzile Bucureştiului.

La câţiva paşi mai încolo, lângă trecerea de pietoni dinspre Budapesta, am avut BUCURIA de a vedea un grup de amerindieni, precum văzusem şi în Lisabona, ce cântau la flaut, nai şi orgă, nişte melodii minunate.

Când să trec însă pe trecerea de pietoni, ce să-ţi vină să crezi? În fântâna de pe bulevard nişte homeleşi, cerşetori probabil la maşinile ce opresc la semafor, îşi spălau de zor hainele, chiar cu săpun, întinse pe marginile de marmură ale fântânilor. Cică să nu-ţi vină să te cruceşti.

Şi de parcă nu mi-ar fi ajuns, undeva pe Dimitrie Cantemir, mergând pe jos înspre Budapesta, mi-au fost întinse pliante ce mă îndemnau să votez un candidat la primăria capitalei. Nu mă prea interesează.

Vise care nu te lasă să dormi

Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.

1. Cum voi reuşi să obţin iarăşi un venit constant (a se citi salariu) va trebui să mă înscriu la un curs de limba portugheză. A putea să vorbesc fluent şi să înţeleg perfect această limbă va fi primul pas înspre o reconciliere cu mine. Dacă ai ocazia şi nu alegi să faci ceva care cu adevărat îţi place, să înveţi ceva frumos care mişcă nişte stări înlăuntrul tău, atunci care mai este rostul să te preumbli pierdut prin lume?

2. Va trebui să-mi permit liniştea necesară pentru a mă putea aşeza la o masă şi pentru a putea începe să scriu încet cuvânt după cuvânt, după cuvânt, după cuvânt, până voi ridica o carte adevărată, o carte palpabilă, de care să fiu mulţumit, şi care să reflecte total pretenţiile mele de la cartea pe care aş vrea să o scriu.

3. Iar apoi nu voi fi făcut nimic dacă nu-mi voi fi asumat curajul să-mi las viaţa de aici, cu tot ceea ce-am avut mai bun, şi să-mi trăiesc visul la Lisabona.

Atât vreau eu de la viaţă.

Informatii

Cu toată că am unele articole la Drafts pe care n-am apucat să le termin, încep să-l scriu pe acesta pentru a vă informa referitor la perioada următoare.

Mâine, 6 aprilie, voi pleca în Lisabona, Portugalia, în cadrul unui proiect Leonardo da Vinci ce are loc la mine în liceu. Voi sta acolo până pe 19 aprilie. Nu ştiu cât voi avea acces la internet în timpul acestei perioade aşa că este destul de probabil să nu reuşesc să postez nimic. Poate dacă totuşi voi găsi vreo posibilitate pentru a posta câte ceva pe blog, atunci voi scrie informaţii asupra a ceea ce se petrece pe acolo.

Restul articolelor le voi publica după data de 19, când poate mă voi întoarce şi cu ceva inspiraţie literară.

Voi lua cu mine primul volum din Eseurile lui Ernesto Sabato, pentru ca nu ma astept sa am timp sa citesc constant literatura. Insa asta este impartita frumos si lectura ei poate fi fragmentata lejer.

Până atunci toate cele bune...

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...