Escape from reality

Sincer sa fiu m-am cam săturat. Abia aştept să stau undeva sub un copac citind liniştit cărţile ce mă aşteaptă pe raft de atâta timp.

O să scap şi de calculator, o să-mi las şi telefonul pe mai ştiu eu unde (poate-l închid), vreau să nu mă mai intereseze nimic. Plec. Ar fi şi cazul, mă gândesc.

Am multe cărţi de citit.

• Andre Gide - pivnitele vaticanului
• Marguerite Duras - amantul
• Evgheni Zamiatin - navala apelor
• Gabriel Garcia Marquez - cronica unei morti anuntate
• Mitch Albom - Marti cu Morrie
• James Clavell - Shogun (doua volume)
• Albert Camus - Strainul. Ciuma. Caderea. Exilul si imparatia

Stiu... sunt cam multe pentru doua saptamani cat o sa fiu plecat insa tot merita sa incerc. doar ziua are 24 de ore... nu-i asa?

......................................................................................................................................................................

in alta ordine de idei sunt total dat peste cap. mi-aş dori să pot face ceva, orice, să caut, să dau un telefon, să... ceva. nu pot suporta. timpul mi se aruncă în minte şi este înfiorător. mi-e dor... mi-e oribil de dor. cand ma gandesc ca a trecut timpul ăsta si eu n-am facut nimic... aste şi vina mea până la urmă, fără nicio îndoială. dar... va sti vreodata...?

Ce-o mai fi

    Orice s-ar spune până la urmă cred că trebuie să-mi continui drumul aşa cum cred eu de cuviinţă. Poate că voi reuşi să fac ceea ce mi-am propus - asta însemnând să învăţ (ar fi şi cazul ţinând cont că am trecut a XII-a) şi în felul ăsta îmi voi pregăti drumul pentru bac şi ce-o mai mai fi. Cert e însă că iar încep să ma ia damblalele în sensul că simt în mine iar aburii nemulţumirii şi ai revoltei.

    Nu, nu mi-am rezolvat încă problemele în acest liceu. Încă nu am arătat cine sunt, încă nu m-am răzbunat aşa cum aş fi vrut pentru toate lucrurile ce mi s-au făcut (chiar dacă ştiu că răzbunarea e arma prostului lasă să fiu eu prost măcar o dată). Aşadar acum acum la dispoziţie un an şcolar să plec împăcat chiar dacă asta ar însemna să mă chinui mult mai mult decât am făcut-o până acum.

    În primul rând ori îmi rezolv viaţa personală ori plec din liceu lăsând în capul meu o pare zonă colorată. Oricum ştiu că ea va rămâne şi că înfluenţa ei mă va cuprinde. Însă nu vreau să mă mai influenţeze direct. Vreau să mă pot elibera.

    În al doilea rând trebuie să fac ceva pentru a scăpa de resentimente. Vreau să nu mi se mai râdă în faţă atunci când eu vorbesc ceva serios, vreau să las ceva în urmă...

    Vreau să fiu înţeles.

    Simt nevoia să spun iarăşi totul. SĂ SPUN CĂ UNII PROFESORI NICI MĂCAR N-AR TREBUI SĂ VISEZE SĂ SE PREZINTE ÎN FAŢA UNOR ELEVI. Să spun că ceea ce noi numim şcoală e doar o mare nebunie. SĂ SPUN CĂ UN PROFESOR DE CALITATE N-ARE NEVOIE SĂ LASE CORIGENŢI. Să-i fac să înţeleagă că elevul face şcoala până la urmă şi că profesorul nu este decât unelta unui sistem ce la noi se remarcă prin lipsuri.

    Aş vrea să mă fac că nu văd că am avut cel mai mare ghinion de a fi unde sunt. Sunt doar EU până la urmă, sunt... cine sunt... şi nu mi-a plăcut niciodată singurătatea. De aceea poate ceea ce m-a durut cel mai rău nu a fost nedreptatea din jur (pe care oricum n-am s-o iert) ci tocmai acea tăcere dureroasă pe care mi-a oferit-o tocmai persoana de la care o aşteptam. Diriga. LIPSA DE DIALOG MĂ ÎNSPĂIMÂNTĂ. Mi-am căutat alte porţi îmi caut posibilităţi de a scăpa de o luptă.

    NU E NIMIC MAI GREU DECÂT SĂ FII EU.

technorati tags:scoala, vacanta, personal

Blogged with Flock

Toate lucrurile frumoase

Obişnuiam ca din când în când să-mi scot un scaun albastru de plastic pe balcon şi să mă aşez pe el întinzându-mi picioarele printre gratiile de metal pe care acesta le avea în construcţia sa. Îmi făcea plăcere să mă bucur de aerul răcoros pe care câteodată îl oferă nopţile de vară, condimentat parcă de o uşoară adiere ce-mi mişca părul de lungime medie într-o direcţie oarecare. Recunosc că uneori închideam ochii imaginându-mă atins de vreo fată de care poate eram îndrăgostit în acea vreme aşa cum numai copiii pot să mai viseze uneori la îndeplinirea acelor lucruri despre care părinţii lor le spun că sunt imposibile. Mă gândeam deasemenea la acele posibilităţi pe care le-aş fi putut avea în momentul în care vârsta mi-ar fi permis să deschid uşa apartamentului pentru a începe să cuceresc lumea, lumea aşa cum o vedeam eu din spatele atlaselor de geografie pe care le răsfoiam în fiecare zi, lumea din interiorul multiplelor cărţi pe care le citeam în timpul zilei. Iată însă că-mi făceam timp să ies pe balcon, de multe ori seara târziu, aproape de miezul nopţii, pentru a fi cel puţin o dată în zi eu cu mine lăsându-mă posedat de propriile gânduri pe care culmea nu le încercam să le împiedic, motiv pentru care astăzi am ajuns cel care sunt – poate mult prea mult decât mi-aş fi dorit, sau poate în acelaşi timp doar nimic. Îmi amintesc însă că într-o noapte am avut marea revelaţie şi totodată, aş putea spune, marea inspiraţie de a privi înspre blocul de vizavi. Pe fereastra unui apartament de la etajul trei am avut marea uimire de a vedea o tânără dansând goală prin camera nu foarte puternic luminată însă suficient pentru a-mi permite mie un spectacol mai ceva ca la teatru. Fata putea să tot fi avut vreo nouăsprezece ani, dacă nu chiar mai bine, şi poate tocmai din acest motiv mi se părea că mişcările sale sunt desprinse parcă dintr-un element angelic, dintr-o parte de cer ce mie îmi era la acel moment interzisă. Astăzi îmi vine să râd deoarece tot îmi amintesc de bancul cu omul invizibil, dovadă că odată cu creşterea în vârstă am lăsat în urmă şi acea inocenţă a copilăriei ce mă facea să mă exalt în faţa acelei reprezentaţii mirifice. Mă mira faptul că toate acestea se repetau aproape în fiecare noapte sau cel puţin atunci când ieşeam eu, în special când nu mă fura somnul privind vreun film plictisitor pe la televizor. În orice caz copilăria mea a rămas marcată de acea prezenţă misterioasă, de acele mişcări fine asunse cumva în umbra ferestrei. Nu eram decât un voyeur prins în jocul unor imagini, o fiinţă hipnotizată pur şi simplu de timp. După câteva luni de la această descoperire părinţii au hotărât să ne mutăm. Ştiu că o bună perioadă am rămas excesiv de trist, pierdut parcă în spaţiul nou ocupat, fără a avea cumva impresia apartenenţei vreunui cadru anume. Când am văzut că mă pot resemna într-o oarecare măsură cu situaţia am început să-mi scot iarăşi scaunul în balcon însă de această dată nu mai era niciun alt bloc în faţă, doar o mare întindere de clădiri aparţinând vreunei uzine exploatate la maxim, imagine ce nu-mi provoca nicio reacţie decât poate aceea de a-mi lăsa în urmă un gust amar, un regret pierdut. Cu toate acestea închideam ochii lăsând vântul sa-mi treacă asemenea unui uragan printre firele mele de păr, ia apoi în minte, amestecându-mi gândurile până adormeam. De această dată însă nu mai visam fetele de la şcoală ce-mi zâmbeau trecând pe lângă ele, nu mai eram copilul ce s-ar fi putut lăsa pradă oricărei copile a cărei imaturitate l-ar fi lăsat rece. Acum, în timp ce închideam ochii, nu vedeam decât umbra aceea fantastică dansând singură în cadrul ferestrei, vedeam forma sânilor rotunzi şi a părului fluturând sălbatic... Acum eram capabil să-i simt până şi mirosul parfumului fin pe care puteam să-mi imaginez că-l împrăştiau mâinile sale. Nu-mi rămânea apoi în minte decât bătaia pe umăr a mamei ce mă trezea pentru a mă invita să mă culc în pat. Imaginea fetei dansând se spărgea acum în fumul furnalelor ce se puteau vedea la orizont în timp ce eu vărsam câteva lacrimi pe furiş ca să nu mă vadă mama; mă gândeam că toate lucrurile frumoase trebuie să se transforme odată şi odată într-un vis.

Let’s talk about sex

Kinsey (2004)

Din când în când timpul se gândeşte că ar trebui să mai trimeată pe Pământ vreun om care să schimbe concepţia celorlalţi asupra lumii. Astfel, la sfarşitul secolului XIX s-a născut în SUA Alfred Kinsey, aparent un simplu om pasionat de biologie, ce avea să revolţioneze pe la jumătatea secolului XX întreaga concepţie referitoare la sexualitate rupând toate ideile preconcepute referitoare la acest domeniu.

Filmul, de natură biografică, urmăreşte viaţa lui Kinsey de la începutul maturizării sale până la începuturile bătrâneţii, când îşi îndeplinise deja misiunea şi se bucura de o faimă internaţională bine-meritată, deşi nu poate întodeauna înţeleasă.

Un singur lucru am de spus: TREBUIE SĂ VEDEŢI ACEST FILM! De ce? Pentru că avem cu toţii nevoia să conştientizăm unele adevăruri esenţiale legate de propria noastră natură, aceea de a fi oameni şi că nimic nu este anormal, că fiecare om este unic şi că este normal să se manifeste în felul său propriu. Încă un punct esenţial pe care acest film îl scoate în evidenţă este acela că mulţi oameni consideră că impulsurile pe care le simt le sunt unice şi că restul lumii este normală. Adevărul pe care Kinsey îl scoate la lumină după îndelungaţi ani de studiu este acesta: toţii indivizii au insticte sexuale diferite pe care, multe dintre ele, nu le lasă să iasă la lumină, deşi multe dintre ele îşi manifestă influenţa. Realismul izbitor pe care filmul îl evidenţiază se găseşte până la urmă în cheia limbajului şi în fina psihologie cu care acest om de ştiinţă ştie să-şi conducă subiecţii spre cele mai ascunse colţuri ale memoriei lor. Spărgând barierele limbajului pudic, Kinsey spune lucrurilor pe nume fiind conştient că doar aşa va obţine un rezultat concret şi corect la studiul său.

La ce vârstă te-ai masturbat prima oară? Ai avut relaţii premaritale? Ai avut relaţii homosexuale? Ţi-ai înşelat vreodată partenerul?

Răspunsurile sunt pe măsură. Cele două studii care au revoluţionat psihologia şi înţelegerea caracterului uman: Comportamentul sexual al bărbatului şi Comportamentul sexual al femeii au oferit răspunsuri extraordinare la vremea lor şi chiar dacă iniţial au fost bine primite, nu au putut trece în istoria studiilor de specialitate fără a isca şi un mare scandal. În film, Kinsey este revoltat şi îşi întreabă contrariat soţia de ce femeile se opun cu înverşunare ultimei sale cărţii, adică tocmai volumul ce le priveşte. Răspunsul soţiei este logic, şi tocmai pentru asta îmi place: Le-ai spus că mamele şi nepoatele lor se masturbează şi fac sex pre-marital între ele... La ce te aşteptai? Acesta este realismul lui Kensey, limbajul pur... A ajuns să spună că 10% din populaţie este strict homosexuală în timp ce majoritatea celeilalte părţi este parţial influenţată, creând propria scară de valori denumită astăzi scara Kinsey – a orientării sexuale. Şi totul este realizat pe baza unor studii. Studii individuale. Necesitatea de a-i oferi individului încredere.

De ce a fost socant totusi acest om la timpul lui? Pentru ca a avut curajul sa spuna ca adulterul este un fapt obisnuit, ca bisexualitatea se identifica in toti oamenii, ca multi au inclinatii sexuale considerate neobisnuite, ca... nu exista normalitate; ca totul se reduce la individ.

Rezultatele la care a ajuns Kinsey sunt demne de luat în seamă deoarece cu ajutorul lor oamenii ar putea atinge un alt nivel al propriului lor mod de a se manifesta. Este un film excelent.

Povara cuvintelor

... şi cu fiecare nou text pe care îl scriu nu mi se pare decât că tot ceea ce fac, toate cuvintele născute din mine, toate constrângerile ce mă învăluie, nu mă îndreaptă decât înspre un singur punct: în mine nu colocoteşte talentul scrisului, nici măcar plăcerea de a scrie. De multe ori scrisul mi s-a părut o povară. Însă acum, observând faptul că scrisul îmi este o necesitate, am conştientizat marele adevăr – acela de care mă tem... Nu scriu pentru că îmi place, nici pentru că vreau... Nu scriu pentru că am prea multă imaginaţie, însă cu cât avansez mai mult în lumea aceasta a cuvintelor adevărul iese la lumină: fiecare nou lucru pe care îl scriu nu este nimic altceva decât textul scris anterior, renăscut. Mi se pare că toate cuvintele mele nu se îndreaptă decât înspre crearea textului meu sacru, cartea ce le va cuprinde pe toate celelalte. Mi-am dat seama în sfârşit că mă îndrept înspre o limită pe care nu o voi atinge; această poveste strigă din mine obsedant, rescriindu-se singură, iar şi iar, fără a putea întoarce nici măcar un cuvânt împotrivă... Nu scriu pentru a-mi mărturisi drama ci pentru a-mi cristaliza fericirea, pentru a o închide în nişte cuvinte, în timp, acolo unde oamenii nu au nicio putere... Numai eu ştiu cât de mult m-am zbătut pentru un vis, numai eu ştiu cât de mult sufăr pentru prezent... Scriu pentru că nu pot face nimic altceva...

- - Acum încep să-i înţeleg lui Sabato obsesia orbirii –

Normalitate?

Treceam ieri prin Piata Unirii venind dinspre Budapesta. Cand sa traversez inspre Unirea Shoping Center o femeie se detaseaza dintr-un grup intinzandu-mi o hartie, adaugand pretextul : "Pentru marsul normalitatii!". Stiam foarte bine motivul pentru care se intampla toate astea asa ca m-am limitat a trece mai departe raspunzand simplu "Nu, mersi!". A fost un raspuns normal însă parcă fiind provocat am fost întrebat "De ce?". Oricum mă grăbeam şi unde mai pun că nu eram singur, m-am limitat la a-i răspunde zâmbind că nici noi nu suntem normali. Bineînţeles că adevărul este undeva pe la mijloc. Pentru că tot am trecut printr-o astfel de întâmplare m-am gândit să-mi expun şi eu părerea în privinţa acestor evenimente ce au loc în Bucureşti în zilele astea. Despre parada GayPride ce are loc azi nu pot spune decât că sunt de acord, punând totul pe dreptul la exprimare a oricărei categorii de oameni, chiar dacă nu văd de ce ar trebui să iasă în stradă pentru a-şi recunoaşte propria identitate. Aş putea spune totuşi că susţin marşul chiar dacă poate nu îi pot identifica în totalitate scopurile, cu toate că am citit pe site-ul undaţiei Accept despre el. Ceea ce nu îmi place însă într-o foarte mare măsură este această atitudine ofensivă pe care o iau multe persoane şi organisme din România la adresa acestor manifestaţii, şi nu numai, chiar la adresa fiecărui individ în parte ce alege să-şi manifeste dreptul la exprimare şi identitate. Prin acest marş al normalităţii organizat de mai ştiu eu cine, am înţeles că de Forumul Creştin Noua Dreaptă, nu mi se arată mie decât că România nu vrea pur şi simplu să se dezmorţească puţin de aerul comunist în care încă pluteşte, să scape până la capăt de toate aceste elemente ce intră în contradicţie cu statutul ţării, acela de ţară democratică. Ceea ce se întâmplă nu îmi arată decât că România are încă un procent majoritar de oameni intoleranţi, cu mintea închisă, ce s-ar mulţumi să stea la coadă să primească o bucată de pâine. Îmi pare rău pe de altă parte şi de BOR care dacă n-ar fi luat atitudine i-ar fi stat mult mai bine, gândindu-mă la celebra frază: "Dacă tăceai, filozof rămâneai.". Mi se pare că tot mai multă lume tinde să-l caute pe Dumnezeu în altă parte decât în modul descris de Biserică iar asta este până la urma vina acestei instituţii ce până la urmă rămâne doar atât: o instituţie. Pe de altă parte acţiunile gen Becali mă lasă oarecum rece gândindu-mă că un om nebun n-ar putea distruge niciodată un grup de oameni ce cred în propria lor misiune. Până la urmă acest domn ar trebui să-şi reformuleze şi ideile despre Dumnezeu ţinând cont că oricâte măsuri ar fi luat (de sfinţire a terenului cu x preoţi) rezultatele au fost mediocre, astfel că mi se pare că până nici Dumnezeu nu mai trage la oamenii ce-l folosesc doar pe post de cuvânt. Am oarecum senzaţia că cei care vor participa la marş îl cunosc mult mai bine pe Dumnezeu decât toţi cei care se opun acestei acţiuni în numele Lui.

Aşadar, DA – pentru parada LGBT , NU – pentru Marşul normalităţii, fiind conştient că normalitatea nu va fi niciodată aceea pe care o vor masele. Vor exista întodeauna cazuri ce se sustrag ideei de normalitatea, şi de ce să nu revin iar la adevărul lui Einstein: totul este relativ. Şi de altfel, toate adevărurile coexistă... Bravo pentru că sunt oameni în România ce semnează pentru desfăşurarea acestor evenimente, foarte rău că există însă şi cealaltă parte: OAMENII CE ÎNCĂ NU AU ÎNVĂŢAT NIMIC DIN VIAŢA PE CARE O TRĂIESC.

Strange

There's nothing as strange as ordinary people…

Litere pentru tine

Trebuie sa o scriu iar… stiu ca am mai facut asta, stiu ca am mai zis de atatea ori, stiu ca sunt condamnat sa o simt mereu... Da, te iubesc! Stiu insa, tot atat de adevarat, ca nu vei citi asta, ca nu-ti pasa, ca m-ai uitat... Stiu ca trebuie sa scriu lucrurile astea pana la infinit, pana voi umple toate paginile care exista... Trebuie sa ma ucid treptat, sa-mi rupt viata, sa ma autoconving ca pot sa traiesc si singur... desi stiu foarte bine ca nu este asa...

Dincolo de om

"esenta lumanarii nu este ceara care lasa urme, ci lumina." (Antoine de Saint-Exupery - Citadela)

Existentialismul este un umanism, spunea Jean Paul Sartre, iar eu ma gandesc ca un om care-si construieste principiile (de orice natura) nu are cum sa nu puna fiinta umana in centrul preocuparilor sale. Caci totul se cladeste pe om si tot ceea ce conteaza in lumea de astazi se raporteaza la el.

Pot percepe tot mai des o scindare in fiinta omului: tot mai puternic mi se pare ca trupul incepe sa preia controlul, acaparand sufletul si libertatea acestuia de a se exprima.

Mi se pare trist cand vad ca ceilalti oameni sunt atat de inchisi in lumea materiala incat ajung sa confunde iubirea cu sexul, sinceritatea cu... nimic sau mai stiu eu ce... Insa eu simt in interiorul meu ca lucururile nu stau chiar asa, am avut momente in care sufletul era tot ceea ce conta pentru mine iar faptul ca pot iubi o persoana conta mult mai mult decat ca pot avea o legatura fizica cu ea. De aceea, in urma acelor momente – pe care le-am numit FERICIRE LA LIMITA, mi s-a parut ca am putut atinge o regiune a realitatii ce a putut sa-mi imprime o alta viziune asupra lumii. De aceea acum stiu ca nimic nu este cu adevarat superior si totul poate fi adevarat in masura in care el exista.

De aceea stiu ca in existenta noastra nu trupul este cel care face regulile ci el este coordonat la randul sau de catre spirit. Iata aici adevarul lui Saint-Exupery: esenta omului nu este trupul, care poate lasa urme materiale, ci sufletul – ceea ce ne ofera exaltarea interioara.

Sunt multe lucruri ce-ar merita o transformare... insa ea trebuie sa vina de la sine...

Drumul catre nimic...

Rasfoind prin hartiile mele am gasit textul asta:

Toate saruturile pe care nu le-am dat si toate saruturile pe care nu le-am primit, zambetele care nu ni s-au deschis si atatea timiditati ale iubirilor noastre, nu ne-au pecetluit oare singuratatile? Nu ne-au facut luptatori si exaltati atatea refuzuri ale vietii? Care este inceputul singuratatilor noastre, daca nu o iubire care n-a putut sa se reverse si care este hrana acestor singuratati, daca nu atatea iubiri inchise in noi? Toata dorinta noastra de absolut, de a deveni dumnezei, demoni sau nebuni, toata ameteala in cautarea altor vesnicii si setea dupa lumi nesfarsite nu s-au nascut din atatea si atatea surasuri, imbratisari si saruturi neimpartasite si necunoscute? Nu cautam noi totul fiindca am pierdut ceva? O SINGURA FIINTA NE-AR FI PUTUT SALVA DIN DRUMUL SPRE NIMIC..

Nu este scris de mine insa nu pot nega nicio parte din el...

A new blog

Va invit sa vizitati si noul meu blog pentru recenzii de carti.
Pe acela il voi actualiza cu recenzia ultimei carti pe care am citit-o.

De ce?.....

E groaznic cand ma gandesc ca de fapt omul nu se indreapta catre moarte ci catre cea mai deplina singuratate.

Marginea prapastiei

Rasfoiesc o carte; ar putea foarte bine sa fie una din cartile mele sau una din cartile pe care le-au scris altii insa in care ma aflu transpus si eu... asa si? Poate ca nu e nicio faza in asta... oamenii se afla in carti. Ma gandesc ca intr-adevar acesta este cel mai greu de indurat lucru: nu exista regret decat al lucrului neinfaptuit; nu regretam niciodata ceea ce am facut ci doar ceea ce a ramas in urma noastra fara a-l fi dus pana la final...

Lucruri_la_care_ma_gandesc_uneori:

1. Niciodata nu este niciodata. Timpul nu are inceput si nici sfarsit in dimensiunea prezentului. El are limite doar in eternitate.
   
2. Sensul existentei este transformare.
   
3. Iubirea este singura cale ce poate transforma o fiinta umana.
   
4. Viata este alcatuita din fragmente insa din fiecare pas trebuie sustrasa o lectie.
   

Am pierdut controlul; n-am mai putut face nimic; am asistat neputincios la felurile in care altii au trebuit sa faca regulile unui joc in care credeam; salvarea. N-am mai putut face nimic. Daca ar fi sa ma implic iarasi la sfarsit oare as rezolva ceva? Daca as produce oare schimbarea (chiar si dupa atata timp) oare ar mai avea vreun sens? Pana unde sa merg ascultandu-mi inima...?

Simt un glas ce ma impinnge pana la marginea prapastiei... insa nu este capabil sa ma arunce. Numai eu pot face asta. Si daca mi se va oferi ocazia... ma voi arunca...

Am descoperit candva ca trecerea de la joc la realitate nu este decat un gand. Atat am nevoie ca sa depasesc regulile unui joc. Un gand. Il am.

Daca... o noua lupta... o decizie care sa ma schimbe... iarasi... atunci... nimic nu ma mai poate opri...

Niciodata nu este niciodata... stiu ca pot reface timpul.

***

Cine sunt eu? Nu ma intreba…

De ce…? Pentru ca eu sunt propriul demon al timpului meu…

M-am autodepasit…

Liviu v.1.2

E ca si cum as fi innebunit de-a binelea... Cu cat inaintez mai mult in timp cu atat mi se pare ca ma apropii de un punct din trecut spre care tot tind, dar iata, pe care mi se pare ca n-am sa-l pot atinge niciodata. Anul trecut in vremea asta capul mi-era plin de intrebari... Prea multe, prea mari, prea puternice... E ca si cum, in prezent – dupa un an, nu as parcurge timpul in sensul firesc ci as merge inapoi. E ca si cum as fi cazut din timp intr-un alt timp in care nu ma aflu insa decat tangential fara a avea cat de cat posibilitatea de a interveni pentru a face un gest cat de mic personal. Nu exista timp la fel de mult cum nu exista adevar care sa ma depaseasca; un om de natura mea poate trai la fel de bine si in afara timpului fara ca asta sa-l influenteze cumva negativ; totul nu sta decat in masura in care individul isi percepe realitatea. Insa cum nu stiu ce sens are sa ma chinui...

Nu mai e vorba ca m-as simti mai stiu eu cum; singur, izolat, neinteles... nu-mi mai pasa. Singura cale posibila de urmat este doar cea dictata de inima mea; nu sunt nici singur, nici mai stiu eu ce... sunt doar eu. Sunt Eu v.1.2. Imbunatatit. Transformat.

Nu mai exista intrebari pentru ca mi-am raspuns singur de-a lungul timpului... acum adevarul este acela ca mi se poate intampla orice si am sa-l accept ca si cum mi-era destinat... nimic nu mai este imprevizibil, din partea mea lumea poate sa faca ce vrea... m-am resemnat cu tot si sunt multumit cu tot ceea ce exista... doar ca prea putin ma mai intereseaza acum de altceva decat de a-mi atinge punctul tangential chiar de-ar fi sa ma intorc in timp pentru tot restul vietii mele.

Sunt fericit doar pentru ca am fost candva fericit.

... iar drumul in fata este numai ceata...

My way

Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltat de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu... iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie... Nici mai mult nici mai putin! Asta staim totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu euliberarea... daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul...

Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti... exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie... De ce? Cum spuneam mai demult... asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat... Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie...

Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci... intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile... in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut... Ajung acasa si le rasfoiesc... si ma lovesc cu capul de idei... caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult... Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata... si anume: uneori cartile vin singure catre tine... nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot...

Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea... totul insa nu consta decat in atentie... lumea mea se transforma... si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it's just my way...