Despre importanta studierii limbilor straine in scoli

A început să mi se predea limba franceză încă din clasa a II-a şi deşi era în orar în fiecare an şcolar începând de atunci nu cred că mi-a folosit foarte mult. Nu limba, bineînţeles, căci nu cred că am reuşit să asimilez ceva foarte important în ce o priveşte în timpul şcolii generale. Căpătând însă experienţa anilor ce au trecut mă văd nevoit să recunosc că metodele de predare ale acestei limbi ar trebui îmbunătăţite. Nu văd în ce fel ai putea învăţa franceza în două ore pe săptămână doar prin exerciţii  şi prin teme constând în traduceri făcute forţat doar de frica notelor, din care defapt nu-mi rămâne nimic. M-am apucat să învăţ singur franceză în vacanţa dinaintea clasei a IX-a, când teama că nu voi face faţă liceului pusese stăpânire pe mine. Am învăţat mai mult în acea vară decât am reuşit să învăţ în cei şapte ani de studiu din generală.

Bun, recunosc, îmi place limba franceză. Mi-am îmbunătăţit-o considerabil în timpul liceului, şi deşi nu am căpătat încă depline capacităţi de comunicare, stau bine la citit şi pronunţie şi cât de cât la înţelegerea textului. Oricum, liceul a fost foarte important pentru a învăţa mai bine această limbă pe care probabil că un curs suplimentar mi-o va forma destul de mine.

În ce priveşte limba engleză, povestea este alta. Am avut norocul uimitor ca începutul studierii ei, în clasa a V-a, să se facă în nişte circumstanţe mai deosebite, în sensul că profesoara mi-a fost şi dirigintă, şi mai mult decât atât, mi-a plăcut ca om - ceea ce a influenţat considerabil raportul învăţării. Cei patru ani de studiu din şcoala generală mi-au format mai mult decât bazele limbii engleze. Mi-au format o simpatie pentru această limbă, un vocabular bun, şi abilităţi de comunicare care să mă ajute să port un dialog. Predarea acestei limbi la liceu mi s-a părut mai mult decât ok, cu toate că poate pentru unii ritmul ar fi părut unul rapid. Abia acum însă, la sfârşitul liceului, conştientizez adevărata importanţă pe care a avut-o tot acest mecanism educaţional.

Prima mea ieşire din ţară a avut loc în anul 2006, când am avut ocazia de a sta o săptămână în Belgia alături de o familie nevorbitoare de română, timp în care am fost nevoit să vorbesc doar în engleză. Atunci am avut marea revelaţie asupra posibilităţilor mele de comunicare într-o astfel de limbă. Chiar dacă poate mai aveam dificultăţi am observat că puteam întodeauna să găsesc posibilităţi de a reformula lucrurile astfel încât să mă fac înţeles. În momentul în care m-am întors în ţară am avut minunatul sentiment că mi-am dovedit mie însumi că pot; că pot vorbi, că pot trăi cumva într-o situaţie în care n-am mai fost pus până atunci.

Anul acesta, prin plecarea în Portugalia, în plin prag al examenului de BAC, situaţia nu a fost foarte diferită. Ce a fost altfel a constituit prin faptul în loc de o săptămână am stat două şi că am petrecut mult mai mult timp cu grupul nostru, vorbind română. Posibilitatea de comunicare în engleză nu a fost limitată însă, vorbind engleză în timpul orelor de practică şi în situaţii sociale precum cumpărăturile sau cererile de informaţii. De data aceasta am conştientizat că deşi teama de a vorbi rămâne încă în interiorul meu, nu prea există multe lucruri care să mă împiedice să vorbesc şi că deja nu mai este nevoie să-mi gândesc ideile, ele izvorând liber de pe vârful limbii. Limba engleză mi-a devenit în mare parte inconştientă, cu toate că sunt încă în căutarea posibilităţilor de a mi-o îmbunătăţi.

De unde ideea postului acesta? Simplu. Astăzi mă aflam în plină Piaţa Universităţii, lângă standurile ambulante ale anticarelor, atunci când doi turişti mă opriră pentru a-mi cere indicaţii pe o hartă a Bucureştiului. După ce am plecat m-am simţit mândru şi am conştientizat că uneori limbile străine îmi pot fi utile şi în cadrul propriei mele ţări.

Saudade, un altfel de dor

Pentru cunoscători, limba portugheză ascunde în interorul său un mic mister pe care romanticii şi sentimentaliştii îl apreciază fin. Etalat cu măreţie în muzica fado, ţinut la mare preţ în interiorul inimiilor lor, cuvântul şi în acelaşi timp sentimentul de saudade este pentru ei un motiv de mândrie.

Conform Wikipedia, saudade este un cuvânt galic sau portughez pentru a desemna un sentiment de nostalgie plină de dorinţă faţă de ceva sau cineva la care s-a ţinut mult şi a cărui prezenţă a încetat. Poartă adesea un ton fatalist şi o cunoaştere reprimată că cel la care s-a ţinut atât de mult s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.

Până la urmă, toţi cei care iau contact cu ideea acestui cuvânt ţin să-i pătrundă înţelesul. Ceea ce este mai deosebit însă e că pare de la sine înţeles că nu toată lumea ar putea simţi saudade, că el este un sentiment strict portughez, aşa cum dorul este un sentiment strict românesc, deşi în acest caz sensurile se apropie. Astfel de popoare rămân întodeauna limitate de limbaj atunci când ar încerca să-şi exprime sentimentele într-o limbă precum engleza, care le transformă sentimentele într-o lipsă, prin simplul I miss you, engleza dovedindu-se incapabilă în acest caz de a transmite un sentiment ce în ansamblul său înseamnă mult mai mult decât lipsă.

Tot conform Wikipedia, părerea lui A.F.G Bell: Faimosul saudade al portughezilor este o vagă şi constantă dorinţă pentru ceva ce nu există şi probabil nu poate exista, pentru ceva plasat altundeva decât în prezent, o întoarcere înspre trecut sau către viitor; nu o nemulţumire dureroasă sau tristeţe pătrunzătoare dar o visare indolentă plină de dor.

Se face de asemenea diferenţa dintre saudade şi nostalgie prin faptul că nostalgia presupune un dor, combinat cu regret şi tristeţe, după ceva pentru care există certitudinea că nu mai poate reveni. Saudade însă este plin de speranţă, este un sentiment ce tinde înspre cel dorit. El nu se limitează la regretul lipsei, preamărind în acelaşi timp posibilitatea revederii obiectului iubit.

 Cu toate că este numit de către portughezi, saudade este un sentiment universal înrudit cu iubirea. El ia naştere atunci când două persoane sunt îndrăgostite, dar aflate departe una de cealaltă. Saudade ia naştere atunci când ne gândim la o persoană pe care o iubim şi pentru care suntem fericiţi că avem acest sentiment în timp ce ne gândim la el, dar persoana respectivă nu este lângă noi întiristându-ne şi făcându-ne să ne deplângem inimile. Durerea şi aceste sentimente amestecate sunt numite saudade. Este folosit de asemenea pentru a se referi la sentimentul de a fi departe de cel pe care cineva îl iubeşte; poate fi folosit şi pentru locuri sau animale ce ne lipsesc, lucruri pe care obişnuiam să le facem în copilărie, sau alte activităţi desfăşurate în trecut. Ceea ce face sentimentul de saudade a fi unic este că el poate fi catalogat direct cu orice este personal şi ne atinge inimile. Poate fi simţit de asemenea pentru dragostea neîmpărtăşită, caz în care persoana n-a avut nicidată acel lucru spre care tinde, dar la care poate spera, în ciuda eşecului posibil al speranţei false.

Din punctul meu de vedere însă mi se pare că saudade este defapt o pornire lăuntrică, sfâşietoare, ce-l determină pe cel ce simte aşa ceva să regăsească sensul lumii doar în interiorul său. Saudade este un strigăt lăuntric îndreptat înspre lume, însă mai mult retoric. Şi în ciuda faptului că face referire mereu la altceva, el este strict un sentiment personal, al inimii omului, şi cu toate că desemnează o latură tristă a omului, el este mărit şi oamenii se mândresc că pot simţi saudade. Căci nu eşti deplin cu tine însuţi decât atunci când ai trăit tot ce se poate trăi.

De asemenea (era şi imposibil să nu fie aşa) portughezii susţin că acest cuvânt nu poate fi tradus în alte limbi, aşa cum de altfel se laudă şi românii cu dorul lor. Mi-a fost imposibil însă, atunci când am auzit pomenindu-se pentru prima oară de saudade, să nu-l asimilez la un prim gând cu dorul. Wikipedia spune iarăşi:  În limba română există cuvântul dor ce poartă un înţeles asemător lui saudade. El poate însemna de asemenea şi iubire sau dorinţă, provenind defapt de la substantivul dorinţă şi verbul a dori. Oricum, cu toate că dor are un înţeles complex el nu atinge deplin încărcătura plină de sensuri a lui saudade. Ca o curiozitate, cuvântul portughez dor înseamnă durere.

Dor

Nu ştiu cât de mult suntem capabili să ne dăm seama de asta, însă uneori îţi poate fi un dor

nemaipomenit de o anumită persoană, cu toate că nu te-ai mai văzut cu ea de un timp infim. Acesta este dorul suprareal, venit din subconştient... dureros. El nu semnalează distanţele. Doar o angoasă.

Campanie pro-vot

Trecând iarăşi prin goana mea prin internet mi-a atras atenţia această pagină, ce dă nişte exemple prin intermediul unor postere asupra a cum designul unei campanii te poate determina să-ţi întorci privirea în direcţia aceea. Posterele pe care le prezintă acest site îndeamnă populaţia să meargă la vot, pe principiul că singura alegere bună este aceea pe care o faci tu. Am selecţionat şi eu trei dintre acele imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.

 

Poze Lisabona

O dovadă a cum se vede Pământul din avion. Acolo sus este o splendoare de care nu m-am putut sătura şi de la care nici măcar turbulenţele nu m-au făcut să renunţ.

 

 

 

Tramvaiul este cel mai comun mijloc de transport din Lisabona, el permiţând accesul şi pe nenumăratele străzi înguste prezente prin centru. Cele mai des întâlnite sunt aşa-numitele tramvaie de epocă alcătuite dintr-un singur vagon, colorate în principiu în galben sau roşu (nu înţeleg cum cel din imagine face excepţie). Se găsesc totuşi şi tramvaie de ultimă generaţie predefinite însă a circula pe linii drepte, fără mari schimbări de direcţie. O astfel de linie a tramvaiului rapid se găseşte de-a lungul malului râului Tejo, legând nordul de sud, adică zona Bélem de vecinătatea zonei Oriente.

În fotografia alăturată suntem 15 dintre cei care am fost acolo (Alexandra face bineînţeles... poza) alături de profesorul de engleză şi portugheză, Miguell. El are dublă naţionalitate, provenind dintr-o mamă portugheză şi un tată englez. A fost un om excepţional determinându-ne să luăm parte la discuţii şi să învăţăm cât mai multe lucruri noi.

   Aceeaşi componenţă de copii, doar că ni se adaugă doamnele profesoare şi cu Ana, domnişoara de la instituţia de primire care a fost desemnată a avea grijă de şederea şi de practica noastră în Lisabona.

 

 

Cele mai multe staţii de metrou din Lisabona au fost decorate artistic cu bucăţi de faianţă colorată, un procedeu specific oraşului. Aceasta este din staţia Oriente, un nod de transport local şi totodată remarcat datorită infrastructurii şi arhitecturii moderne realizate în ultima vreme, printre care Centru Comercial Vasco da Gama, Turnul Vasco da Gama, şi Oceanariumul. Această zonă se află pe malul dintre nord al râului Tejo.

 

 

Intrarea şi acoperişul Centrului Comercial Vasco da Gama, aflat în acelaşi loc cu Gara Oriente.

 

 

 

Eu împreună cu mascota Oceanariumului din Lisabona (Oceanário de Lisboa, cum se poate vedea şi în poză).

 

 

 

 

 

La acelaşi Oceanário de Lisboa se pot găsi diferite specii de peşti, mamifere sau chiar păsări ce trăiesc în ecosistemul creat de Oceanul Atlantic. În poza alăturată se găseşte pisica de mare, urmând ca în următoarele să vedeţi pinguinii, vidrele, rechinii, peştele lună, etc.

Continuările vor veni zilele următoare, în aceeaşi manieră în care s-a facut prezentarea şi acum. Sper că vă plac. Noi am fost foarte impresionaţi de tot ceea ce am văzut acolo, de la locuri până la oameni, de la limbă până la cultură.

Poze Lisabona (2)

Ascensorul Biça, ce leagă Rua de Boavista (din cartierul Santos) de Cartierul Barrio Alto. În ansamblul său este acelaşi vagon de tramvai, împărţit puţin altfel, ce călătoreşte însă în pantă, de-a lungul unei singure străzi.

 

 

În Praça Luís de Camões, denumită după un mare poet portughez. Se mai poate observa în poză formele grafice aflate pe jos, realizate în mozaic, un procedeu întâlnit de-a lungul celor mai multe străzi ale Lisabonei. Acesta este şi motivul pentru care nu se fac bălţi în urma ploilor dese, apa fiind foarte uşor absorbită de pavajul din mozaic.

 

 

 

 

 

În a doua zi de curs, învăţând grafică în Photoshop, alături de Luis.

 

 

 

 

 

Praça de Comerco, situată chiar la malul fluviului Tejo, cuprinde două mari monumente arhitecturale. Statuia regelui José I, şi vechea poartă a cetăţii, impunătoare prin măreţia şi arhitectura sa, prin care se făcea în trecut întrarea în oraş pentru cei ce veneau dinspre ocean.

 

Elevatorul Santa Justa este în adevăratul său sens un lift cu un dublu rol. El nu este doar un obiectiv turistic, fiind integrat în sistemul de transport local al oraşului. Odată ajuns în vârful său ai parte de o panoramă a oraşului, însă nu se mai presupune că ai dori să şi cobori. Printr-o punte de legătură, acest elevator face legătura cu străzi aparţinând aceleeaşi zone misterioase ale Lisabonei: Barrio Alto, PENTRU CARE ŢIN SĂ VĂ AVERTIZEZ: PE CÂT ESTE DE FRUMOS, PE ATÂT ESTE DE ÎNŞELĂTOR. CHIAR ŞI CU HARTA ÎN MÂNĂ TOT ESTE POSIBIL SĂ TE PIERZI, DEOARECE STRĂZILE SUNT MULT MAI SCURTE DECÂT PAR A FI PE HARTĂ. Există totuşi o scăpare: urmaţi indicatoarele ce vă îndrumă înspre Praça de Comerco, Rossio sau Praça Pedro IV, care sunt puncte cheie pentru centrul oraşului şi pentru care se află nenumărate indicatoare. Asiguraţi-vă că aceste puncte sunt primele pe care le veţi lua în calcul atunci când veţi vizita oraşul.

 

Praça da Figuira se află în zona Baixa, zona joasă, şi are în cuprinsul ei impunătoarea statuie ecvestră a Regelui Ioan I, ce se poate observa chiar şi din Praça de Comerco.

Pentru totdeauna

pentru că şi eu sper că într-o zi voi şti că viaţa mi-a fost fericită şi că n-am pierdut nimic, că am iubit atunci când am simţit că trebuie să o fac şi că am strâns mâinile pe care ar fi trebuit. şi eu sper într-o clipă în care trecutul îmi va fi prezent şi în care fericirea să fie eternă. pentru că şi eu sper ca într-o zi să mă scutur de adevăratele constrangeri, să recunosc esenţa lucrurilor din care se constituie viaţa mea şi să zâmbesc. pentru că orice ar fi nu trebuie să mă las învins. şi da, trebuie să înţeleg... să înţeleg că trecutul rămâne trecut şi că toate săruturile pe care le-am dat, ca şi toate îmbrăţişările pe care le-am primit, n-au fost decât un pod către o altă viaţă. şi că atâta vreme cât nu-mi pierd credinţa nu mă voi pierde nici pe mine, nici iubirea pe care o simt, nici steaua după care mă ghidez... pentru că nu de cădere mi-e frică, ci de faptul de a rămâne acolo...

Muzica Fado

Unul dintre punctele forte ale culturii portugheze este reprezentat de muzica fado. Fiind la origine o muzică populară ce s-a dezvoltat în cadrul oraşelor, ea este adând înrădăcinată în conştiinţa oamenilor constituindu-se metaforic în însăşi destinul (fado) lor. Fado este o muzică puternic accentuată de ondulaţii vocalem, de sunete profunde, aşa cum este de altfel alcătuită chiar limba portugheză. Cuvintele, ţesute pe fondul muzical simplu al chitarei portugheze, sunt rupte parcă din sufletul oamenilor de rând, înrădăcinaţi în pământul din care provin; oameni cu trăiri intense, cu sentimente sfâşietoare, purtând în suflet simţirea unui sentiment pe care limbile noastre nu au tăria de a-l desemna, saudade, dorul inexprimabil de către celelalte popoare.

Fado este o muzică tristă, una melancolică, una a cărei versuri refac traseul căutării identităţii, originilor şi fericirii umane, a omului prins în conjuctura unor influenţe din care nu se mai poate elibera.

Cea mai mare cântăreaţă de fado din Portugalia este Amalia Rodrigues, supranumită şi Rainha do Fado (Regina muzicii fado), despre care se spune că de la ea începe fado-ul modern. Are o voce puernică, plină de acea vibraţie tulburatoare ce încântă ascultătorul emoţionându-l. Amalia Rodrigues rămâne o voce apreciată internaţional pentru muzica excepţională pe care o cântă şi pentru calităţile sale vocale extraordinare.

Citeşte mai multe despre muzica fado AICI.

Intrebarea

Cunosc faptul că în timp ce unii oameni îşi trăiesc viaţa acţionând conform inimii lor alţii îşi pun piedici inutile prin intermediul întrebărilor. Nu înţeleg totuşi care este rostul acelei întrebări ce nu te lasă să creşti în măreţia puterii tale...

The latest news (I think)

some random information:

• tastaturile de aici sunt ciudate, cu toate ca sunt ceva mai ok decat cele din belgia. se gasesc cu usurinta caracterele çãõ. tasta cu semnul intrabarii este interschimbata cu cea a liniutelor(-_), iar semnele > si <>
  
  
• vremea a fost variabila. cu toate ca prognozele s-au adeverit in cea mai mare parte, au mai existat zile in care vremea sa ne mai faca surprize cu o mica ploaie, dupa care sa rasara imediat soarele.



• in afara programului am avut vizite destul de lungi prin oras, cateva dintre ele tinand pana la 12 jumatate noaptea. apropo, in lisabona metroul circula pana la ora 1 noaptea. fiecare statie de metrou este unica prin designul sau, cele mai multe avand motive grafice deosebite.



• lisabona este strabatuta de raul tejo (teju - asa cum am citi noi), ce se varsa in oceanul atlantic dincolo de cartierul numit bélem, remarcabil datorita catorva constructii in stil manuelin (specific lisabonei), dintre care se remarca manastirea iernimitilor (un adevarat spectacol de arta) si turnul bélem, ce candva se afla chiar inconjurat de apa. astazi el este pe mal deoarece apa s-a retras de-a lungul timpului



• in centrul orasului se gasesc doua cartiere deosebite: baixa si barrio alto, invecinate. partea speciala la ele este ca baixa este un cartier aflat la un nivel jos (insasi numele inseamna "jos", cat si "centrul vechi"), in timp ce al doilea, intuitiv, este un cartier cu strazi inalte, la o diferenta de aproximativ 200 de metri altitudine de la o strada la alta. trecerea se poate face pe jos sau cu ajutorul unor asa numite ascensores si elevatores. Ascensores sunt de fapt niste tramvaie de linie scurta ce urca de-a lungul unei strazi, legand cele doua cartiere cu diferenta de nivel. sunt trei astfel de ascensores: Biça, Gloria si Lavra. singurul elevator se numeste Santa Apolonia si este cel mai aproape de sensul romanesc al cuvantului, fiind concret un lift ce urca vertical inspre barrio alto.~


• alte lucruri vizitate: turnul din bélem, manastirea ieronimitilor, oceanarium-ul, muzeul de arta antica, castelul lisabonei, gradina botanica, igresa de estrela, plus multe alte biserici si parcuri. lisabona este un oras al piatetelor si al monumentelor.


• LISABONA ESTE UN ORAS AL UMBRELELOR DISTRUSE, pe care le poti gasi la fiecare colt de strada prin cosurile de gunoi (in cazul bun) sau pur si simplu aruncate pe asfalt, probabil imediat ce au fost rupte de vant. ma gandeam ca aici probabil toata lumea ar trebui sa aiba intodeauna doua umbrele la el. doar asa, una sa fie de rezerva.


• am mancat calamar, creveti, scoici, si... sepie. ultima nu mi-a placut.


• am mers foarte mult pe jos prin oras.


• in alta ordine de idei... sambata ma intorc in bucuresti :D

Até logo...

News(2)

Believe it or not astazi m-am descaltat binisor de adidasi si de ciorapi, m-am sumetecat blugii si mi-am varat frumos talpile in apa Oceanului Atlantic, chiar la gura de varsare a raului Tejo, in fata Turnului Belem, in cartierul in care presedintele isi are resedinta.
Activititatile pe care le-am desfasurat au costat in cursul de limba (engleza&portugheza), cursul de design&webdesign, iar in restul timpului, ramase la latitudinea noastra au costat in vizite culturale la muzee, parcuri, biserici. Lisabona este un oras maginific. Faptul ca stam in centru ne faciliteaza intr-un totul "walking-tripurile" prin centru. Cand am sa ma intorc in tara am sa va pun la dispozitie fotografii cu locurile prin care am trecut.
Acum imi cam expira timpul de la internet cafe, asa ca daca mai e ceva am sa scriu zilele urmatoare.

Adios,
ate lego!

News

Ola! Asa cum va spusesem, pentru ca am prins cateva clipe libere de net am sa va spun cate ceva legat de cum este in Lisabona.

First of all, clima este schimbatoare. Este foarte posibil ca dupa 3 minute de soare sa inceapa sa ploua. Asta nu este totusi o mare problema doarece apoi se face iarasi soare, chit ca te-a udat de nu-ti mai trebuie sa iesi la plimbare deloc.
Lisabona este un oras foarte frumos. Centrul, unde locuim si noi, este plin de cladiri a caror fatada este incarcata de mozaicuri din faianta, in principiu de culoare albastra, asemenea oceanului. Oamenii sunt deosebit de primitori si cativa dintre ei vorbesc engleza. Pentru cei care nu o vorbesc am putut totusi sa invatam cu usorinta cateva propozitii care sa ne faciliteze accesul la cateva informatii.
Facem cursuri de limba engleza si portugheza, iar dupa-amiaza invatam Photoshop si Webdesign.
In timpul liber, indeosebi seara, vizitam orasul cu tot ceea ce are el frumos. Sunt multe statui ale scritorilor portughezi si ale regilor care au domnit de-a lungul timplui.
Dormim bine, si in ciuda parerii celorlalti, eu consider ca avem parte de o mancare pe cinste.

Toate cele bune,
trebuie sa plec,
Até logo!

Fool's garden

Suntem proşti. Proşti pentru că iubim. Proşti pentru că nu iubim. Proşti pentru că nu putem să ne oprim din iubit. Proşti pentru că nu ne dăm seama când suntem iubiţi cu adevărat.

Suntem proşti pentru că uneori ne dau lacrimile atunci când ne simţim abandonaţi. Atunci când lumea pare că ne exilează.

Este adevărat că nu putem face nimic pentru inima noastră. Ne îndrăgostim de oricine, de persoane ce nu ne vor preţui niciodată. Jose Ortega Y Gasset spunea că iubirea trăieşte prin continuă confirmare. Însă eu ştiu că există iubire şi fără confirmare, însă este cu mult mai rea. Nu ştiu însă care e problema cu adevărat, pentru că defapt nu am aşteptat nimic. Însă uneori există o dorinţă de acerbă interacţiune, încât lipsa acesteia mă deprimă.

Suntem proşti pentru că ne putem opri. Şi mai ales: pentru că nu ştim să preţuim ceea ce ni se oferă.

PENTRU CĂ NE E LENE să deschidem ochii, să credem în noi.

Pentru că ignoranţa pare mai uşoară decât sentimentul.

Pentru că pentru a oferi trebuie să depui efort.

 

un gol e tot ce rămâne în mine, un suflet. un sunet albastru al unui chip. (mai am ceva timp pentru a mă hotărî cum e mai bine)

 

(pentru că mai rămăseseră câteva minute în care puteam spune ce simt... La revedere!)

Informatii

Cu toată că am unele articole la Drafts pe care n-am apucat să le termin, încep să-l scriu pe acesta pentru a vă informa referitor la perioada următoare.

Mâine, 6 aprilie, voi pleca în Lisabona, Portugalia, în cadrul unui proiect Leonardo da Vinci ce are loc la mine în liceu. Voi sta acolo până pe 19 aprilie. Nu ştiu cât voi avea acces la internet în timpul acestei perioade aşa că este destul de probabil să nu reuşesc să postez nimic. Poate dacă totuşi voi găsi vreo posibilitate pentru a posta câte ceva pe blog, atunci voi scrie informaţii asupra a ceea ce se petrece pe acolo.

Restul articolelor le voi publica după data de 19, când poate mă voi întoarce şi cu ceva inspiraţie literară.

Voi lua cu mine primul volum din Eseurile lui Ernesto Sabato, pentru ca nu ma astept sa am timp sa citesc constant literatura. Insa asta este impartita frumos si lectura ei poate fi fragmentata lejer.

Până atunci toate cele bune...

Aventuri de summit

Pentru că nu toată lumea se hotărăşte să se închidă în apartamente cu ocazia preavestitului Summit NATO ce are loc zilele astea în Bucureşti, unii dintre noi se mai află (întâmplător) prin Parcul Tineretului într-o zi de miercuri, 2 aprilie, proaspăt întorşi din Mall de la film, bând bere şi spărgând seminţe. Mă rog: 5 persoane, dintre care 3 minori. Mă rog: 5 persoane, dintre care o fată. Eu, Ananas, Grasu, Liviu (altul, nu am încă personalitate dublă) şi, bineînţeles, Larisa. Şi uite-aşa eram noi înşiraţi pe treptele de lângă maşinuţele de la intrarea dinspre Şincai (stăteam de ceva timp) când din spatele nostru se aude o voce puternică ce ne cere să ne identificăm cu un act de identitate: CI, permis de conducere, abonament, etc. Un grup de vreo 6-7 jandarmi din Forţele Speciale ale Polţiei dintr-un judeţ însorit al ţării, însărcinaţi cu asigurarea securităţii în zonă. Am oscilat două clipe între a-mi scoate buletinul sau legitimaţia de la liceu, pe care o folosisem pentru a-mi cumpăra bilet la film, după care am ales prima variantă. În primul rând: eram cetăţeni români, DINTRE CARE TREI MINORI, ce consumau alcool într-un spaţiu public. Suntem înştiinţaţi că posibila contravenţie este de minimum 100 lei, iar în cazul minorilor se reduce la jumătate. Din întrebare în întrebare se află că: patru dintre noi sunt elevi la un colegiu din Bucureşti în timp ce "domnişoara" Larisa este studentă (în ce an? întâi) la Geografie. În al doilea caz: ne aflăm într-o zonă închisă (mă întreb de când este parcul Tineretului o zonă cu potenţial periculos pentru Bush). Oricum, eram înconjuraţi de sticle de bere iar eu eram conştient că dacă n-ar fi fost agitaţia asta prin oraş tot nu era în regulă să bei bere în parc, deşi se practică ca şi cum ai bea apă plată.

Recapitulăm: 5 persoane beau bere şi sparg seminţe în parc. Trei dintre ei sunt minori. Totul se întâmplă în timpul Summitului NATO din Bucureşti. Li se cere să se legitimeze iar patru dintre ei chiar o fac. Printre care şi eu. Era o discuţie cu multe elemente comice însă ce nu ieşea din cadrul strict în care ar fi trebuit să se afle. Ni se comunică: în mod normal trebuie să fim verificaţi, în caz de necooperare să fim duşi la sediu unde să ni se ia aprentele. NU, NU AVEM ANTECEDENTE CU POLIŢIA. SIGUR! Însă pentru că nu suntem verificaţi prin staţie (deja) este chemat şeful din dubă pentru a ne constata şi el. Eu râdeam. "Domnişoara, majoră" este chemată să poarte răspunderea asupra întâmplării.

- Relataţi, domnişoară!

- Păi... stătea şi noi în parc şi spărgeam seminţe şi beam câte o bere.

(La mine în geantă stăteau ascunse câteva sticle goale - de ochiul şefului.) Ni se mărturiseşte că pentru cooperarea excelentă de care am dat dovadă suntem lăsaţi să plecăm fără niciun fel de sancţiune. Vorba aia, pentru că n-am luat organele statului la mişto, pentru că am cooperat, pentru că am fost de treabă, pentru că n-am încercat să mituim şi pentru că domnişoara s-a dovedit literată, având o carte în ghiozdan, descoperită la percheziţie. Acum mă gândeam cum să fac să arunc sticlele goale în coş ţinând cont că în staţia de 313 era un alt grup de jandarmi dinăştia ce-ar fi putut considera că arunc mai ştiu eu ce bombă.

Ideea: Uneori lucrurile importante nu sunt luate la mişto. Apoi, s-ar putea spune că Băsescu nu se joacă cu Bush. De ce? E foarte simplu: Băsescu nu e Putin. Apoi, pricepusem eu că ar fi ceva legat de summitul ăsta însă cam acum îmi dau seama că e cel mai important eveniment politic al lumii din aceste zile. Şi nu în ultimul rând: sosirea preşedintelui Franţei, Nicolas Sarkozy, rămâne o informaţie strict secretă.

Morala: de summit mai bine bei acasă. Chit că poţi să ai parte de câteva momente de distracţie cu jandarmii, asta dacă eşti ca noi. Dacă nu, rămâi acasă. E mai sigur... şi pentru tine, şi pentru Bush, şi pentru ţară, şi pentru cine mai vrei tu...