To love a woman

Pentru că indiferent pe câte drumuri ar apuca-o bărbaţii de-a lungul vieţii lor, nu există decât o singură cale absolută de urmat, acea posibilitate ce oferă împlinirea şi adevărata decădere de la nivelul unui om: iubirea pentru o femeie. Aceasta este tot ceea ce nu poate fi: incertitudinea. Pentru că femeia este asemenea unui înger, este un înger, pe care bărbatul trebuie să-l slăvească pentru a-şi găsi fericirea. Te înnebuneşte determinându-te să nu-ţi mai pese de propria ta fiinţă. Forţa femeii este devastatoare în faţa unui bărbat şi tocmai de aceea el trebuie să se plece în faţa ei. Să-i laude frumuseţea, să-i jure iubirea eternă, să devină ceea ce n-a fost niciodată. Din acest motiv cântecul pe care îl recomand se numeşte chiar aşa. To love a woman interpretat minunat de Lionel Richie şi Enrique Iglesias.

I don't know what it is but she drives me crazy,
I don't know what she does but she drives me wild,
Know that she'll let me be the man i wanna be
Or leave me beside like a child
I don't know what it is but she has the power
She can make me laugh when i wanna cry
She tells me that im in control but i know it's a lie
And Im going in wild

Chorus:

Will she love you tomorrow like she loves you today
She can keep you're heart dancing but she's yours if she stays
And that what it feels like ..To love a woman
To love a woman
When your looking in her eyes you can see forever
Your captured by her beauty of her soul oh yeah
You know you were not born to find a woman like this again
So don't let go go
don't let go

Chorus

oooo she can make your day
oooo she can take it away
oooo whether it's wrong or right
You know it in the end
You do it all again
To love a woman
Just to love a woman
o you know yes i know

Chorus

Just to love a woman

Dragostea e o salata

Pentru că ceasul arată 02:02 în noapte iar capul meu e agitat; sunt gânduri în gânduri asemenea fractalilor nebuni, asemenea cuvintelor de care nu mai scapi, ce-ţi intră în neuroni, în adâncul coloanei vertebrale. Dar acum dragostea e o salată şi ah, la naiba, nu găsesc furculiţa aia afurisită, am fost la bucătărie, am scormonit pe lângă cuţite, m-am dus la frigider şi mi-am turnat un pahar de icetea însă nicăieri nu era vreo furculiţă. Şi da, of, ce dracu să mai aştept: cu mâinile amândouă devoram salata, în timp ce-i simţeam gustul înfiorător; avea limes aşa cum îmi place mie şi mă strâmbam dar îmi plăcea, of, îmi plăcea. Mi-am scăpat gândurile pe jos, pe lângă picioare, dar undeva, dincolo de geam nu mai adoarme nimeni, de ce...? Dar dă-o dracu de salată, dragostea e mai mult, e altceva... Offff... ştii şi tu ce e dragostea. Ştii că n-are sens să vorbeşti despre ea. Ştii că niciodată nu va fi vorba cu adevărat despre aşa ceva... Pentru că ne privim şi-mi spui că las-o dracu de treabă, Liviu dar atunci mintea mea nu e cu mine, am uitat-o în cui acasă. Ştii... ştii că am nevoie de tine la fel de mult cât ai tu de mine, ştii că s-ar putea să găsesc furculiţa şi te temi de asta, ca şi cum m-aş pricepe cumva să mănânc chestia asta, ca şi cum m-aş îngrăşa. Ştii însă că fericirea se face chiar şi aşa: cu un condiment de ici şi cu unul de colo, cu nimic până la urmă.

Hei!!!

Rog cititoarea mea ce îndură aceleaşi chinuri la mate ca şi mine să mă contacteze de urgenţă, întrucât am rezolvat problema. :D

De dimineata

Viaţa se trăieşte de dimineaţă! Se primeşte în tine o dată cu muzica ce începe să cânte încă de la şase, se simte împreună cu cele câteva pagini ale cărţii pe care le citesc încă în agonia statului în pat, viaţa se regenerează odată cu apa revitalizantă a duşului. Apoi e iarăşi muzica iar apoi cafeaua aburindă ce-mi face semn să mă dedau ei. Apoi e fericirea ce năvăleşte sălbatică asupra minţii mele odată cu primele raze de soare. Nimic nu se compară cu o dimineaţă începută bine, care să te motiveze să-ţi meargă mine tot restul zilei...

Abandon

E trist că în mod invariabil ajungem să ne întoarcem privirile cerând ajutorul persoanelor pe care cândva le-am abandonat...

Despre limite si adevar

Un adevăr rostit reprezintă deja cheia asupra libertăţii pe care o caută oamenii. Este eliberarea. Ne-am înşelat de prea multe ori crezând că tăinuind un fapt important din viaţa noastră ne-am putea oferi libertatea de a acţiona în continuare conform aceloraşi principii. Niciodată nu va fi aşa. Faptul că uneori alegem să ascundem adevărul propriilor noastre vieţi ne creează bariere în plus în faţa propriei expansiuni, în faţa dimensiunilor spriritului nostru. Ne-am crezut liberi atât timp cât eram singuri. Aceasta este limita! Omul în contextul social este limitat de raţiunea celorlalţi. Căci în adevărul lucid, libertatea nu există în mod real decât atunci când omul poate acţiona liber în orice împrejurare, fără a fi supus influenţei gândirii societăţii. Astfel că vine un moment când renunţăm la constrângeri şi când alegem să ne asumăm viaţa, să nu ne mai temem de raţiune, căpătând curajul strigător la cer de a-L provoca chiar şi pe El, pe Cel ce oferă viaţă şi joc în cadrul ei.

De ce ajungem însă până aici? În aceste două momente de cotitură ale vieţii: depăşirea limitei şi asumarea limitei. Primul element ia sigur în discuţie preocuparea noastră de a ne lua la întrecere cu viaţa. Incapacitatea de a te adapta ritmului îngrozitor pe care viaţa pare că-l impune, tuturor salturilor din normalitate, te obligă cumva să reacţionezi. Astfel faci pasul şi te arunci în prăpastie. Însă după ce ai căzut şi ai fost lovit de lumina lucidităţii eşti pus iarăşi în faţa unei decizii: să te declari învins şi să rămâi acolo sau să te ridici, să te scuturi bine de praf şi să continui să mergi. Adică să-ţi asumi căderea, faptul de a-ţi fi depăşit limitele. Adică de a-ţi accepta adevărul şi de a te conforma lui. Căci limita îţi aparţine, îţi este un element constitutiv, iar tu la rândul tău aparţii ei.

Probabilităţi

Probabil că tu ştii să mă asculţi atunci când încep să vorbesc prea mult, când devin incomprehensibil, când cuvintele mi se fluidizează straniu luând forma unor cristale de corp solid, prizoniere şi ele spaţiului în care gândul este conducător.

Probabil că tu ştii să-mi întinzi mâna atunci când am nevoie de ea, când mă prăbuşesc, când halucinaţiile mă doboară. Atunci când mă târăsc însingurat pe drumul vieţii, atunci când sunetul monoton al abisului morţii începe să se audă lent, iminent.

Probabil că tu îmi vei fi visul, izvorul nesecat din care se nasc cuvintele, probabil că îmi vei cere să plec sau poate că vei pleca. Probabil că-mi vei fi cuvântul din care voi uita să mă ridic, aşa cum nu ne putem elibera de ceea ce ne susţine.

Probabil că-mi vei fi TOTUL şi FERICIREA şi TIMPUL şi VIAŢA. Probabil că-mi vei fi MATERIA şi SPAŢIUL şi ENERGIA. Probabil că-mi vei fi UNIVERSUL, unicul, eternul, al meu. Universul.

Probabil că-mi vei fi steaua ce-mi oferă lumina.

My oh my

Ce mai ascultăm astăzi? Slade - My oh my. Chiar dacă este o melodie destul de veche, nu pot să neg că îmi place nespus...

I believe in woman, my oh my
I believe in lovin', my oh my
Don' a women need a man
Try and catch one if you can
I believe in woman, my oh my
We all need someone to talk to, my oh my
We all need someone to talk to, my oh my
Ya need a shoulder to cry on
Call me, I'll be standing by
We all need someone to talk to, my oh my
We all need a lot of lovin', my oh my
Yeah, an' a whole lot of lovin', my oh my
I can lend a helpin' hand if you ain't got nothing planned
We all need some lovin', my oh my
So lets all swing together, my oh my
We can all swing together, my oh my
You've got troubles of your own
No need to face them all alone
We can all swing together, my oh my
So lets all pull together, my oh my
Let us all pull together, my oh my
We can ride the stormy weather
If we all get out and try
So lets all pull together, my oh my
Let us all pull together, my oh my....

Life update

Cât ne lipseşte pentru a fi fericiţi la ora 1 jumate în mijlocul nopţii, când călătorim involuntar în starea semicondensată a visului şi a realităţii, când un sunet straniu vibrează în interiorul creierului, adormindu-ne simţurile? Un simplu apel telefonic. Venit aşa, parcă de nicăieri, din sfera incomensurabilă a dorinţelor şi a timpului...

În altă ordine de idei, persist să cred că "există o lumină care nu se stinge niciodată". Lumina dragostei mele, esenţa fiinţei mele. Acea credinţă că voi reuşi , că nu mă voi lăsa învins.

şi că nu voi cădea în ridicolul lumii ăsteia lipsite de esenţă că indiferent cât de departe voi ajunge nu-mi voi uita inima şi ceea ce defapt m-a adus acolo adevărul e că nu scriu decât pentru mine deci nu văd de ce ar trebui să mă trezesc prin mijlocul tututor celor care n-au ce face găsindu-se să-mi ceară mie părerea sau să se implice în viaţa mea rolul scriitorului e acela de a scrie nu de a comenta ceea ce scrie de aceea voi evita tot restul vieţii mele cercurile în care tâmpenia dezbaterii analitice stă încă în picioare

Încă ceva: Lectura romanului Lorelei merge destul de greu însă nu voi ceda şi o voi duce până la capăt.

Tag

Spadez îmi trimite iarăşi un tag.

Reguli:
1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseşte a 5-a propoziţie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propoziţii/fraze cu aceste instrucţiuni.
5. Nu îndrăzni să scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Dă leapşa mai departe la alţi 6 prieteni.

Chit că am îndrăznit altceva, anume să renunţ la ultima regulă, şi presupunând că Spadez nu se gândea că cea mai apropiată carte ar fi o culegere de subiecte de admitere la matematică, am să aleg cea mai apropiată carte de literatură. Aceasta este cartea pe care o citesc în prezent: Lorelei de Ionel Teodoreanu. Nu am să dau leapşa mai departe.

După masă, Gabriela jucase o panţarolă cu soţii Novleanu, devenind tot atât de distrată ca şi Luli. La "noapte bună", Teodor Novleanu îi spuse:

- Şi mata lucrezi prea mult, Gabriela.

Nu era obosită.

Respira...

Pentru că trebuie să închizi ochii şi să crezi... Să crezi că mâine va fi altfel... că timpul nu s-a sfârşit... că există parfumul tău pe mâinile mele şi fantoma trupului tău lângă mine... Să vrei să visezi ca şi cum mâine n-ai mai visa nimic... Ştii... daca nu ne-ar păsa de nimic probabil că am fi fericiţi... dar aşa suntem doar noi, doi, speranţa unei altfel de lumi... şi parfumul tău pe mâinile mele... îl respir... îl înghit... îl beau... În rest nimic nu există pentru a mă rupe din timp, decât tu... ţipătul sălbatic din mijlocul nopţii...

Amazing

Recomandarea muzicală de astăzi poartă amprenta remarcabilului George Michael. Melodia se numeşte Amazing.

I was mixed up when you came to me
Too broke to fix
Said 'daddy get you gone, I'm missing my baby'
Still missing my baby
I was stitched up by the hands of fate
Said how you gonna make it on your own
If luck is a lady?
Maybe luck is a lady
I was going down for the third time
My heart was broken, I was not open to your suggestions
I had so many questions
That you just kissed away
Tell me, I guess that cupid was in disguise
The day you walked in and changed my life
I think it's amazing,
The way that love can set you free
So now I walk in the midday sun
I never thought that my saviour would come
I think it's amazing
I think it's amazing
I think you are amazing
You tried to save me from myself
Said 'Darling, kiss as many as you want!
My love's still available
And I know you're insatiable'
We're like victims of the same disease
Look at your Big Bad Daddy, and your mom
And your mom...was always acting crazy
I was going down for the third time
My heart was broken, I thought that
loving you was out of the question
Then I saw my reflection
Saying please don't let this go
Tell me, I guess that cupid was in disguise
The day you walked in and changed my life
I think it's amazing,
The way that love can set you free
So now I walk in the midday sun
I never thought that my saviour would come
I think it's amazing
I think you're amazing
Celebrate the love of the one you're with
Celebrate, this life with you baby
I think you should celebrate yeah
Don't put your love in chains baby
No no, walk in the midday sun
I thought I was dreaming
I think it's amazing
I think you're amazing
I said celebrate the loce of the one you're with
As this life gets colder
And the devil inside
Tells you to give up

In loc de aer

Cât de puţin ne lipseşte ca să fim unul lângă celălalt... Mintea mi se zbate sub presiunea limitei. Simt impulsul impersonal de a lua acea decizie pe care ştiu că nu vreau s-o iau. Cât ne mai trebuie pentru a ne ţine de mînă? De cât timp am nevoie pentru a anula timpul?

E oribil să suport gândurile ce mă parcurg... Sunt în stare să plătesc indiferenţa cu indiferenţă? Şi cu iubirea cum rămâne? Şi cu fericirea? Şi cu timpul?

Contează oare cu adevărat ceea ce simt? Poate ca da, în raport cu tăcerea dintre noi.

Viata e frumoasa

Ce frumoasă poate fi viaţa asta!, îi spuneam Larisei urcând scările rulante din Bucureşti Mall. - Da, mă! Chiar e frumoasă!

Pentru că mă gândeam chiar aşa: tot ceea ce fac se orientează în direcţia atingerii propriei fericirii şi tocmai mi-am dovedit că, având puţină răbdare, chiar şi cele mai imposibile lucruri se pot împlini. Mai ales în viaţa mea, trăită la modul suprarealist, prin scindarea realităţii, prin contestarea lucidităţii, prin acceptarea unui Dumnezeu personal, interior, pe care să-l pot identifica cu un singur lucru: fericirea. Pentru că-n urmă cu câteva nopţi (ahhh... noaptea) respiram acel parfum obsedant şi luam parte la o ruptură în spaţiu-timp pe care o creeam eu însuşi cu mâinile mele, cu buzele mele, cu însăşi limba mea. Dacă este cineva pe care cred că l-am înţeles destul de bine atunci acesta este Jim Morrison. Personalitatea lui nonconformistă, alcoolul, chiar şi drogurile. Căci în acest fel el atingea Paradisul de fiecare dată. Câteodată mă transform şi eu. Mă transform într-un demon cu părul lung, cu mintea aburindă, cu mii de teorii gata să scindeze Universul. Sau poate greşesc şi de fapt mă transform într-un înger, un înger cu ochii căprui, pregătit să întindă mâini, să întindă buzele vibrânde pentru a prinde în taina lor sărutul etern. Şi de ce n-ar fi viaţa frumoasă la urma urmei? Am 19 ani şi citesc cu disperarea cu care un bibliotecar ar încerca să-şi salveze cărţile din faţa unui incendiu. Merg constant la cinematograf iar mai nou trec şi pe la altfel de spectacole precum teatrul sau concertele. Sunt îndrăgostit permanent, fascinat tot timpul de frumuseţea unui înger în care cred cu disperare şi din faţa căruia m-am retras pentru a-i oferi şansa fericirii. Şi cu toate astea nu pot fi trist pentru că propria inimă îmi spune că tot ceea ce am făcut este conform ei. Sunt fericit mai ales pentru că duc o viaţă la limită şi pentru că lucrul ăsta nu e un blestem. Sunt fericit pentru că viaţa e frumoasă şi pentru că mereu, indiferent câte s-ar întâmpla, îndiferent cât de mult m-ar înţelege ceilalţi (oare am nevoie de înţelegere?), mereu va exista cineva. Cineva. Cineva cu care să visez, să cred, să-mi spună că Dumnezeu e însăşi fericirea, că există predestinări însă că Universul este în acelaşi timp hazardic. Că există iubire. Eh... pentru asta viaţa e frumoasă!!!

Drumul in viata mi-l aleg eu

Cât din ceea ce suntem se datorează propriilor alegeri? Cât din ceea ce acţionăm este strict rezultatul dorinţelor noastre? Părerea mea e că foarte puţin sau chiar nimic. Nu ne putem împotrivi cursului curent al vieţii, valului ei incontrolabil. Aşa cum spuneam mai demult, nu există alegere, iar chiar dacă există, ea nu are cum să fie pură. Sunt nenumăraţi factori ce ne influenţează fiecare clipă, de care depindem şi de care ne agăţăm cu disperare atunci când fiinţa noastră coboară impasibilă pe povârnişul abrupt al vieţii. Ne alegem cu adevărat drumul în viaţă? Probabil că nu, însă atât timp cât ne aflăm aici, purtându-ne paşii de-a lungul lui, avem un cuvânt de spus. Nu, eu personal n-am putut să-mi aleg niciun drum. N-am putut decât să-l simt, să-l accept şi să continui să merg împăcat de-a lungul lui. Recunosc însă că faptul de a-ţi cunoaşte propriul drum este un ajutor considerabil pentru ceea ce vei face mai târziu, pentru mintea, inima şi sufletul tău, sub impulsul cărora te zbaţi. Drumul în viaţa nu ni-l putem alege dintr-un singur motiv: el este din start o alegere inconştientă. Drumul în viaţă este constituit până la urmă de modul în care gândeşti, de opiniile pe care le ai, de persoana ce te constuieşti singur, voluntar sau nu, pe care timpul o ridică asemenea unui zmeu pe cerul senin al vieţii în care este imperios să crezi. Concluzia ar trebui să reconfirme ipoteza: nu cred că ne putem alege drumul în viaţă. Cred însă că ne putem subordona lui, că-l putem influenţa acceptând momentele în care suntem aruncaţi fără niciun cuvânt din partea noastră, trăind viaţa din plin, simţind violenţa fericirii şi încărcătura spirituală pe care timpul o exercită asupra acestui drum. Ne alegem drumul în viaţă atît timp cât îl acceptăm.