Imn

Ne îndepărtăm precum galaxiile… în tăcere şi fără ca lumina să poată străbate distanţa de la unul la celălalt. Este între noi o muzică stranie, o muzică care cu toate că nu e tristă traduce prin sine distanţa.

Pare a nu mai exista reconciliere, pare că acest univers greu de definit are totuşi momentele sale de gol absolut. Am simţit indiferenţă şi asta mi s-a părut mai dur decât de-aş fi simţit durere. Eşti doar la câteva milisecunde depărtare dar îmi pari la ani-lumină.

M-am temut că voi fi înghiţit de vid… de uitare. M-am temut că mă voi scufunda în timp. Şi teama nu mi-a trecut. Nu e oare lumina ieşirea din dragoste? Sau poate e tocmai drumul înspre ea?

E noapte cu întuneric şi muzică; iar în noapte se ascunde o posibilitatea, o încurcătură de căi ce-ar putea duce într-o direcţie pe care o numesc posibilitate. Dar îmi dau seama că nu înţelegi sau că dacă înţelegi există soluţii mai simple decât noaptea mută, sfâşietoare, decât atingeri care ţipă prin sine în imposibilitatea unor cuvinte elementare. Şi restul…

atat am avut de spus pentru astazi…

Jay-Jay Johanson – Whispering words

 

It's Saturday evening
I sit by the phone
Planning to call you
'Cause I'm all alone
I hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
Is someone there with you
Or are you asleep
Have you gone out dancing
Or nightshift this week
I still hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
If you'd pick up the phone I would tell you
The most beautiful words I know
If you'd answer now I would say it to you
Over and over again
Now I have the courage to give it a try
I dial your number but it's occupied
It's getting late and I still have to wait
To hear your whispering words

O dimineata

Şi m-am trezit transpirat şi mi-am lăsat ochii să se dezmeticească pentru câteva secunde, să observe cărţile de pe marginea patului şi cărţile întinse pe covor, de care mă împiedicam azi-noapte, şi ciorapii aruncaţi pe lângă cărţi şi hainele aruncate brambura pe scaun, şi cursurile răsfirate prin raftul de jos al bibliotecii şi m-am ridicat şi mi-am băut ceaiul şi am ştiut

apare şi dispare… ca ticăitul ceasului… ca lumina felinarului de la colţul blocului… precum cursorul prezent pe monitor ce ghidează aceste cuvinte… apare fără prezenţă şi dispare fără niciun semn, există fără să fie şi fără a părea că există. de altfel pentru mine nu e decât în interior, în rest trebuie să întreb, să dau nişte refresh-uri, mai ştii ceva de…, ai mai vorbit…?

pentru că multe le scriu pentru mine, aşa neinteligibile cum sunt, le arunc lumii. Şi era dimineaţă şi mă pregăteam de plecare şi-mi terminasem ceaiul şi mă gândisem la lucrurile frumoase şi ah, ce bine era de m-aş fi trezit şi ceas mi-ar fi fost inima ta şi mirosul ceaiului ar fi fost respiraţia ta. Şi restul, şi restul greu de explicat în cuvinte, şi restul pentru care nu există forme…

Ziua in care am stiut ca se poate

În ziua în care mi-am dat seama că s-ar putea să fie totuşi ceva interesant la mijloc aruncasem pe geamul autobuzului primul şi singurul pachet de ţigări pe care mi l-am cumpărat în viaţa mea. Poate că nu era fumat nici măcar pe jumătate şi poate că-n prostia mea îmi dădusem ultimii bani din buzunar pentru a-l cumpăra. Nu mă ajutase cu nimic şi gândindu-mă acum nici nu mi-a provocat vreo satisfacţie mai mult decât impresia copilărească pe care probabil că o au toţi la începuturi.

ei bine, da!, am zis la un moment dat şi-am dus mâna la buzunar aruncând instantaneu conţinutul lui fără a privi măcar ce ţin strâns în pumn. A fost ceva straniu, aş putea spune acum, privind cum presat de câteva cuvinte care nu-mi interziceau dar mă făceau să privesc în direcţia în care eram fericit, iar apoi autobuzul făcu o curbă la stânga şi povestea se sfârşeşte aici. A fost scurt şi neinteresant.

De atunci s-au întâmplat atâtea, s-au schimbat preşedinţi de state, s-au calmat războaie şi cu acelaşi noroc de care s-a bucurat umanitatea întodeauna am reuşit să trecem şi peste un alt sfârşit al lumii. De atunci Lumea continuă să treacă vijelioasă pe lângă mine, pe lângă ceaşca de ceai şi pe lângă cartea de lângă tastatură, de atunci am devenit într-un fel mai liber şi pot striga Da!, şi mâine se întâmplă ceva, de atunci am mai stâns la piept câteva cărţi şi-am mai adormit visând la lucruri pentru care ar fi trebuit să lupt. Dar n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă ruşinez ca un copil atunci când mă comport ca unul. Iar pe cine cunoşteam am lăsat în urmă ca pe nişte fantome în timp…

Despre dragoste si intuneric

Vorbeam prin buricele degetelor. Te sărutam prin terminaţiile nervoase ale pielii situate în vârful degetelor. Îţi pipăiam buzele cu groaza orbului pentru care nu va mai exista ziua de mâine şi cu neîncrederea celui care nu ştie dacă trăieşte realul sau vreo stranie iluzie făurită de forţe neînţelese. Mi-era totuşi de ajuns în timpul în care ne situam şi tăceam de frică să nu spulber fericirea fragilă în care mă scăldam. Mă apăsa întunericul şi liniştea se strângea în jurul nostru asemenea unei corzi blesetemate. Dar straniu sau nu, ea instaura un fel de calm, un calm pe care doar degetele îndrăzneau să-l perturbe. Mâinile au o viaţă a lor independentă într-o oarecare măsură de creier, mâinile funcţionează singure, se pierd şi mă depăşesc. Vorbim prin atingeri şi prin tăcere iar întunericul ajunge să ne fie limbaj. Nu ne spunem nimic mai mult, n-avem cuvinte pentru aşa ceva, lăsăm întunericul dintre noi să se strângă tot mai mult, să ne doară într-o stare de fericire pe care n-o putem înţelege. Îţi pipăiam buzele şi înţelegeam totul, simţeam totul, simţeam sfâşierea.

Sfera din jurul unui om

        

Cândva acţionam fără să judec câtuşi de puţin propriile-mi acţiuni şi cu toate acestea îmi plăcea să cred că sunt conştient de ceea ce fac. Eram surd în faţa atenţiei ce mi se atrăgea. Ulterior m-am luminat, după ce s-au scurs perioade infinite de timp. Am acţionat imprudent şi mi s-a răspuns cu indiferenţă, am fost lacom şi mi s-a răspuns prin tăcere.

În cele din urmă, când nu ne mai rămâne de profitat din nimic din propria viaţă, sunt reduşi la eu. Atunci când te mulţumeşte şi faptul a citi o carte în singurătatea celor patru pereţi între care te-ai putea închide, şi faptul de a privi apele vreunui lac stând aşezat pe o bancă în faţa lui, şi faptul de a bea un ceai de unul singur, acel ceai ce-n alte circumstanţe n-ar fi mers niciodată fără compania altei persoane.

Acum mă deplasez pe curbura unei limite ori înspre un alt destin ori înspre o altă prăpastie. Dar probabil că nu mă voi învăţa minte căci acţiunile pe care le realizez nu-mi fac rău în măsura în care mi le doresc şi probabil că-mi voi continua viaţa în aceleaşi circumstanţe. Voi putea aştepta mult şi bine sau voi fi absorbit iarăşi prin vreo mlaştină prin care să mă petrec câţiva ani.

Nu mă mai lamentez în faţa infinitului unei stări. Nu există aşa ceva. Dacă ceva trece prin noi, dacă suferim transformările unei stări / perioade de timp / influenţei unei persoane trebuie să ajungem conştienţi de ele şi de drumul pe care ele ne aruncă.

[Există fericire chiar şi în stările care te aruncă în nebunie.]

limita catre anularea golului

           

Suntem copii pierduţi într-un joc fără început şi sfârşit, fără spaţiu şi timp. Suntem copiii al căror trup s-a malformat adâncindu-se în forma unor personaje gata să se arunce în maturitate, suntem copii cărora li s-a oferit preţul vârstei, posibilitatea prin care cafeaua să nu li se mai pară amară şi prin care muzica să capete un înţeles şi prin care nerăbdarea să se transforme în dor. Dor, un cuvânt ce-n alte limbi înseamnă durere, ajunge ca pe noi să ne îngenuncheze. Dor, un cuvânt ce n-are absolut nicio relevanţă până nu cunoşti lipsa. Lipsa – cea care stabileşte graniţele însemnătăţii.

Dar jocul nu este totul şi acţiunea de fapt poate că nu înseamnă nimic. Poate chiar trebuie să învăţăm la urma urmei ce înseamnă aşteptarea (cu sau fără finalitate) şi cum să controlăm (suportăm) dorul.

Şi până la urmă care este rolul meu în toate acestea? În lipsă? În aşteptare? În gol?

inainte si dupa

          

Stătea pe marginea canapelei desfăcute privind în gol. De undeva parcă de la marginea unui Univers îndepărtat răzbătea o melodie a lui Rod Steward ce parcă s-ar fi potrivit contextului. O tăcere de mormânt, nişte oftaturi prelungi, nişte mici gemete de chin sufletesc ce nu se lăsau auzite, nişte atingeri înfricoşate ce-n aerul dimineţii ar fi părut hidoase. Reacţii nucleare în suflet.

Aş vrea să-mi spui ceva, i-aş fi mărturisit. Să-mi spui că de mâine vine Apocalipsa, că vom fi absorbiţi fiecare în câmpul gravitaţional al unei găuri negre, că vom amuţi în izolare, că ne vom pierde în lume fiecare pe fiecare, că nu există şansă. Aş vrea să-mi spui că totul este derizoriu, că există momente unice în timp pe care va trebui să le uităm, aş vrea să-mi spui…

Dar eu n-am zis nimic iar acum e vidul pe care nu-l înţeleg şi pe care-mi vine greu să-l accept. Acum e tăcerea care ucide.

despre lucruri aproape imposibil de definit

... şi de atunci am tăcut fără a mai scăpa nici măcar un singur cuvânt, unul cât s-ar fi putut de nevinovat şi de normal, de atunci n-am mai zis nimic şi-am privit în gol până când am găsit curajul şi m-am hotărât să le spun lucrurilor pe nume, dar de data asta pe un nume pe care li-l dădeam chiar eu şi pe care lumea întreagă nu-l cunoştea, m-am hotărât să vorbesc într-un limbaj pe care eram în punctul de a-l defini în cele ce urmau. Dacă am putea vorbi mereu pe măsura a ceea ce avem nevoie să transmitem am fi cu adevărat oameni existând în propria lor libertate; dar ne-am învăţat să fim paraziţii unei stări de teamă continuă de adevăr şi de cuvinte, de cuvinte şi de probabilitatea unei clipe viitoare.

Într-un mod straniu încep să prind gândul faptului care face ca un grup de persoane, acest grup, să se considere prieteni. Încep să nu mă mai îndoiesc că ceea ce ne ţine într-o anumită legătură ar fi mai mult decât decât acel cuvânt simplu numit „prietenie” şi că ar fi ceva mult mai puternic. Poate că este tocmai acea asemănare nicidecum evidentă şi aproape răzvrătotoare... fiecare suferă în felul său de o anumită inadaptare la lume aproape imposibil de definit, de ceva ce strigă din sine înspre acelaşi eu care ne îngrădeşte libertatea. Apoi fiecare rămâne (singular) copil în propria copilărie, căzut dintr-un cer străin în propria familie, străin în viaţa sa. Iar mai apoi, ceva mai evident pentru ochii curajoşi, fiecare are ceva de ascuns, ceva ce ţine bine pentru el, ceva ce se luptă înăuntru pentru propriul întuneric.

Apoi se revarsă realitatea. Călătorii şi voie bună, paşi şi muzică, cuvinte peste cuvinte. Mă trezesc în toiul nopţii, transpirat, cu perna strânsă cu putere la piept. Îmi dau seama că sunt de fapt mai bolnav decât par, că tusea din timpul zilei nu este nimic, că ceea ce mă doare concret mult mai tare este ceea ce se află în vis şi un adevăr care-mi spune că nu există lucruri concrete şi că toate sunt de fapt umbrele unor impresii. Până şi prietenia, până şi fericirea.

În realitate acest articol este unul vesel, optimist. Orice altă impresie asupra lui reprezintă o distorsionare a realităţii venită din partea cititorului.

de unde vine lupta cu sinele si de ce avem nevoie de nebunie

                    

aproape de miezul nopţii şi ar putea urla cărţile în bibliotecă; simt melancolia unei stări care pare a fi dor dar care este mai mult o lungă aşteptare; simt răceala şi umiditatea camerei, parfumul slab şi umbra pe care timpul o lasă aşternută pe canapea. muzica se amestecă în valuri împreună cu raţiunea şi conştiinţa mea, cu memoria, cu propriul meu vis. Diana Kraal, Tracey Thorn, John Patitucci, Kurt Rosenwinkel. mă rostogolesc peste gânduri prăpăstioase, mă arunc de pe culmi cărora nu le pot distinge capătul. nimic nu este cu adevărat rău pentru mine, nimic nu mă ucide cu adevărat, nimic nu reuşeşte să-mi injecteze veninul care să mă facă să privesc realitatea cu alţi ochi. poate noaptea mă face să fiu idealist, să mă bâlbâi, să visez la lucruri ce nu-mi vor fi accesibile niciodată, habar n-am de toate astea, poate că m-am născut să trăiesc într-un mediu fluid, de nestăpânit, poate m-am născut să înţeleg haosul.

aproape ating muzica, aproape pipăi parfumul, aproape înghit cărţile. port discuţii înverşunate cu mine însumi, mă autocontrazic şi-n acelaşi timp cedez în faţa mea, mă emoţionez pe mine însumi, empatizez cu mine… mi-e milă de mine şi şi-aş putea încerca să mă ajut dar nu găsesc nicio rezolvare, multe lucruri mă depăşesc cu putere. cine sunt eu rămâne aceeaşi întrebare fără înţeles pe care o am dintodeauna… cine sunt eu, de unde vine muzica şi în sufletul cui se ascunde noaptea…? există dragoste care poate trăi fără confirmare?

Implicatii practice ale teoriei despre fericire si, eventual, despre alte lucruri interesante

                      

S-ar fi cerut să vorbim, ne promisesem cumva lucrul ăsta. Ar fi trebuit să dezbatem probleme de mare importanţă, să tragem săgeţi pe graficul timpului, să ne transfigurăm în nişte analişti asupra cărora s-ar fi aflat în discuţia soarta omenirii. În schimb n-am vorbit nimic, cel puţin nimic care să influenţeze cumva mersul lucrurilor, nimic care să schimbe destine, nimic care să stabilizeze haosul pe care-l trăim, nimic care să mă liniştească. Timpul mă purta prin furtuni devastatoare şi-n alte intervale prin deşerturi pustietoare. Cuvintele îmi îngheţau în creier, trăiam parazitar pe o brană ale cărei caracteristici erau mult prea variate pentru a le distinge. Se îmbinau câteva elemente esenţiale: ceaiul, locul, persoana, toate rezultând într-o conjunctură favorabilă unei scântei de fericire. Pe axa ei fericirea pulsa. Zâmbeam şi ştiam de ce zâmbesc şi cu toate c-ar fi fost cuvinte mai tari care să se lase spuse ajunsese să-mi fie teamă de ele. Le-am lăsat să se decanteze.

[…]

Patru ochi se privesc în întuneric, în tăcerea nopţii. Mâinile îşi trăiesc o viaţă a lor, aparte de aceea a întregului trup. Redescopăr insomnia, semn al bolilor de inimă, al pulsaţiilor rapide, al gândurilor care iau foc în adâncul ţestei. Simt durerea produsă de un lucru imaterial, sau cel puţin imaterial în dimensiunile noastre: sentimentul. Simt neliniştea. Simt parfumul. Simt, mai intens decât orice, sfera care mă învăluie, sfera care ne învăluie, în care se amestecă omogen dragoste şi timp, entuziasm şi decădere, culmi şi prăpăstii.

Am stat la aceeaşi masă şi am mâncat. Un fapt normal s-ar zice, ca două persoane să stea la aceeaşi masă mâncând. Dar eu ştiu că există fericire şi-n spatele lucrurilor absolut normale, care nu se remarcă dar care se ascund cumva, sub pătura timpului, într-o mare conştiinţă şi o mare memorie universală.

[…]

Acesta e cazul în care tăcerea camuflează fericirea şi-n care întunericul crează timp.

[Şi-am continuat să beau întreaga zi din cana portocalie cu girafe şi să-mi miros mâinile care păstrau în ele un anumit parfum. Şi m-am gândit încă la cei patru ochi ce-n toiul nopţii, pentru câteva secunde, au scos scântei.]

Ei bine, asta e în mare fericirea pe care o înţeleg eu şi pe care mi-o doresc, e tipul ăla de fericire care nu te lasă să fii fericit. Dar nu există nimic mai bun şi nimic care să pună în mine un preţ mai mare.

Despre cum poti imparti firul in patru, povestea canilor de pe raftul bibliotecii si nu in ultimul rand, de ce nu exista fericire

Am tot încercat mai dintodeauna să stabilesc măsura în care fericirea este sau nu un fapt concret, ce moduri există de a o defini şi de a o cataloga, în ce măsură este ea personală şi mai mult decât atât, cât de mult ne individualizează. Poate fi modul de a percepe fericirea o caracteristică a unui individ? Poate fi fericirea o stare de sine care te găseşte şi care te părăseşte ulterior? Cât de durabilă este fericirea pe termen lung sau cum se manifestă ea în raport temporar?

Bineînţeles că dacă nu aş simţi că trăiesc stări de fericire nu m-ar preocupa astfel de întrebări. Şi pentru a-mi putea răspunde într-o oarecare măsură trebuie să încerc să soluţionez o altă întrebare. Cum vine fericirea? Este neprevăzută, este anticipată, starea de fericire este creată? Sau poate ia naştere într-un anumit context? Acum poate că într-adevăr toată vorbăria legată de aceste întrebări s-ar scurta dacă am înţelege exact despre ce fel de fericire mi-am propus să discut. Poate fi fericirea că vezi pe cineva drag, că primeşti un cadou mult-dorit, c-ai trecut un anumit examen; poate fi fericirea de a asculta un anumit tip de muzică, că citeşti o carte care te fascinează şi tot aşa… şi cu riscul de a pierde şirul ideilor sunt nevoit să aduc în discuţie graniţa fragilă dintre fericire şi o stare asemănătoare ei, bucuria. Despre bucurie nu cred c-am fost niciodată tentat să scriu poate mai mult din considerente personale: n-am simţit bucuria ca pe o stare capabilă să mă influenţeze concret. Am fost mai mereu optimist, cu zâmbetul pe buze, cu o stare de bună-dispoziţie ceea ce-ar face ca din toate astea să rezulte c-am avut mereu bucuria în mine. Ce este atunci fericirea şi ce o face diferită sau specială de ceea ce-ar părea starea naturală a lucrurilor – bucuria? Este cert lucrul că mulţi înaintea mea şi-au pus problema de a separa aceste stări şi de a le atribui proprietăţi care să le diferenţieze. Deşi s-ar părea că şi eu merg pe acelaşi drum trebuie să precizez că pe mine această problemă nu mă interesează decât strict din punct de vedere subiectiv, adică a modului în care aceste două stări se manifestă asupra persoanei mele. Revenind acum la ceea ce spuneam mai înainte concluziile ar sta în felul următor: bucuria mă lasă indiferent şi multe lucruri pe care alţi oameni le-ar cataloga la fericire pentru mine se încadrează la simple bucurii, la generalităţi. Aşadar duducem că fericirea despre care vorbesc eu nu este nimic altceva decât o poartă către reverie, către fantastic, fericirea care mă interesează pe mine sfidează realitatea şi induce reacţii sufleteşti care se prelungesc de-a lungul timpului prin şi într-o anumită stare de fericire. Fericirea poate veni orişicum: atacându-te din senin, anunţându-te din timp sau poate cel mai periculos: lăsându-se aşteptată. Mai rău e atunci când cunoşti un anumit tip de fericire şi-ajungi să ţi-l doreşti cu toate că de cele mai multe ori fericirea de maximă intensitate (de un anumit tip) se atinge o singură dată sau foarte rar. Cel puţin asta este părerea mea. Vorbesc de timp, de aşteptări, fără a atinge însă ceea ce este cel mai important. Un element fără de care fericirea despre care vorbesc eu n-ar avea valoare: omul. Nu există fericire fără oameni şi nu există fericire de intensitate (aş mai putea-o numi şi Fericire Absolută) fără cel puţin doi. Fericirea unui singur om este aceea pe care o simt în fiecare zi, pe care o port după mine. Este cea în care am crescut şi cea care încă mă ajută să cresc. Până acum am adresat fericirea ca fiind o stare; îmi permit acum să-i mai adug nişte laturi. Fericirea este în acelaşi timp şi un proces personal, fie că-l conştientizăm, fie că nu, fie că fericirea este una episodică sau pe termen îndelungat. Pentru a putea cunoaşte cu adevărat fericirea trebuie să te iniţiezi ei, trebuie să-i îmblânzeşti drumul, să-i cunoşti scurtăturile. Să-ţi asumi riscuri. Există multe tipuri de fericire şi multe căi de a o defini însă doar unul este cel care îmbracă cu adevărat personalitatea unui singur om.

Cam din tot ce am scris mai sus rezultă că fericirea este una personală, că fiecare om are un sistem propriu de percepere a intensităţii şi a modurilor de manifestare ale ei. Din acest motiv mi se pare justificabil faptul că doar eu pot înţelege anumite lucruri în timp ce pe ceilalţi îi lasă indiferenţi şi de ce doar eu mă pot entuziasma în faţa unor situaţii care-mi pot genera fericire. Pentru toţi cei care m-au întrebat până acum nu am avut decât un singur răspuns deşi poate nici eu nu mi-l pot justifica corespunzător: sunt fericit. În cea mai mare parte a timpului, în mersul meu prin autobuze şi metrouri, în alergătura mea de pe străzi, în tot ceea ce fac şi mi se întâmplă sunt fericit. Dar asta nu-mi este de ajuns. Eu tind neîncetat înspre acel tip de fericire pe care l-am descris mai sus, fericirea care mă face să descopăr o altă ramură a realităţii. Eu am nevoie de atingeri fugare, de cuvinte şoptite, de un umăr pe care-mi plec capul. Nu oricare, niciodată oricare. Fericirea presupune o selecţie, o individualizare. Eu am nevoie să-mi manifest grija, să te învelesc atunci când văd că-ţi este frig, să fiu.

Fericirea de valoare este acel tip de fericire care se manifestă prin ruperi din timp, la intensitate maximă, în condiţii la limită. Este fericirea care îţi neagă existenţa şi în acelaşi timp te întregeşte. Iar în urma fericirii rămân diverşi martori şi obsesia timpului, atunci când cuvintele se descompun în incapacitatea lor de a exprima corespunzător valoarea trăirii. Martori rămân cănile de pe raftul bibliotecii, tricoul din dulap şi mâinile mele care ceva timp de acum încolo se vor atinge una de cealaltă tremurător înşelându-se reciproc. Fericirea, la urma urmei, sfidând tot ceea ce am spus mai înainte nu este decât o mare himeră ce ia naştere în propriile noastre creiere.

despre cum poti fi fericit fara a fi de fapt, despre cum poti sa astepti pana sambata si mai ales despre de ce nu imi place tacerea

ceea ce alţii ar putea numi nefericire la mine se numeşte calm, ceea ce pe alţii i-ar putea tulbura pe mine mă lasă indiferent. iar când simt calm mă revolt şi vreau să perturb calmul, nu pentru că nu-mi place ci pentru că ştiu că există ceva mai bun decât el.

[…]

sunt câteva lucruri care îmi plac şi câteva lucruri care nu-mi plac. două lucruri răbufnesc cu adevărat din mine şi se afundă în mine: cărţile şi muzica. citesc şi nu mă pot sătura, când nu citesc mi-e foame de a citi. dimineaţa nu-mi vine a face nimic fără muzică, nu mă pot calma până când nu mă îmbraca muzica. îmi place ceaiul şi liniştea pe care mi-o inspiră, îmi place să beau un ceai în oraş. nu-mi place să beau un ceai singur. îmi place cafeaua şi faptul că-mi inspiră pasiune. îmi plac oamenii care mă pot provoca, oamenii care mişcă în mine idei şi sentimente, oamenii care în felul lor mă fac să cresc. îmi place să merg la serviciu; o fac ca şi cum aş merge la ceai – zâmbind. îmi place că într-un fel am devenit puternic, că am învăţat lucruri, că-n mare parte ştiu la ce să mă aştept de la viaţă. ştiu bineînţeles că voi fi luat şi prin surprindere.

[…]

nu-mi place tăcerea, adică liniştea generată de oameni. tăcerea este de multe ori un semn al incapacităţii de a comunica. nu-mi place că sunt mult prea axat pe cuvinte, că le cunosc înţelesurile, că mă pricep la limbajul cuvintelor. cuvintele mă cheamă. nu-mi plac cuvintele pentru că deşi simt chemarea de a le folosi uit că există şi multe alte moduri de a exprima ceea ce poţi spune în cuvinte. nu-mi place că simt lucruri care sunt greu exprimabile în cuvinte, care se ascund sub înţelesuri profunde, în întuneric.

[…]

îmi place că vorbesc cu umbrele, că-mi place. că există lucruri care sparg ordinea firească a lucrurilor. că există inevitabil fercire.

[…]

restul se subînţelege

Tu

Motivul pentru care nu mă pot gândi la altceva e acela că mă gândesc la tine… E acela că mă străpunge muzica, că mă ucid cuvintele. Tu eşti în tot ce sunt şi în acelaşi timp eşti nimic, simt dor pentru tine şi nu pot găsi cauza dorului. Tu eşti noaptea întunecată, eşti poleiul întins pe stradă, eşti lipsa. Eşti nimic şi în acelaşi timp eşti totul, tu eşti visul şi realitatea, conştientul şi inconştientul. Tu eşti gândul spre care mă îndrept, eşti cartea pe care o strâng la piept, eşti perna pe care îmi plec capul. Tu eşti parfumul pe care îl simt întâmplător pe stradă.

Cana mea

Am vazut la femeia simpla o leapsa care m-a atras din start: care sunt canile mele si care e povestea lor.

Ordinea în care le-am aşezat nu are importanţă, n-am avut nimic în minte când le-am pus aşa.

Cana nr.1 o am din vară de la firma la care lucrez, primită cu ocazia primului teambuilding la care am participiat. Îmi place pentru că pe cealaltă parte care nu se vede are imprimat numele meu.

Cana nr.2, cea cu Regele Leu aproape că nici nu-mi aduc aminte de unde o am. Este şi cea mai veche şi cea pe care am purtat-o după mine prin toate locurile pe unde am locuit.

Cana nr.3, cea cu girafele este cana de lapte :D Pentru că da, noaptea la ore târzii beau lapte rece din frigider… Am cumpărat-o din Auchan pentru că am vrut să-mi iau o cană şi mi-a plăcut… şi chiar e draguţă :D

Cana nr.4, cea cu vidrele am cumpărat-o anul trecut de la Lisabona. Este de departe preferata mea şi cea la care ţin cel mai mult, nu pentru că este haioasă ci pentru că vorbeşte prin sine despre un oraş pe care îl iubesc. Vidrele le-am văzut live :D