Despre fizica si alte nebunii

 

"...în fond şi la urma urmei, ar trebui totuşi ca ceva, cândva, să se fi născut din nimic şi din neant..." (Jostein Gaarder - Lumea Sofiei)

Am luat contact cu adevărat cu lumea fizicii pe undeva pe la sfârşitul clasei a IX-a, adică aproape în urmă cu trei ani, citindu-l pe Stephen Hawking şi a sa Scurtă istorie a timpului. Citeam atunci, pentru prima oară în viaţa mea, despre univers, despre univers pe patru dimensiuni, despre îmbinarea timpului şi a spaţiului, despre fizica cuantică, despre relativitate, despre găuri negre, despre naşterea şi posibila moarte a Universului, despre o teorie unificată ce-ar aduce lumea sub cumpăna adevărului absolut, despre corzi şi supercorzi. Atunci îl descopeream şi pe Stephen Hawking, şi pe Einstein, şi de ce nu, îmi începeam misterioasa şi totodată nehotărâta mea călătorie prin fizică. Aşa se face că am ajuns să-i citesc şi cărţile lui Einstein, publicate la Humanitas cu ocazia anului de graţie 2005 - World Year of Physics, şi celalte ale lui Hawking, dintre care Universul într-o coajă de nucă stă la loc de cinste în biblioteca mea.

Am cunoscut aşadar şi am crescut cu impresia că fizica pe care o invăţăm noi la şcoală este doar o parte infimă din aceast ocean nestrămutat de cunoaştere din care dacă ştii să profiţi nu poţi obţine decât avantaje.

În decursul acestui timp mi-am lăsat pasiunea să mă domine. Am făcut demonstraţii întregi prin care arătam că Teoria Naşterii Universului atestă indirect faptul că Dumnezeu există, am explicat minute în şir principiul de incertitudine, fizica particulelor, şi toate cele... Atât cât am reuşit eu să citesc şi să înţeleg.

În orice caz, fizica mi-a adus un model "de piatră": pe Einstein. M-a făcut să consider că oricât de mult m-aş zbate, nu voi reuşi niciodată să ajung la adevărul absolut pe care îl caut. De aceea cred că nu va putea fi găsită niciodată O Mare Teorie Unificată - deşi, Doamne ajută să nu se întâmple asta, mi-aş dedica întreaga viaţă căutării ei. Sunt conştient că niciodată lumea nu va fi asta, că incertitudinea va dăinui mereu în minţile noastre.

"Dumnezeu este un adevăr universal." (Albert Einstein)

Vise

În această perioadă a vieţii mele visele nu-mi sunt decât refulări ale incapacităţii mele  de comunicare cu ceilalţi. Nu visez decât telefoane care nu răspund, persoane care ies în ultima clipă de pe messenger, statusuri absurde, umbre ce se depărtează de mine. Aştept ziua în care visul va reveni la insomnie - atunci va fi clipa fericirii absolute.

Lansare de carte

Până una alta, titlul cărţii şi autorul vor rămâne secrete. Veniţi la eveniment şi veţi înţelege!

Un eveniment susţinut de:

- Colegiul Naţional Octav Onicescu

- Citymall

- Editura Aldo Press

Multumesc, de asemenea, echipei Bookblog.

Mai puteţi citi aici:

• Bookblog.ro
• Onicescu.ro
  

Inner silence

 

Trăim prin presiunea constantă a gândurilor refulate, care încearcă să iasă, prin luptă, din inconştient. (Jostein Gaarder - Lumea Sofiei)

 

aşa se face că naşterea momentului îmi generează posibilitatea. poate că nu întodeauna acţionez corect faţă de oricine, poate că în acele clipe poate defapt nici nu sunt eu. poate că gesturile doar îmi sunt rupte din acea tăcere ce rupe sunetele, ce aruncă sentimentele dintr-o parte într-alta, dezvelind forma unei noi înţelegeri.

mi-e teamă că-ntr-o zi voi scăpa cuvintele pe jos şi se vor sparge. iar atunci nu va mai exista înţelegere, nici speranţă, nici vreo altă cale de a înţelege faptul că lumea e a noastră, a oamenilor.

Silence must be heard,
Noise should be observed
The time has come to learn, that silence...
Silence must be heard
Or diamonds will burn,
Friendly cards will turn
Cause silence has the right to be heard

(Enigma - Silence must be heard )

beyond the invisible

încovrigat pe umărul tău, îmi storc sufletul sub presiunea întrebărilor, sub tăcea implacabilă a răspunsurilor din care adevărul încă se încăpăţânează să iasă orişicum ar fi, oricât de tentantă ar fi ignorarea a ceea ce este mai puternic. mă ţineam cu mâinile-amândouă de acel zâmbet din care mă hrănesc când şi când, când întâmplarea acestor vieţi dezorganizare - a mea şi a ta, devine aceeaşi, când Am nevoie de tine, iar eu niciodată, dar nicodată n-aş putea spune Nu, nu poţi să ai nevoie de mine, pentru că apoi, ştiu prea bine, aşa cum dealtfel ţi-am mai spus, Mi-ar fi mult mai greu, Ar fi mult mai rău decât simplul fapt de a te afla lângă mine, de a lăsa mâinile să se atingă. dar apoi ai spune Punct şi-ai şti şi tu foarte bine că unele lucruri există chiar şi dincolo de puncte, şi dincolo de tăceri. şi da, mă poţi acuza în continuare că Tu trăieşti în lumea ta, în lumea pe care ţi-ai creeat-o din cărţi, şi-mi vei spune iar că Dacă aş fi citit toate cărţile pe care le-ai citit tu, daca aş şti ce carte să scot din tot raftul ăsta precis aş şti ce te-a determinat. însă nu, nu e chiar aşa, şi-ar trebui s-o ştii. să ştii că acum mă întorc cu spatele şi-mi întind capul lângă piciorul tău, şi-mi arunc sufletul în somn, iar acolo m-aş îneca dacă nu te-ai teme că-mi pierd luciditatea, dacă nu ai vrea să vezi dacă mai respir, dacă nu mi-ai mângâia părul. nimeni, dar nimeni n-a mai fost aşa vreodată, nimeni n-a mai crezut vreodată că vreun singur strop de iubire te-ar putea determina să te prelingi asemenea unui şarpe printre necuvinte. atunci îţi spun Nu ştiu, nu ştiu deloc... dar niciodată lucrurile nu se opresc aici, pentru că timpul trece, pentru că aşa cum spuneai, Şi cărţile trec, şi pentru că devenim alţii, pentru că ne supunem transformării... până una alta, Şi ziua de ieri are un sens, nu-i aşa? chiar dacă ar fi doar acela de a-ţi fi mulţumit...

the world has you

eram. sau am fost. apoi am plecat. apoi s-a-ntâmplat. după care am venit. nu înapoi. în altă parte. CD-uri, DVD-uri, torrente, dc, programe, office, cs3. apoi budinca, nu-i asa? budinca! e cu oua! (apoi mintea mea se lichefiază, îşi pierde consistenţa, acţionez inconform... inconform ce?) şi-mi întind capul şi mi-e somn şi gândurile mi se scurg pe lângă mâini, pe lângă ochi, pe lângă buze... eram fericit, îm măsura în care fericirea e o stare, sau eram în fericire, în măsura în care e un fapt. euforic. EU! ştii...? poate că mi se iartă, poate că ceea ce simt nu e de la cărţi... poate e de la o inimă prea mare... poate că respirând îmi dau seama de faptul că şi oamenii prind aripi, atunci când viteza creşte... 200 kbps, 1Mbps, ... poate că suntem şi noi nişte electroni, nişte circuite, nişte Hai să mâncăm. ba da, Hai! nişte cuvinte în palma ta, în tăcerea pe care uneori o las în urmă... pentru că sunt prea multe cuvinte. şi pentru că Tu, Probabil că tu îmi vei fi visul, izvorul nesecat din care se nasc cuvintele, probabil că îmi vei cere să plec sau poate că vei pleca. Probabil că-mi vei fi cuvântul din care voi uita să mă ridic, aşa cum nu ne putem elibera de ceea ce ne susţine. pentru că... ştii tu... sunt lucruri pe care nu le ştim...

Doi dintre noi

Doi dintre noi, Sala Rapsodia, Compania de teatru "Passe-Partout Dan Puric"

Aseară am avut ocazia să pot asista la un spectacol de teatru contemporan, inovator şi emoţionant prin reprezantaţie. Actorii, doi la număr: Ana Pepine şi Paul Cimpoieru, refac simbolic viaţa unui cuplu oarecare, printr-un mod ceva mai artistic, altul decât cuvântul.

Timpul, pe undeva la mai puţin de o oră, combină jocuri de culoare, muzică şi proiecţii de film, rezultând în final o adevărată epopee a povestii unui cuplu, interpretat minunat de aceşti doi tineri. Doi dintre noi este chiar aşa: povestea oricăror doi dintre noi, ce trec împreună prin euforia iubirii şi a balansurilor ei. Piesa are o simbolistică putern ică, descriind perioadele iubirii prin  conexiune cu anotimurile: verdele primăverii, roşul interns al verii şi al maturităţii relaţiei, albul calm al iernii şi al împlinirii. La un moment dat predomină şi tente de albastru-mov, simbol al conflictelor, atât interioare cât şi ale cuplului, ce macină personajele.

... pentru ca până la sfârşit să ajungă să se susţină unul pe celălalt, femeia este crucea bărbatului, el este responsabil pentru ea, iar femeia trebuie să-i fie aproape bărbatului în momentele sale de cădere, când el are nevoie de grija partenerei de viaţă.

Deşi necesită puţin mai multă atenţie şi o minte deschisă interpretărilor, Doi dintre noi este un spectacol ce merită văzut. Dealtminteri trebuie sa mulţumesc şi eu mamei lui Dragoş pentru explicaţiile din care am mai expus câteva idei şi în acest articol.

Se intampla-n Romania

Toate astea aveau loc astăzi, 7 mai 2008, în jur de ora 20:30, în zona Piaţa Unirii, din Bucureşti:

Veneam dinspre Lipscani şi după ce tocmai traversasem trecerea de pietoni înspre Magazinul Unirea ma oprisem pentru a-i aştepta pe ceilalţi doi cu care eram. În timpul ăsta, imposibil să nu-mi prindă privirea, trecea o domnişoară cu o fustă de 2 mm, ţinută de braţ de un domn bruneţel, personaje ce parcă făceau parada modei pe trotuarul de lângă magazin. Mai este oare nevoie să spun că erau urmăriţi de un cameraman şi de un grup de puradei zgomotoşi ce-şi etalau care mai de care telefoanele mobile pentru a-i face poze "misterioasei prezenţe feminine" ce-şi expunea formele cu fiecare pas? Şi pentru că totul n-ar fi fost suficient, cei doi se urcă într-o limuzină bej cu număr de Germania, iar când ies tipul ce-o ţinea până acum de braţ face schimb de roluri cu cameramanul. După încă vreo două plimbări prin faţa magazinului (timp în care mi-a căzut în mâini şi o carte de vizită care îmi prezenta cele întâmplate: mă aflam în faţa unei directe încercări de marketing pentru o firmă ce se ocupă cu petreceri porno private) şatra se întoarce la limuzină, de unde o altă domnişoară scoate capul discret pe geam pornind un  sărut pasional cu cealaltă. După aceasta, intră cu toţii în limuzină. Eram martor cu o mare uşurinţă la faptul prin care cea care tocmai urcase încălecase de-a binele pe trupul celeilalte, totul putându-se vedea clar prin geamul deschis, dedându-se iarăşi unui sărut fierbinte. În scurt timp cele două au renunţat la bluziţele ce le acopereau până atunci bustul. Asistam - cu sau fără voinţa mea, deşi nu mi-ar fi dat voie picioarele să plec, la o scenă erotică în adevăratul sens al cuvântului, la un moment de lesbianism stradal, (aproape vulgar?). În cele din urmă am pornit cu toţii, miraţi fiind de ceea ce poţi vedea în plină stradă pe străzile Bucureştiului.

La câţiva paşi mai încolo, lângă trecerea de pietoni dinspre Budapesta, am avut BUCURIA de a vedea un grup de amerindieni, precum văzusem şi în Lisabona, ce cântau la flaut, nai şi orgă, nişte melodii minunate.

Când să trec însă pe trecerea de pietoni, ce să-ţi vină să crezi? În fântâna de pe bulevard nişte homeleşi, cerşetori probabil la maşinile ce opresc la semafor, îşi spălau de zor hainele, chiar cu săpun, întinse pe marginile de marmură ale fântânilor. Cică să nu-ţi vină să te cruceşti.

Şi de parcă nu mi-ar fi ajuns, undeva pe Dimitrie Cantemir, mergând pe jos înspre Budapesta, mi-au fost întinse pliante ce mă îndemnau să votez un candidat la primăria capitalei. Nu mă prea interesează.

Constrangeri

..., iar în acea clipă scăpasem cartea din mână continuând să privesc în gol, în abisul de neclintit al fiinţei ce stătea dreaptă în faţa mea cu ochii încordaţi şi cu buzele vibrânde de parcă ar fi fost craterul unui vulcan fierbinte. Râuri de cuvinte mi se revărsau atunci de-a lungul lichidului cefalorahidian coborând uşor înspre tălpi. Nu mai puteam să respir. Vederea mi se înceţoşează astfel încât totul prinde gândul unui contur neclar însă violent, aşa cum doar uneori tăcerea mormântală poate părea. Aproape că nu-mi venea să cred, cu toate că îmi doream momentul ăsta cu tot dinadinsul, parcă dintodeauna, parcă în fiecare clipă nu mă gândisem decât la asta. Bineînţeles: fusese greu. Întodeauna este greu, chiar şi atunci când unele lucruri par înţelese de la sine.

Iţi spun eu, vorbise atunci, că nu e bine ce se întâmplă, că ar trebui să te gândeşti puţin înainte. Credea că unele lucruri ar mai putea fi gândite. Ţi-e frică, am spus eu, doar pentru că ar trebui să te depăşeşti pe tine, pentru că nu ştii înspre ce limite să te îndrepţi, Da însă tu vrei parcă prea mult, Nu nu vreau deloc prea mult, eu ştiu încotro ar trebui să mergem pentru a fi fericiţi, Dar de ce tocmai asta... Pentru că altfel parcă nu se poate. Apoi gînduri peste gânduri îmi invadau iarăşi conştiinţa, mă prinseseră în încleştarea dureroasă a timpului trecut fără niciun sens. Însă atunci mâna mea se simţi brusc prinsă într-o alta, iar atunci ştiusem, da, era de nezdruncinat acest gând, da, începea să-şi dea seama. Iar mai apoi, da, venise momentul-primei-secunde, când neuronii se întretaie, când gândurile se lichefiază, când conştiinţa devine zero. Chiar atunci patru buze deschideau o poartă a fericirii.

Despre diferente

Cândva o scriitoare foarte dragă mie, anume Marguerite Yourcenar, mărturisea : "Nu cred aşa cum cred ei. Nu trăiesc aşa cum trăiesc ei. Nu iubesc aşa cum iubesc ei. Voi muri aşa cum mor ei." În timp ce viaţa ne diferenţiază, moartea pare că ne apropie. Ceea ce mă interesează însă sunt tocmai aceste diferenţe, căci conştiinţa prezenţei lor te defineşte încă de la început ca fiind altcineva.

A duce o viaţă a un om diferit nu este ceva rău. Singura problemă e că trebuie să lupţi cu toată lumea din jurul tău, lumea care nu vrea oameni diferiţi, care vrea ca toţi să fie ca ei, să înghită singularităţile. Ştim însă că tot ceea ce a fost diferit la timpul lui a trebuit să înfrunte societatea şi să se opună ei.

einstein ce susţinea că lumea este defapt pe patru dimensiuni sau că traictoria luminii se curbează; jim morrison ce prin intermediul cântecelor sale lovea orgoliul rănit al oamenilor-ce-n-au-descoperit-viaţa; oscar wilde nevoit să lupte între propria viaţă să scrierile sale.

Am fi însă ignoranţi să nu recunoaştem că defapt diferenţele ne fac unici şi ne oferă puterea de a ne ridica, de a ne forma o viaţă concretă, de a fi siguri pe noi. Pentru că astfel ştim cine suntem şi nu ne mai e teamă nici de noi, nici de ceilalţi, nici de ce ar putea fi mai departe.

Filmulet Lisabona

Hehe, iata ce-am găsit. Un scurt filmuleţ cu o scurtă istorie a câtorva monumente din Lisabona.

Despre importanta studierii limbilor straine in scoli

A început să mi se predea limba franceză încă din clasa a II-a şi deşi era în orar în fiecare an şcolar începând de atunci nu cred că mi-a folosit foarte mult. Nu limba, bineînţeles, căci nu cred că am reuşit să asimilez ceva foarte important în ce o priveşte în timpul şcolii generale. Căpătând însă experienţa anilor ce au trecut mă văd nevoit să recunosc că metodele de predare ale acestei limbi ar trebui îmbunătăţite. Nu văd în ce fel ai putea învăţa franceza în două ore pe săptămână doar prin exerciţii  şi prin teme constând în traduceri făcute forţat doar de frica notelor, din care defapt nu-mi rămâne nimic. M-am apucat să învăţ singur franceză în vacanţa dinaintea clasei a IX-a, când teama că nu voi face faţă liceului pusese stăpânire pe mine. Am învăţat mai mult în acea vară decât am reuşit să învăţ în cei şapte ani de studiu din generală.

Bun, recunosc, îmi place limba franceză. Mi-am îmbunătăţit-o considerabil în timpul liceului, şi deşi nu am căpătat încă depline capacităţi de comunicare, stau bine la citit şi pronunţie şi cât de cât la înţelegerea textului. Oricum, liceul a fost foarte important pentru a învăţa mai bine această limbă pe care probabil că un curs suplimentar mi-o va forma destul de mine.

În ce priveşte limba engleză, povestea este alta. Am avut norocul uimitor ca începutul studierii ei, în clasa a V-a, să se facă în nişte circumstanţe mai deosebite, în sensul că profesoara mi-a fost şi dirigintă, şi mai mult decât atât, mi-a plăcut ca om - ceea ce a influenţat considerabil raportul învăţării. Cei patru ani de studiu din şcoala generală mi-au format mai mult decât bazele limbii engleze. Mi-au format o simpatie pentru această limbă, un vocabular bun, şi abilităţi de comunicare care să mă ajute să port un dialog. Predarea acestei limbi la liceu mi s-a părut mai mult decât ok, cu toate că poate pentru unii ritmul ar fi părut unul rapid. Abia acum însă, la sfârşitul liceului, conştientizez adevărata importanţă pe care a avut-o tot acest mecanism educaţional.

Prima mea ieşire din ţară a avut loc în anul 2006, când am avut ocazia de a sta o săptămână în Belgia alături de o familie nevorbitoare de română, timp în care am fost nevoit să vorbesc doar în engleză. Atunci am avut marea revelaţie asupra posibilităţilor mele de comunicare într-o astfel de limbă. Chiar dacă poate mai aveam dificultăţi am observat că puteam întodeauna să găsesc posibilităţi de a reformula lucrurile astfel încât să mă fac înţeles. În momentul în care m-am întors în ţară am avut minunatul sentiment că mi-am dovedit mie însumi că pot; că pot vorbi, că pot trăi cumva într-o situaţie în care n-am mai fost pus până atunci.

Anul acesta, prin plecarea în Portugalia, în plin prag al examenului de BAC, situaţia nu a fost foarte diferită. Ce a fost altfel a constituit prin faptul în loc de o săptămână am stat două şi că am petrecut mult mai mult timp cu grupul nostru, vorbind română. Posibilitatea de comunicare în engleză nu a fost limitată însă, vorbind engleză în timpul orelor de practică şi în situaţii sociale precum cumpărăturile sau cererile de informaţii. De data aceasta am conştientizat că deşi teama de a vorbi rămâne încă în interiorul meu, nu prea există multe lucruri care să mă împiedice să vorbesc şi că deja nu mai este nevoie să-mi gândesc ideile, ele izvorând liber de pe vârful limbii. Limba engleză mi-a devenit în mare parte inconştientă, cu toate că sunt încă în căutarea posibilităţilor de a mi-o îmbunătăţi.

De unde ideea postului acesta? Simplu. Astăzi mă aflam în plină Piaţa Universităţii, lângă standurile ambulante ale anticarelor, atunci când doi turişti mă opriră pentru a-mi cere indicaţii pe o hartă a Bucureştiului. După ce am plecat m-am simţit mândru şi am conştientizat că uneori limbile străine îmi pot fi utile şi în cadrul propriei mele ţări.

Saudade, un altfel de dor

Pentru cunoscători, limba portugheză ascunde în interorul său un mic mister pe care romanticii şi sentimentaliştii îl apreciază fin. Etalat cu măreţie în muzica fado, ţinut la mare preţ în interiorul inimiilor lor, cuvântul şi în acelaşi timp sentimentul de saudade este pentru ei un motiv de mândrie.

Conform Wikipedia, saudade este un cuvânt galic sau portughez pentru a desemna un sentiment de nostalgie plină de dorinţă faţă de ceva sau cineva la care s-a ţinut mult şi a cărui prezenţă a încetat. Poartă adesea un ton fatalist şi o cunoaştere reprimată că cel la care s-a ţinut atât de mult s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată.

Până la urmă, toţi cei care iau contact cu ideea acestui cuvânt ţin să-i pătrundă înţelesul. Ceea ce este mai deosebit însă e că pare de la sine înţeles că nu toată lumea ar putea simţi saudade, că el este un sentiment strict portughez, aşa cum dorul este un sentiment strict românesc, deşi în acest caz sensurile se apropie. Astfel de popoare rămân întodeauna limitate de limbaj atunci când ar încerca să-şi exprime sentimentele într-o limbă precum engleza, care le transformă sentimentele într-o lipsă, prin simplul I miss you, engleza dovedindu-se incapabilă în acest caz de a transmite un sentiment ce în ansamblul său înseamnă mult mai mult decât lipsă.

Tot conform Wikipedia, părerea lui A.F.G Bell: Faimosul saudade al portughezilor este o vagă şi constantă dorinţă pentru ceva ce nu există şi probabil nu poate exista, pentru ceva plasat altundeva decât în prezent, o întoarcere înspre trecut sau către viitor; nu o nemulţumire dureroasă sau tristeţe pătrunzătoare dar o visare indolentă plină de dor.

Se face de asemenea diferenţa dintre saudade şi nostalgie prin faptul că nostalgia presupune un dor, combinat cu regret şi tristeţe, după ceva pentru care există certitudinea că nu mai poate reveni. Saudade însă este plin de speranţă, este un sentiment ce tinde înspre cel dorit. El nu se limitează la regretul lipsei, preamărind în acelaşi timp posibilitatea revederii obiectului iubit.

 Cu toate că este numit de către portughezi, saudade este un sentiment universal înrudit cu iubirea. El ia naştere atunci când două persoane sunt îndrăgostite, dar aflate departe una de cealaltă. Saudade ia naştere atunci când ne gândim la o persoană pe care o iubim şi pentru care suntem fericiţi că avem acest sentiment în timp ce ne gândim la el, dar persoana respectivă nu este lângă noi întiristându-ne şi făcându-ne să ne deplângem inimile. Durerea şi aceste sentimente amestecate sunt numite saudade. Este folosit de asemenea pentru a se referi la sentimentul de a fi departe de cel pe care cineva îl iubeşte; poate fi folosit şi pentru locuri sau animale ce ne lipsesc, lucruri pe care obişnuiam să le facem în copilărie, sau alte activităţi desfăşurate în trecut. Ceea ce face sentimentul de saudade a fi unic este că el poate fi catalogat direct cu orice este personal şi ne atinge inimile. Poate fi simţit de asemenea pentru dragostea neîmpărtăşită, caz în care persoana n-a avut nicidată acel lucru spre care tinde, dar la care poate spera, în ciuda eşecului posibil al speranţei false.

Din punctul meu de vedere însă mi se pare că saudade este defapt o pornire lăuntrică, sfâşietoare, ce-l determină pe cel ce simte aşa ceva să regăsească sensul lumii doar în interiorul său. Saudade este un strigăt lăuntric îndreptat înspre lume, însă mai mult retoric. Şi în ciuda faptului că face referire mereu la altceva, el este strict un sentiment personal, al inimii omului, şi cu toate că desemnează o latură tristă a omului, el este mărit şi oamenii se mândresc că pot simţi saudade. Căci nu eşti deplin cu tine însuţi decât atunci când ai trăit tot ce se poate trăi.

De asemenea (era şi imposibil să nu fie aşa) portughezii susţin că acest cuvânt nu poate fi tradus în alte limbi, aşa cum de altfel se laudă şi românii cu dorul lor. Mi-a fost imposibil însă, atunci când am auzit pomenindu-se pentru prima oară de saudade, să nu-l asimilez la un prim gând cu dorul. Wikipedia spune iarăşi:  În limba română există cuvântul dor ce poartă un înţeles asemător lui saudade. El poate însemna de asemenea şi iubire sau dorinţă, provenind defapt de la substantivul dorinţă şi verbul a dori. Oricum, cu toate că dor are un înţeles complex el nu atinge deplin încărcătura plină de sensuri a lui saudade. Ca o curiozitate, cuvântul portughez dor înseamnă durere.

Dor

Nu ştiu cât de mult suntem capabili să ne dăm seama de asta, însă uneori îţi poate fi un dor

nemaipomenit de o anumită persoană, cu toate că nu te-ai mai văzut cu ea de un timp infim. Acesta este dorul suprareal, venit din subconştient... dureros. El nu semnalează distanţele. Doar o angoasă.

Campanie pro-vot

Trecând iarăşi prin goana mea prin internet mi-a atras atenţia această pagină, ce dă nişte exemple prin intermediul unor postere asupra a cum designul unei campanii te poate determina să-ţi întorci privirea în direcţia aceea. Posterele pe care le prezintă acest site îndeamnă populaţia să meargă la vot, pe principiul că singura alegere bună este aceea pe care o faci tu. Am selecţionat şi eu trei dintre acele imagini, pe care le puteţi vedea mai jos.