Just a friend of mine

He said baby, what's your name
Are you new in this town?
Since you walked in things don't look the same
How about sticking around?
The place was dark and the band played loud
His voice sounded kind of dry
He said: who's that guy with the funny smile?
She said:
He's just a friend of mine

(Vaya Con Dios - Just a friend of mine)

 

, spuse el atunci, iar ea îi făcu un semn să era liber să se aşeze la masa sa. fumul ţigării se ridica domol în aerul serii de vară lovind uneori insectele ce se-nvârteau furibunde câte una, două, pe deasupra capetelor lor. de undeva de aproape se auzeau sunetele unei melodii temperate, melancolice, ce parcă şi ea se dizolva treptat în atmosfera încărcată, entropică, în care se scăldau toate obiectele din jurul lor. vinul le sclipea în paharele din faţă. iar el spuse dintr-odată, Nu-i aşa că există un lucru pe care noi oamenii îl căutăm neîncetat, însă ei i se păruse că n-a înţeles, că întrebarea n-avea niciun sens. vocea femeii ce interpreta melodia creştea în timbru, îşi expunea tristeţea într-un mod ce venea ca săgeţile înspre inima sa, înspre sufletul plecat în căutarea vieţii. dar nu credea să aibă vreun rost să vorbească; nu ştia ce să spună, însă deja nu mai era nevoie pentru că el aproape că şoptise, lăsase cuvântul să se elibereze, Fericirea. Ah, îşi dăduse seama brusc de ceea ce-nsemnau toate astea, de faptul că la urma urmei ea nu e decât o femeie fără nume, la masă cu un bărbat fără nume, într-un loc fără importanţă. duse atunci paharul către buze sorbind o gură din vinul roşu, roşu precum sufletul său. pentru că ar fi trebuit să răspundă, să dea în cele din urmă sentinţa afirmaţiei lui lăsă câteva cuvinte  să cadă parcă din cer asfel că Eu n-am căutat niciodată fericirea; Nu cred însă nici să fi ajuns s-o fi cunoscut vreodată. îşi stinse atunci ţigara prinzând masca sunetului ce-i ajungea chiar şi dincolo de inimă. îşi îndreptă privirea cu atenţie înspre faţa lui  şi N-ar trebui să căutăm fericirea... pentru că defapt n-o vom găsi niciodată; Ceea ce-ar trebui să ştim este că ea află ascunsă în interiorul nostru, mult mai departe decât acolo unde putem privi noi. el nu mai rezistă, nu, se simte scindat în propria raţiune, în propriul corp, spunând trist că De când v-am văzut singură la această masă mi-am dat seama că fericirea se află chiar în faţa mea, că am găsit-o, E doar o iluzie, spuse ea, Sunteţi foarte frumoasă, Mi s-a mai spus însă asta n-ar avea nicio legătură... cine a văzut faţa fericirii pentru a o recunoaşte? într-adevăr, el nu ştia ce să răspundă, era doar un om fără nume ghidat de instinct. Nu v-am mai văzut pe aici, lăsă cuvintele să se prelingă pe lângă paharele de vin, Pentru că n-am mai fost niciodată, spuse ea, femeia cu rochia neagră, bând iarăşi o gură din paharul cu vin. el de asemenea. muzica vibra din ce în ce mai puternic în timp ce noaptea începea să-nghită oraşul împreună cu tramvaiele sale, cu sufletul calm încrustat cu glasul timpului; începeau să rămână doar câteva lumini rare, atât cât să le permită să se distingă, să-şi recunoască vocile după chipuri, chipurile după tristeţe. la un moment dat el îi spuse apropiindu-se de urechea ei, îi spuse că Noaptea ne-a îmbrăcat într-un cântec. şi-n plus, Un bărbat de la o masă din spatele dumneavoastră zâmbeşte. ea însă nu se întoarce să-l privească, Ne priveşte, spuse el. Nu-i nimic, e doar un prieten de-al meu.

Euro

 

Legate de acum prin reţeaua indestructibilă a monedei lor, Ţările Europei Occidentale se află definitiv îmbarcate pe aceeaşi corabie, obligate să învingă sau să dispară. Cale de întoarcere nu mai există! Euro va realiza, concret şi definitv, ceea ce nici o alianţă politico-militară nu îndrăznise măcar să viseze.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Pus pe treaba

Aşa cum se poate vedea, am demarat pe acest blog o mică campanie ce-şi propune să încurajeze lumea înspre acceptarea şi descriminarea diferenţelor de orice fel, fie că sunt datorate etniei, orientării sexuale, religiei, sexului, rasei, nivelului social. Ea se numeşte Tu ce crezi despre... Am realizat nişte postere pentru fiecare situaţie pe care mi-am imaginat-o, pe care am început să le postez cam unul pe zi, în funcţie de ritmul în care le fac. Dacă cineva va considera că se regăseşte în acestă idee şi doreşte să mi se alăture, este liber să posteze afişele şi pe situl său, împreună cu precizarea că sunt realizate de mine (Liviu T.) şi că eu am demarat campania.

În altă ordine de idei, am realizat nişte semne de carte pe care în curând voi începe să le răspândesc prin oraş cititorilor ce vor avea norocul să mă întâlnească prin autobuz, metrou sau prin parcuri. Aceste semne sunt doar o mică idee de a face ceva advertising pentru acest blog.

Tu ce crezi despre diferentele religioase?

Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!

Disperare

Am nevoie de un hard-disk cu o capacitate mai mare! Nu mai suport!!!

Bill Gates

Marii bogătaşi contemporani au devenit super-bogaţi pentru că au avut o idee de geniu, pe care apoi au pus-o în practică. Bill Gates a revoluţionat tehnica ordinatorului şi a generalizat utilizarea acestuia. Averea sa are o sursă evidentă: datorită lui Bill Gates lumea arată acum complet altfel decât în urmă cu zece ani şi va ajunge, în anul 2010, de nerecunoscut pentru ochiul anilor '90.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze (fragment publicat la 25 februarie 1998)

Tu ce crezi despre gay?

Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!

Despre piaţa de carte din Romania

În urmă cu vreo patru ani păşeam novice prin lumea misterioasă a cărţilor. Am început flămând şi neştiutor, haotic şi chinuitor. Îmi aduc aminte şi acum de emoţia pe care am avut-o atunci când am ţinut în mâini Codul lui Da Vinci, cartea care m-a determinat de-a dreptul să citesc; bineînţeles că au mai existat încercări izolate până la acea vreme, însă fără succes pe termen lung: Dracula lui Stocker şi seria Harry Potter alături de care am crescut. Am devorat aşadar Codul lui Da Vinci într-un interval record pentru mine la acea vreme rămânând în acea vreme cu o impresie devastatoare. Eram un copil. Apoi am citit Alchimistul, carte ce de asemenea mi-a lăsat un sentiment nemaipomenit. Nu mă interesează ce s-ar putea spune, ce s-a zis. Pentru mine nu s-ar fi putut un început mai bun, mai captivant, mai cuprinzător, puternic, decât cel reprezentat de cele două cărţi. În perioada imediat următoare am continuat să-i citesc pe cei doi: Dan Brown şi Paulo Coelho se aliaseră pentru a-mi succita interesul. Aveam aşadar cărţi de la Rao şi de la Humanitas, baza a ceea ce avea să constituie mai târziu biblioteca mea personală, consolidată de propriile-mi mâini.

Schimbarea cea mai importantă a fost constituită de achiziţia pe care am făcut-o la începutul verii 2005: ediţia de la Rao pentru Un veac de singurătate îmi stătea în mâini, fascinându-mă total. Am citit-o câteva săptămâni mai târziu. Mai este oare nevoie să spun ce-a însemnat carte asta? Totul. Am continuat să cumpăr cărţi de la Rao, motivat şi de Clubul de Carte în care mă înscrisesem, poveste ce a mai durat încă în jur de un an de zile. După care m-am plictisit. Cu excepţia clasicilor: Mann, Faulkner, Garcia Marquez, Sartre, Hesse, această editură nu-mi mai succita interesul. Am rezistat chiar să rezist tentaţiilor considerabile pe care mi le-au creeat cu John Grisham. În tot acest timp, pe intervale, m-am alimentat uneori din oferta celor de la Humanitas: Scurtă istorie a timplui, M-am hotărât să devin prost, De ce iubim femeile.

Iată însă că timpul a trecut şi cunoştinţele mele în materie de literatură au crescut, în aceeaşi măsură în care mi-au crescut şi pretenţiile literare. Primele cărţi pe care mi le-a oferit Poliromul au fost probabil De veghe în lanul de secară şi Numele trandafirului, prin care am mai sărit parcă o treaptă în materie de experienţe livreşti.

Cât despre prezent: cărţile pe care le cumpăr în fiecare săptămână sunt în proporţie de 90% editate de Polirom. Nu pentru că aş avea cine ştie ce simpatii legate de acestă editură însă doar prin câteva argumente mi-aş putea susţine preferinţa: oferta foarte bună de carte şi autori, ritmul alert de editare, cât şi oferta de 30% pe care o fac săptămânal pe situl lor, pentru aceste cărţi foarte bune despre care vorbesc. Calitatea, de asemenea, mi se pare de necontestat. Ocazional dau iama în raftul librariilor căutând cărţile de la Humanitas, din care prefer în mod deosebit Raftul Denisei. Mă gândesc ce idee genială a avut Humanitasul s-o ia în echipă pe Denisa Comănescu, femeie, vorba aia, cu o experinţă incontestabilă în a recunoaşte calitatea. Cărţile de la Rao mă prind mai rar, atunci când se mai gândesc şi ei să editeze vreo carte pe care să văd atrăgându-mă nume precum Woolf, Garcia Marquez, Hesse - ale căror volume se află printre cărţile mele de suflet. Până una alta, Polirom mi se pare de departe cea mai tare din parcare, pentru oferta de carte extraordinară, pentru calitatea (atât materială cât şi a conţinutului) cărţilor pe care le publică, şi mai ales pentru faptul că mă face în fiecare săptămână să mă rog de mama să-mi dea bani pentru cărţi.

Europa

Actualul demers al Europei rămâne, prin definiţie, înglobant, nu expansionist; principalul ei efort nu se dirijează către exterior, ci către interior. În paranteză fie spus, o operaţiune infinit mai grea decât cucerirea de noi teritorii  o va reprezenta realizarea (eroică şi cu imense sacrificii) a omogenizării interne, prin armonizarea intereselor naţionale deseori divergente, prin instituţii comunitare puternice, prin monedă unică şi, finalmente, prin nivel de trai aproximativ egal pentru toţi cei aproape 400 de milioane  de oameni care compun Comunitatea.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Tu ce crezi despre tigani?

Trăiesc în aceeaşi lume ca şi tine, respiră acelaşi aer pe care îl respiri şi tu! Singura problemă e că sunt diferiţi! Te-ai pus vreodată în situaţia unuia?

Acceptă-i! Schimbarea începe cu tine!

Piele si cer

Datorită unei iniţiative minunate din partea hailateatru, astăzi (sau poate că ieri, e deja trecut de miezul nopţii) am reuşit să ajung şi eu la una dintre piesele ce se joacă în acestă stagiune la Teatrul Foarte Mic, şi anume Piele şi cer, în regia lui Dan Stoica, având în distribuţie doar trei actori: Cristian Iacob (El), Tania Popa (Ea), Viorel Cojanu (Soldatul).

Impresiile generale pe marginea piesei atestă faptul că mi-a plăcut şi că-n acea oră şi zece minute în care am stat ţintuit în scaun  mi s-au generat şi emoţii care să-mi certifice calitatea spectacolului. Piele şi cer este o piesă de o actualitate stranie, în care limbajul se îmbină cu tema, în care posibilitatea întâmplării unor evenimente îşi pierde importanţa în faţa crizei actuale în care se află personajele, prezente doar în număr de trei.

În timpul războiului, două dintre personaje îşi expun drama. Ea nu face nimic altceva decât a jefui trupurile morţilor de lucrurile de valoare pe care le aveau asupra lor. El, rănit, se luptă cu moartea în încercarea de a supravieţui în toiul unui conflict ce pare că nu-i aparţine: el este tipul uman contemporan, material, întrucât recunoaşte fără menajamente că luptă pentru cine oferă mai mult. În plus, tatuajele ce-i acoperă trupul îi trădează experienţa de viaţă pe care o are, şi totodată capacitatea de a suporta momente ale vieţii mai puţin plăcute, ceea ce reuşeşte să dovedească şi în timpul desfăşurării piesei. El este un om puternic, încercat de viaţă, prins în acest vârtej fulminant de întâmplări pe care-l reprezintă războiul

Ea este acel tip de persoană ce-şi doreşte să scape din haosul în care se simte aruncată, să plece în Austria, iar mai apoi înspre ţărmurile atrăgătoare ale Americii, chiar dacă este conştientă de sacrificiile pe care va trebui să le facă. Pentru acest motiv strânge bani, cu toate că asta înseamnă să jefuiască morţii. Fericirea pare a fi un motiv suficient pentru a determina oamenii să acţioneze în cele mai ciudate moduri. Însă în acest amalgam de evenimente îl găseşte pe el: bărbatul trecut prin viaţă, cu pielea având gustul vieţii, gustul pe care ea n-a avut ocazia să-l guste niciodată. Viaţa sa este una închipuită, la limita dorinţei: şi-ar dori să aibă un iubit, şi-ar dori să aibă bani, să fie fericită undeva departe, să fie frumoasă şi fericită, aşa cum îi stă bine unei femei. Însă aici, în mijlocul frontului de luptă, este aproape sălbăticită, imună tuturor pericolelor pe care le reprezintă bombele, gloanţele sau orice altceva.

Al treilea personaj este tipul soldatului ivit din greşeală în război. El este mai degrabă inocentul pornit în afirmare, însă nicidecum capabil de a-şi cunoaşte sau controla capacităţile. Este înfricoşat de orice posibil pericol pe care viaţa, p rin intermediul războiului, l-ar putea creea. Mai mult, el este novice în tainele vieţii lăsându-se uşor tentat de latura sexuală pe care o emană femeia, sau chiar şi cuplul în general, dorindu-şi chiar să-i privească pe aceştia în momentul actului sexual. Din păcate, faptul că nu are experienţa vieţii îi aduce indubitabil moartea.

Legătura de iubire creeată între el şi ea este defapt nevoia fiinţelor umane aflate la limita vieţii şi a morţii de a simţi împlinirea alături de un suflet cu care să-şi împartă existenţa. Acesta este chiar şi motivul pentru scena finală: în toiul unui moment extatic cei doi cad asupra unei mine iar el este sortit a rămâne în acea poziţie, întins pe spate, până la moarte. Ei îi oferă posibilitatea să plece cu toate lucrurile furate, plus banii lui, ceea ce ea refuză preferând să aleagă moartea, şi-n aceelaşi timp fericirea absolută.

Piele şi cer a fost un spectacol tulburător. Tema deosebit de actuală şi limbajul mai mult decât normal, aş putea spune chiar ieşit din contemporaneitate, din stradă, îl fac demn de a fi recomandabil chiar şi celor care consideră că teatrul se mai joacă doar la modul clasic şi neinteresant. Merită văzută.

PS: Mulţumesc mult HAILATEATRU pentru oportunitatea de a vedea piesa!

Fotografiile sunt luate de aici!

Rosia Montana

Găsind acestă fotografie în calculator mi-am adus aminte că-mi promisesem cândva să scriu un articol despre scurta mea călătorie pe care am parcurs-o în august 2007 până la Roşia Montană familiarizându-mă cu povestea locului şi cu tumultuoasa lui istorie prezentă.

Era o zi ploioasă atunci când autocarul poposea pe malul râului Roşia, nume reprezentativ de altfel datorită încărcăturii de fier pe care o poartă în albia sa, îndreptându-se înspre o localitate a cărei istorie se duce până hăt, în vremea romanilor, şi al cărei prezent stă ameninţat de semnarea unor acte de către mâinile unor oameni ce-ar putea arunca uşor la gunoi 2000 de ani de istorie şi sufletul unor oameni doar din dorinţe băneşti. Ce-am văzut acolo mi-a lăsat o impresie devastatoare... Pe străzile aproape pustii câţiva oameni ne indică direcţia înspre Muzeul Minelor de la Roşia Montană, o mică dar DEMNĂ DE LAUDĂ încercare de valorifica istoria şi tradiţia locului. Remarcăm încă de la început plăcuţele înscrise pe case, împărţite în două tabere: Această casă este în proprietatea Gabriel Resources. în timp ce la polul opus alte locuinţe îşi etalează încă mândre şi stând drepte în faţa războiului, faptul că Acestă casă nu este de vânzare. Iată că unii dintre locuitori rezistă până la capăt în lupta cu statul şi compania canadiană Gabriel Resources ce şi-a depus proiectul pentru exploatarea potenţialului aurifer şi argentifer al regiunii. Din păcate lucrul acesta nu înseamnă nimic altceva decât exterminarea completă a localităţii şi distrugerea muntelui, ceea ce-ar însemna printre altele şi distrugerea minelor romane, intrate deja în patrimoniul UNESCO.

La faţa locului (intrarea în mine) ne aştepta un bătrânel, localnic bineînţeles, ce ne ţine pentru început o scurtă prelegere asupra istoriei şi pericolului prezent în care se află minele, oraşul şi întreaga regiune întrucât proiectul de exploatare minieră presupune purificarea minereurilor folosind cianură, cel mai eficient procedeu luând în calcul cantitatea de aur estimată - NICIDECUM ÎNSĂ MĂCAR SIGUR pentru mediu, acesta fiind printre altele şi principalul motiv pentru care compania canadiană nu a primit acordul pentru a începe lucrările în regiune. Era un discurs trist, izvorât din înţelepciunea omului de la ţară ce-a trăit o viaţă întreagă muncind pentru a-şi obţine pâinea de a doua zi, un discurs sclipind pe alocuri a disperare, a groazei că s-ar putea să fii dat afară din propria casă şi că locul în care ai trăit o viaţă întreagă se va duce pe apa sâmbetei. Ne-a prezentat însă apoi galeriile săpate în munte de către romani menţionând modificările aduse ulterior de către civilizaţie prin introducerea cărucioarelor pe şină sau a morilor de apă specializate în mărunţirea rocilor ce conţineau minereuri de aur. În prezent aurul nu mai stă aşa cu una cu doua la îndemâna oricui, ci stă ascuns în cadrul muntelui, frămituri închise în rocă dură, se ascunde de foamea de bani şi bogăţie, se ascunde în pământ pentru a sta acasă... Oferă-i Cezarului ce-i al Cezarului... Aurul este al Roşiei Montane, este al Apusenilor, este al românului ce de-a lungul istoriei s-a luptat pentru ca pământul acela să aparţină României, NU PENTRU CA ALTCINEVA SĂ-L VÂNDĂ ACUM PENTRU A-L DISTRUGE.

Am plecat de acolo cu o groază de gânduri şi sentimente contradictorii. Nu ştiam ce să simt mai întâi: milă, revoltă, dispreţ, compasiune. Nu ştiam pentru cine mai întâi.

Roşia Montană se merită pe sine aşa cum România merită Roşia Montană. Vizitaţi Roşia Montană şi puneţi o mână în plus pentru păstrarea istoriei!

19 ani / what the fuck again

La 19 ani ai vrea să mănânci aerul de-a binelea, să-l iei cu lingura, să te bucuri de viaţă până la ultima înghiţitură, să simţi că nu mai poţi să respiri din cauza dorinţei disperate de a trăi. Accentuez ideea, acea mare obsesie a mea: nu de a fi în viaţă, ci de a trăi. La 19 ani ai vrea să reclădeşti lumea de la zero izbindu-te de neputinţa lui Dumnezeu de a face asta. Ai vrea să distrugi infatuarea, să alungi minciuna, să ştergi de pe faţa pământului acea aroganţă ce determină gradul de prostie al oamenilor. Acum ai vrea să fii orice doar să nu fii cel ce va trebui să schimbe lumea asta, ce se va trezi în scurt timp nevoit să înfrunte obstacolele pe care ei le numesc pile, mită, favoruri. Nu, pentru că tu nu crezi în aşa ceva. La 19 ani ai vrea să strigi că lumea e un mare căcat. Nu pentru că ar fi evident ci pentru că altfel nu pare a fi. Pentru că dacă totul ar fi în regulă n-ar fi fost cazul să mă simt discriminat astăzi pentru simplul fapt că astăzi în autobuz mie mi s-a cerut abonamentul, în timp ce controlorul a trecut pe lângă un grup de emo fără ca măcar să se sinchisească să le ceară ceva. Pe ce motiv? Şi nu era doar unul, erau ŞAPTE controlori în 313-le de azi, şi niciunul măcar nu s-a interesat de legalitatea prin care circulau indivizii. Eh... asta e, câteodată faptul că eşti normal îţi mai permite să iei şi câte-o amendă... restul... nu! sunt emo doamne şi mi-e frică să nu se arunce pe geam... Ei bine, la 19 ani ai vrea să pui o bombă în România şi să pleci oriunde, doar în ţara prostiei să nu mai nimereşti...

Apoi nimic, decat lumina

Have you run your fingers down the wall
And have you felt your neck skin crawl
When you're searching for the light?
Sometimes when you're scared to take a look
At the corner of the room
You've sensed that something's watching you.

(Iron Maiden - Fear of the dark)

Ce ne rămâne de făcut atunci când nu mai putem comunica? Atunci când ne privim unul pe celălalt şi când întunericul minţii ne-a orbit puterea de a ne vedea sufletele... Tu spui câteva cuvinte ce se-ndreaptă cu viteza sunetului înspre mine însă ajung să mă rateze, nu m-au rănit, nu le înţeleg; eu de asemenea, cuvinte peste cuvinte, pe care le urmăresc apoi cum ating pământul fără a te ajunge. Sunt sunete stranii ce ne dau ocol, ce ne privesc cu ochii lor lucizi însă impasibili asupra tristeţii sufletelor noastre. Sunt sunete ce cad şi se sparg şi-apoi ne înţeapă mâinile când vrem să le ridicăm să ni le dăm unul altuia. Mi s-ar fi părut că vorbim aceeaşi limbă, că durerea nu are un cuvânt, dar nu-mi mai este nimic cu adevărat clar...

Respiră, respiră, ţi-aş fi spus, însă tu nici atât nu puteai să mă-nţelegi. Eram orbi amândoi, orbi până la carne, orbi până-n măduva oaselor, până acolo unde lumina prinde contur, unde ne desenam inimile pe pereţi şi le umpleam cu albastru de metil. Dar te încăpăţânai să deschizi gura în continuare, din care nu ieşeau decât nişte mici păsări ce-şi luau zborul, pe aripile cărora citeam cuvintele, citeam neputinţa de a închide în lacrimi simplul adevăr. Te-am legat atunci cu o sfoară, te-am strâns cu putere, şi plângând, ah, nu puteam să m-abţin, începusem să te târăsc prin viaţă, să te trag după mine prin gropi, printre pietre, îţi vedeam rănile luând forma realităţii, însă eram orb, ştii bine că nu puteam deschide ferestrele, aşa că mă credeam iertat, credeam că lacrimile îmi vor spăla praful de pe picioare.

Dar atunci, într-o clipă, n-am mai rezistat. Mi se părea înfiorător să duc două vieţi, să trag după mine speranţa, trecutul, prezentul şi viitorul în acelaşi timp, să mă ţin legat de un suflet ce vorbea în negru, în nonculoare, în nonsens... Am căzut atunci, am căzut pe spate, cu sufletul sfârâindu-mi sub soare, după ce-mi secase inima, după ce carnea îmi vânduse lacrimile. Te priveam atunci cum şopteai încet, din ce în ce mai încet, păsări ce ne dădeau rotocol, ce se amestecau cu praful, cu vântul, cu însăşi raţiunea ce mi se evapora încet din creştetul capului. Simţeam cum mă sting şi eu, până în clipa în care îmi dădusem seama de sfârşitul crud căruia mă dedam: vorbai în sfârşit cu mine, vorbeai prin pasărea pe ale cărei aripi se află cuvintele, vorbeai prin ciocul ascuţit ce-mi străpungea cristalinul trăgând fire transparente de ţesut. Vedeam în sfârşit, vedeam fericirea ascunsă atâta timp în spatele unei cortine, pe care tu - în sfârşit - te-ai hotărât să o ridici...

despre lansarea surpriza

Iată că evenimentul despre care am lansat zvon în lume a şi trecut, aşa că ar fi cazul să ofer câteva informaţii pentru cei curioşi...

Numele lui este Adi Mihai, absolvent al Colegiului Naţional Octav Onicescu, în promoţia de anul trecut. Scrie poezii de când se ştie şi de-a lungul timpului a făcut ceva demersuri pentru a se face remarcat. A debutat in România literară în 2004 şi cât timp ne-ntâlneam pe holurile liceului mi-a fost coleg la redacţia Jurnalului de liceu. S-a împlinit timpul pentru ca alaltăieri să-şi privească chipul transpus misterios pe coperta unei cărţi ce-i poartă numele : Adi Mihai - Măşti de spirit.

A intrat în cafeneaua Mo'oa din City Mall îngrijorat de faptul că mama sa se simte rău. Nu mică i-a fost surpriza când i s-a pus în mâini afişul ce-i anunţa lansarea, de asemenea sub anonimat. A fost pus până la urmă în faţa faptului împlinit: teancul de cărţi cu numele său îl aştepta de pe masa alăturată transfigurându-i lumea măştilor într-o realitate concretă.

A fost ca lumea pentru că în ciuda afişelor distribuite prin oraş, chiar şi la el în facultate (FJSC), şi chiar şi a celor câtorva scăpări de informaţii, el nu a reuşit să-şi dea seama că persoana vizată era chiar el. A fost emoţionat de la început şi până la sfârşit, lucru bun aş spune eu, întrucât doar emoţia pare a-ţi mai da calitatea de a fi un spirit adevărat în lumea aceasta. Bineînţeles: au vorbit şi alţii despre el, a fost nevoit să spună câte ceva, să citească propriile versuri din paginile unei cărţi.

Succes pe viitor şi la cât mai multe cărţi, de data aceasta conştiente, care să-i releve talentul şi puterea artistică. Pentru că de altfel viaţa pare că se numără tocmai de acum, de la 20 de ani, de când devii conştient cu adevărat de cel care eşti..., de când măştile încep să capete identitate...