Ani de liceu

În altă ordine de idei, azi am avut ultima oră de dirigenţie... Pare incredibil dar ăsta este sfârşitul unui timp memorabil...

Anii de liceu pe care-i ţinem în noi...

Discurs la sfarsitul liceului

Am crezut dintodeauna că viaţa există ca să fie trăită. Acesta a fost şi motivul pentru care am considerat că multe dintre evenimentele vieţii mele îşi au rostul lor în întreg şi că nu are niciun sens să încerc să pun la îndoială un fapt deja împlinit. Aşa se face că în urmă cu aproape patru ani priveam lista repartizării computerizate, pe care se afla în dreptul numelui meu, denumirea cumva dezolantă şi insipidă a Grupului Şcolar Industrial Octav Onicescu. Deşi acest nume ar fi trebuit să-mi inspire din prima clipă eşecul, lucrurile n-au stat tocmai aşa. Am luat întâmplările ca fiind exact aşa cum erau şi m-am prezentat, ca oricare altul asemenea mie, la deschiderea anului şcolar. Dacă era ceva ce mi se părea intimidant atunci aceasta nu era atmosfera, întrucât acea festivitate nu avea nimic deosebit faţă de ce văzusem în şcoala generală; ceea ce era diferit însă, erau oamenii. Trecusem către un alt nivel. Clasa a IX-a mă adusese cumva la stadiul clasei a V-a: eram cel mai mic om dintr-o mulţime de uriaşi.

Viaţa însă îşi are regulile ei iar una dintre ele pare a consta în capacitatea de adaptare; începutul liceului te solicită vrând-nevrând să apelezi la aceasta. Pe fiecare zi ce trecea deveneam tot mai mult un liceean: nu doar cu numele, nu doar cu vârsta, ci tot mai mult cu spiritul. Conştientizam implicaţiile faptului de a mă afla în acest liceu în care, în ciuda faptului că mi-a fost indiferent de la bun început, lucrurile păreau a se mişca destul de bine. Profesorii, atmosfera, spiritul general.

Din acele clipe am ajuns să repet nişte cuvinte oricui mă întreba: nu, eu nu am vrut în Onicescu. Am avut media 8,86 şi am vrut la matematică. Onicescu a fost a 21-a opţiune. Asta ar fi povestea... Continuarea probabil n-ar mai avea nevoie să fie relatată: n-aş mai pleca de aici cu niciun preţ. Iată însă că timpul ajunge să facă preţul; să facă în aşa fel încât toată voinţa noastră să nu mai aibă nicio valoare... trebuie să plecăm, să ne strângem pentru ultima dată hârtiile, să ne strigăm prezenţa din băncile acestui liceu al cărui spirit ne-a transformat, şi de ce să nu recunoaştem că şi noi ne-am lăsat amprenta asupra istoriei sale...

Despre ceea ce a fost şi a devenit între timp clasa a XII-a A s-ar putea scrie bineînţeles multe. Însă cum întodeauna lucrurile în viaţă par a avansa cu viteza celui mai lent, atunci aceşti întregi patru ani par şi ei a căpăta un alt sens. Iniţial, în ciuda tuturor selecţiilor care au loc, o nouă clasă de liceu nu este decât altceva decât o bizară salată preparată la întâmplare de către Providenţă. Fiecare dintre noi, prin prisma personalităţii sale, aduce o aromă aparte; unii mai picantă, alţii ceva mai sărată. Altele poate că seamănă între ele. Cu timpul însă salata se amestecă omogenizându-se. Acesta este timpul în care începe să se vorbească despre clasă ca acel grup de oameni pe care-i găseşti cu uşurinţă în sala 11, etajul 1. Faptul că unele arome au fost însă mai tari cred că ni se poate trece până la urmă cu vederea, căci în ansamblul lor condimentele se ascund între ele, le camuflează pe celealte, astfel încât gustul să rămână, de ce nu... memorabil. De ce să nu recunoaştem faptul că, în ciuda tuturor diferenţelor, noi am reuşit să convieţuim şi să alcătuim un întreg. Un tot ce semnifică totul atât pentru el cât şi pentru cei patru ani ce s-au scurs. Am ajuns între timp să ne întrebăm dacă cei pe care-i vedem în fotografiile de la începutul liceului suntem chiar noi, dacă într-adevăr transformarea a putut fi atât de puternică. Rămânem descumpăniţi în faţa adevărului că da; majoritatea celor ce suntem aici nu mai sunt cei ce-au intrat pentru prima dată pe uşile acestui liceu.

 

Întrebarea cea mai grea însă vine atunci când ne confruntăm cu ce a însemnat acest liceu pentru fiecare dintre noi; nu doar pentru mine, şi nu doar pentru un grup. Pur şi simplu pentru fiecare, pentru fiecare clasă, pentru fiecare generaţie, pentru întregile serii de absolvenţi. Bineînţeles că în acest moment a însemnat totul, dacă acest cuvânt ar putea cuprinde cu adevărat toate ideile la care mă gândesc. Au fost patru ani ce-n acelaşi timp au fost şi copilărie, şi adolescenţă, şi maturitate; în care am parcurs un drum cât se poate de important, al afirmării propriei personalităţi, şi în care am dus – mai mult sau mai puţin voit, o luptă. Aceea în care a trebuit să ne folosim propriile capacităţi pentru a putea merge mai departe. Şi pentru că orice drum îşi preia simbolistica transcederii între elemente diferite, mă interesează în acest moment conştientizarea transformării. Din punctul meu de vedere, marele pas în viaţă tocmai a fost făcut. Dacă liceul are cu adevărat un sens atunci el ar fi să-l pregătească pe tânăr pentru viaţă, ceea ce de multe ori se întâmplă. Nu o dată, în interiorul acestor ziduri, am fost nevoit să-mi susţin punctul de vedere, să conving, să pledez pentru o cauză în care credeam. Nu o dată m-am gândit la adevărata valoare a fiinţei umane, într-o lume în care grija fiecaruia este să se individualizeze, să o ia pe un drum propriu.

Mi-ar fi părut cu adevărat rău să nu am ocazia să spun aceste cuvinte. Să nu spun că am asistat la transformarea liceului în timp ce eu însumi mergeam aproape orbeşte înspre un punct din viitor ce mi se pare astăzi îngrozitor de aproape, punct în care eu – omul – are să se ridice şi să-şi laude rădăcinile. Am intrat în acest liceu cu gândul straniu, chiar dacă nu şi revoltător, că voi urma un grup şcolar industrial. Probabil că-n puţin trecut peste o lună de zile de acum încolo voi ţine în mâini o diplomă pe care voi fi numit absolvent al unui colegiu naţional. În mintea mea e aceeaşi idee: eu, copilul, ajunge să plece acum eu, aşa cum spuneam mai înainte, omul mare. Şi nu doar atât; gândindu-mă şi mai bine conştientizez un fapt de o mare importanţă: că în comparaţie cu multe alte licee, Onicescu are o viaţă a sa. O viaţă de cele mai multe ori haotică însă în care fiecare element îşi duce la îndeplinire sarcina pe care ar fi avut-o. În timp ce multe alte licee construiesc enciclopedii, noi construim personalităţi; oameni. Pentru că în ciuda bagajului de cunoştinţe câştigat, nu asta voi avea în minte peste zece ani când mă voi întoarce din nou în postură de elev comemorant. Şi sunt convins că mulţi din cei ce pleacă vor avea de spus întodeauna un cuvânt de bine despre acest liceu. Pentru că defapt cu toţii suntem nişte produse, produse ale aceleiaşi mărci. Absolvenţi de Onicescu. (E ca şi cum ai spune Salam de Sibiu, nu-i aşa?) O marcă ce instigă permanent la calitate, modernitate, competenţă şi câte şi mai câte, mult mai mult decât bruta acumulare de informaţii, căreia m-am opus dintodeauna. Peste ani, când vom veni să ne etalăm realizările, mai mult ca sigur că ne vom mândri cu profesorii pe care i-am avut , cu liceul în care am învăţat şi indubitabil, cu spiritul acestuia. Atunci vom fi în stare să recunoaştem în noi sâmburele deja crescut a ceea ce-am sădit astăzi: un alt om.

The man who sold the world

 

We passed upon the stair
We spoke in was and when
Although I wasn't there
He said I was his friend
Which came as a surprise
I spoke into his eyes
I thought you died alone
A long long time ago.

 

M-am întrebat dacă există realitate mai puternică decât teama. Există. Ştiu însă şi existenţa unui adevăr mai puternic: multă lume trăieşte doar prin teamă. Teamă de ei înşişi; teamă de posibilităţi; teamă de existenţă. Teamă de a trăi. Teama este însă o iluzie; teama ne împiedică să ne cunoaştem prietenii.

Viaţa şi moartea sunt un doar un joc; iarăşi: o iluzie. Despărţirile şi reîntâlnirile sunt doar motive de a ne recunoaşte înfrângerile; slăbiciunile.

N-am fost niciodată nicăieri; n-a putut să mă găsească nimeni. Cei ce m-au găsit însă m-au pierdut m-au pierdut pentru că n-au fost în stare să mă vadă. Eram invizibil.

Cei ce m-au cunoscut există. Cei ce m-au cunoscut m-au pierdut pentru că nu s-au putut împotrivi timpului.

Cei ce se tem - renunţă. He said I was his friend...

Oh no, not me
We never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.

Pentru a putea spune Adevărul îţi trebuie curajul omului care nu se are decât pe sine, căruia nu-i mai pasă de nimic. Acesta este omul care a vândut lumea pentru a-şi găsi fericirea.

I laughed and shook his hand
And made my way back home
I searched for foreign land
For years and years I roamed
I gazed a gazeless stare
We walked a million hills
I must have died alone
A long long time ago.

 

Pentru că timpul se scurge pe jumătatea sferei, până către infinit. Pentru că timpul nu se opreşte. Pentru că sfârşitul este o limită.

Ajungem să întoarcem în punctul de unde am plecat abia când ne-am recuperat lumea; când am învăţat că lupta cu noi înşine nu are sens.

Când am ştiut că prietenia este defapt drumul etern către propria persoană. Înţelegând prietenia am văzut că nu mai există posibilitatea de a-mi întoarce faţa de la Adevăr. Am văzut că există o căutare fără oprire; căutare ce te eliberează de teamă, de frică, de timp. Căutarea propriului Eu. Adevărul.

Who knows? Not me
I never lost control
You're face to face
With the man who sold the world.

 

Până atunci când atingi limita şi totul se dezintegrează. Atunci când nu mai ai ce să vinzi. Când lumea este un nimic.

Atunci ne vom regăsi şi ne vom întinde mâinile, ne vom topi sufletele.

Am crezut că mai există fericire. Mi-am întors buzunarele pe dos. Nimic.

A scrie despre iubire

Mi se pare că a scrie despre iubire e ca şi cum ai scrie despre aer. Adică despre nimic altceva decât un fapt necesar, greu de controlat, aflat însă într-o continuă mişcare, uneori periculos de instabil atunci când intră în combinaţie cu altceva. Şi cum aerul nu este niciodată aer, fiind permanent compus din multe alte lucruri ce-l definesc, aşa şi faptul de a scrie despre iubire nu-ţi impune altceva decât să scrii despre multe alte lucruri ce vor reuşi poate în cele din urmă să creeze o impresie de ansamblu asupra a ceea ce-ar fi trebuit să fie iubirea.

Nu suferi din cauza iubirii

 

"Eu nu-ţi spun că nu se poate trăi fără iubire: se poate, şi tocmai asta-i aşa de dezgustător."

(Romain Gary - Clar de femeie)

S-ar fi putut spune foarte bine că iubirea are puterea de a ne salva din starea de letargie în care omul are tendinţa să se arunce. Alţii ar spune că urmările dragosteii sunt doar două: fericirea sau tristeţea absolută. Eu ştiu însă că nu suferi din dragoste. Suferi din cauza tuturor celorlalte lucruri despre care tu crezi că sunt dragostea. Suferi de distanţă, de timp, de atenţie. Suferi de posesie. Ai îndrăznit să crezi că ai dreptul la fericire? Ai putut oare crede că iubirea pe care o dai se va mai întoarce vreodată la tine?

Nu suferi din cauza iubirii, ăsta ar fi ultimul lucru pe care l-aş accepta. Suferi pentru că n-ai înţeles faptul că încă de la începutul lumii iubirea nu l-a făcut fericit pe om. Doar l-a făcut să vadă adevărul.

– Nu înţeleg nimic din dragoste.

– Pentru că dragostea înţelege tot, are răspuns la tot, rezolvă tot şi nu trebuie decât să te laşi în voia ei.

Pentru că, dacă ar fi să recunoaştem un fapt evident, am părut a înţelege mereu ce e dragostea atunci când n-am avut nevoie de ea.

struct elev {char nume[20]...}

Te-ai întrebat vreodată de ce se întâmplă ca tocmai în momentele în care ajungi (finally) să te resemnezi cu un anumit fapt atunci se întâmplă să intervină ceva care să-ţi aducă aminte de sacrificiul pe care a trebuit să-l faci...? Cum este oare posibil ca o serie de coincidenţe să mă aducă iarăşi la capătul unor adevăruri evidente?

Probabil că în cele din urmă o parte din haos se va stabiliza... în timp ce o altă parte va prinde drumul haosului fără limite.

Probabil c-am îndrăznit să pretind anormalitatea. Iar acesta avea să-mi fie sfârşitul unui vis... fără telefoane, fără vreun semn de viaţă, fără niciun îmi pasă, sunt aici, acum, crede în mine, şi tu vrei să fii fericit, îndrăzneşte să visezi. Fără nimic.

Doar: Sa se def o struct care sa mem urmat info:nume prenume,nota m,r;media,data nasterii.

Iar eu să răspund, să răspund, să răspund, pentru că nu pot face altceva. Pentru că un simplu astfel de mesaj mă doare. Pentru că nu pot să nu răspund.

Pentru că pentru mine nu există stres.

Aşa că să lăsam Marea Enciclopedie Ambulantă să zacă în amorţirea ei. Odată ce-şi permite să gândească, la ce i-ar mai trebui să şi simtă?

Este un sentiment al cărui sens nu-l vede decât inima. Abandonul. Ce rost are să socializezi atunci când pur şi simplu exişti doar ca să răspunzi unor întrebări...?

Însă eu cad din lumea mea într-una prăpăstioasă, adâncă, cavernoasă ce nu se vede nici măcar într-a ta. Cad în nelume.

E vremea când toată lumea urlă de singurătate şi nimeni nu ştie că urlă de iubire. Când cineva urlă de singurătate, urlă întodeauna de iubire.

E până la urmă vremea când ne dăm seama de ridicolul unor situaţii...

Sadness

Pentru că uneori se întâmplă atât de multe într-un timp foarte scurt lar alteori nu se întâmplă nimic.

Pentru că suntem dispreţuiţi pentru ceea ce suntem şi desconsideraţi în ciuda tuturor lucrurilor pe care le împlinim...

Pentru că nu ne gândim decât la noi înşine.

Pentru că ne e frică să descoperim fericirea!

Schimb de Carti Bucuresti

Duminică, 1 iunie, de la ora 15:00, va avea loc iarăşi, ca de obicei, Schimb de Cărţi, întâlnirea pasionaţilor de cărţi, lectură şi prieteni. Ne vedem în Lucky 13, pe strada Selari la nr.9-11. Se anunţă o ediţie foarte interesantă.

Citiţi mai multe aici: CITESTE DESPRE SCHIMB DE CARTI!

Scurta istorie fara identitate

X se îndrăgosteşte de Y. Cândva, n-are importanţă. În acelaşi timp Z şi W îl iubesc pe Y.

Nimeni nu ştie cu adevărat ce simte sau ce gândeşte Y.

Din păcate haosul sistemului lor creşte. Nu pare a exista vreo şansă a fericirii între X şi Y.

X nu ştie ce să creadă despre W.

Haosul creşte în continuare: a doua variabilă iese din calcul; Z dispare.

X nu ştie ce să creadă despre W; rămas singur, Y cade în prăpastie.

Întrebări cu miile... Atât de multe lucruri pentru iubirile de la marginea prăpastiei...

Cum iubeste cealalta jumatate

Aveam să scriu despre ultima piesă de teatru la care am fost, şi anume Cum iubeşte cealaltă jumătate, văzută la Teatrul Mic prin intermediul invitaţiei de la Hai la teatru. Din diferite considerente, în primul rând timp şi dispoziţie, n-am să mai scriu despre piesa asta, invitându-vă să citiţi ce a scris Hai la teatru AICI. Vreau doar să accentuez că mi-a plcăut foarte, foarte mult, că am râs pe rupte, că am plecat fericit. Mergeţi s-o vedeţi cu prima ocazie!

Spam pe mobil

SMS primit acum două secunde:

Primarul Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, la 20:45, unde va prezenta subiecte deosebit de importante.

Eh, nu zău? Oare chiar sunt nevoit să suport eu toate mesajele astea?, ţinând cont că este al treilea pe care îl primesc în ultima perioadă? Nu sunt oare spam-uri? Oare de ce nu se face niciun demers ca să nu mă mai trezesc cu aşa ceva pe cap? Şi în niciun caz n-am să ma uit la OTV. Din acest motiv (dacă mai era nevoie de unul) n-am să-l votez pe Inimăroiu.

Replică la deviza sa electorală: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!

Later edit:
28 mai 2008: 0752297861: Adrian INIMAROIU va fi prezent diseara la OTV, incepand cu ora 21:00. Asteptam sugestiile dumneavoastra la acest numar.
Ma intreb cati bani mai are de dat Inimaroiu lui Diaconescu ca sa mai apara de atatea ori la OTV... Daca mi-ar fi dat SMS sa ma intrebe daca imi merg luminile de pe strada sau daca mai sunt drogati pe la coltul strazii poate l-as fi bagat in seama... Insa in acest mod, accentuez cu replica: NU, NU TREBUIE SĂ CONTINUE!!!

Alegeri

(...) Portugalia e condusă alternativ de două partide: unul îşi spune de centru-dreapta, altul - de centru-stânga, dar în relitate amândouă sunt de centru. Voturile lor cumulate numără aproximativ 80% din electorat şi există puţine şanse ca, pe viitor, proporţia să varieze semnificativ. În opţiunile fundamentale, amândouă partidele guvernează ţara la fel, cu diferenţe mai degrabă retorice şi stilistice. Amândouă promovează liberalismul economic, accelerează privatizările, luptă pentru integrarea Portugaliei în Europa, sunt mândre de moneda unică, participă convinse la NATO. Amândouă.

Pe fondul acestei identităţi de 99%, restul de 1% cuprinde discursurile electorale, artificiile colorate, disputele de circumstanţă. Şi astfel (...) Portugalia progresează economic, se schimbă în bine, ajungând - din punctul de vedere al nivelului general - un fel de Franţă sau Italie, cu mult mai simpatică şi mai umană însă decât Franţa sau Italia.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze

Ganduri

Ce ştii tu despre viaţă?

... de parcă n-ai putea spune într-o zi că adevărul absolut nu este imposibil...

... când într-o singură zi mi se pare că n-am înţeles nimic...

... mi se pare doar că nu reuşeşti să descoperi sensul vieţii... şi asta e aiurea, e dureros...

Ce ştii tu despre mine defapt?

CREZI CĂ ŞTII MARELE ADEVĂR CÂND DEFAPT ACESTA TE ÎMPIEDICĂ SĂ MĂ CUNOŞTI CU ADEVĂRAT.

Just a friend of mine

He said baby, what's your name
Are you new in this town?
Since you walked in things don't look the same
How about sticking around?
The place was dark and the band played loud
His voice sounded kind of dry
He said: who's that guy with the funny smile?
She said:
He's just a friend of mine

(Vaya Con Dios - Just a friend of mine)

 

, spuse el atunci, iar ea îi făcu un semn să era liber să se aşeze la masa sa. fumul ţigării se ridica domol în aerul serii de vară lovind uneori insectele ce se-nvârteau furibunde câte una, două, pe deasupra capetelor lor. de undeva de aproape se auzeau sunetele unei melodii temperate, melancolice, ce parcă şi ea se dizolva treptat în atmosfera încărcată, entropică, în care se scăldau toate obiectele din jurul lor. vinul le sclipea în paharele din faţă. iar el spuse dintr-odată, Nu-i aşa că există un lucru pe care noi oamenii îl căutăm neîncetat, însă ei i se păruse că n-a înţeles, că întrebarea n-avea niciun sens. vocea femeii ce interpreta melodia creştea în timbru, îşi expunea tristeţea într-un mod ce venea ca săgeţile înspre inima sa, înspre sufletul plecat în căutarea vieţii. dar nu credea să aibă vreun rost să vorbească; nu ştia ce să spună, însă deja nu mai era nevoie pentru că el aproape că şoptise, lăsase cuvântul să se elibereze, Fericirea. Ah, îşi dăduse seama brusc de ceea ce-nsemnau toate astea, de faptul că la urma urmei ea nu e decât o femeie fără nume, la masă cu un bărbat fără nume, într-un loc fără importanţă. duse atunci paharul către buze sorbind o gură din vinul roşu, roşu precum sufletul său. pentru că ar fi trebuit să răspundă, să dea în cele din urmă sentinţa afirmaţiei lui lăsă câteva cuvinte  să cadă parcă din cer asfel că Eu n-am căutat niciodată fericirea; Nu cred însă nici să fi ajuns s-o fi cunoscut vreodată. îşi stinse atunci ţigara prinzând masca sunetului ce-i ajungea chiar şi dincolo de inimă. îşi îndreptă privirea cu atenţie înspre faţa lui  şi N-ar trebui să căutăm fericirea... pentru că defapt n-o vom găsi niciodată; Ceea ce-ar trebui să ştim este că ea află ascunsă în interiorul nostru, mult mai departe decât acolo unde putem privi noi. el nu mai rezistă, nu, se simte scindat în propria raţiune, în propriul corp, spunând trist că De când v-am văzut singură la această masă mi-am dat seama că fericirea se află chiar în faţa mea, că am găsit-o, E doar o iluzie, spuse ea, Sunteţi foarte frumoasă, Mi s-a mai spus însă asta n-ar avea nicio legătură... cine a văzut faţa fericirii pentru a o recunoaşte? într-adevăr, el nu ştia ce să răspundă, era doar un om fără nume ghidat de instinct. Nu v-am mai văzut pe aici, lăsă cuvintele să se prelingă pe lângă paharele de vin, Pentru că n-am mai fost niciodată, spuse ea, femeia cu rochia neagră, bând iarăşi o gură din paharul cu vin. el de asemenea. muzica vibra din ce în ce mai puternic în timp ce noaptea începea să-nghită oraşul împreună cu tramvaiele sale, cu sufletul calm încrustat cu glasul timpului; începeau să rămână doar câteva lumini rare, atât cât să le permită să se distingă, să-şi recunoască vocile după chipuri, chipurile după tristeţe. la un moment dat el îi spuse apropiindu-se de urechea ei, îi spuse că Noaptea ne-a îmbrăcat într-un cântec. şi-n plus, Un bărbat de la o masă din spatele dumneavoastră zâmbeşte. ea însă nu se întoarce să-l privească, Ne priveşte, spuse el. Nu-i nimic, e doar un prieten de-al meu.

Euro

 

Legate de acum prin reţeaua indestructibilă a monedei lor, Ţările Europei Occidentale se află definitiv îmbarcate pe aceeaşi corabie, obligate să învingă sau să dispară. Cale de întoarcere nu mai există! Euro va realiza, concret şi definitv, ceea ce nici o alianţă politico-militară nu îndrăznise măcar să viseze.

Citat din Mihai Zamfir - Jurnal indirect. Scrisori portugheze