Un alt gand

Şi eu visez oceanul atunci când mă năpădeşte singurătatea…

Gand

Îmi pare groaznic că nefericirea este chemată de viitor în loc să fie de fapt o consecinţă a trecutului.

 

Si visul e o metafora

(Partea 2)

Şi dacă s-ar fi simţit visat ar fi fost o cu totul şi cu totul o altă poveste. În locul său ar fi fost un tânăr cu capul pe umeri, în loc de Bucureştiul în care se îneacă fictiv în fiecare zi ar fi fost un oraş-cu-viaţă, unul feminin - căci doar femeile par a te mai înţelege uneori, şi din fundal ar fi răzbătut sunetele molcome ale unor melodii, voci puternice, carnale, voci care muşcă din suflet. Şi ar fi coborât de-a binelea prin strâmtorile dintre clădirile, pe străduţele înguste din Alfama, căci da, iată-ne afirmându-ne de-a binelea bănuielile, iată oraşul în care acest individ oarecare ar fi fost altul, altul intraductibil şi fără posibilităţi de descriere. Ar fi purtat după el vreo carte în ton cu atmosfera din care noaptea târziu mai reuşea să citească vreo pagină, se poate să fi fost nişte poezii de Pessoa sau poate vreun contemporan, un Lobo Antunes sau mai degrabă Saramago deşi adevărat ar fi să spunem că pe niciunul dintre aceştia doi nu-l mulţumeşte să i se acorde o singură pagină pe noapte când ştim şi noi prea bine că le plac jocurile cu fraze alambicate, şi mai mult decât atât cunoaştem deasemenea că-şi doresc cădere totală în cărţile lor asemenea unei persoane geloase şi posesive. _mori fiindcă n-ai spus, mori fiindcă n-ai făcut, de asta se moare, nu de boală_¹, pentru asta ştie că dacă n-ar fi un altul pe străzile Lisabonei şi-ar strânge câteva lucruri infime, câte să încapă într-un rucsac, periuţa de dinţi, o carte de suflet, poate Citadela, ah, şi încă ceva, da, şi Poveste despre dragoste şi întuneric, şi altele cam tot la fel de folositoare, dar nu mai contează, şi să ne întoarcem la punctul în care am lăsat fraza să se piardă, adică şi-ar strânge câteva lucruri infime şi-ar spune la revedere şi şi-ar spune _I did it my way_ şi-ar fi mulţumit. Şi dacă s-ar fi simţit visat n-ar mai fi fost nevoie de atâtea cuvinte pentru a spune lucruri aproape nesemnificative când unul singur ar fi fost de ajuns, unul singur, simplu şi uşor de pronunţat, fericire. Dar mai are timp pentru toate astea, începuse să-i fie teamă, în patul său de la etajul şapte al unui bloc din Bucureşti, simţind faptul că începe să simtă nevoia să-şi facă planuri de viitor, el - pentru care viitorul n-a fost niciodată mai important decât prezentul, şi pentru că simţea că trebuie să ia decizii, decizii importante cu implicaţii pe termen lung. Dar asta este deja altă poveste, despre cum un oarecare se caută pe sine şi cum bănuieşte că s-ar găsi dacă s-ar căuta mai bine. Dar restul îl lăsăm pe altădată pentru că timpul ne bate pe umăr atrăgându-ne atenţia că avem multe alte lucruri de făcut înainte de a ne permite să visăm.

1. José Saramago – Anul morţii lui Ricardo Reis, Editura Polirom, 2008, pag. 140

In afara programului

La prima ocazie, adică la prima raită serioasă prin librării (a se citi cu bani) mă voi întoarce acasă cu asta:

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii

Later edit (24.04): azi am cedat ispitei, m-am dus la Cărtureşti doar s-o văd dar m-am întors cu ea acasa. Apropo, se pare că vor scoate o serie de autor. E ceva. Un motiv în plus de fericire. :D

Pentru inceput, caderea in vis

(Partea 1)

Este suficient de a spune că personajul în cauză, un ins oarecare, îşi închise cartea pe care o citea în acele momente, o aruncă aiurea într-un punct oarecare nedeterminat de pe suprafaţa patului, şi-n acea linişte îşi alocă un număr oarecare de gânduri. Aceste informaţii ne sunt, cel puţin pentru moment, mai mult decât sufiente pentru a ne permite să descindem în viaţa unui om ce cu doar câteva clipe în urmă stătea aşezat de-a lungul patului citind. Gândurile sale sunt fierbinţi, în creier i s-a format ceaţă. E conştient că visează cu ochii deschişi la tramvaie şi străduţe înguste, la cuvinte fluide pe care abia îndrăzneşte să le pronunţe de teamă de a nu-l ucide dorul. În încăpere e cald şi între timp s-a făcut noapte, iar noaptea are propriul ei limbaj şi-un mod aparte de a camufla oamenii şi dorurile lor. _habar n-avem cine ne citeşte când citim, uitând de noi._¹ Se prea poate ca toate astea să fie scrise şi citite în acelaşi timp, scrise de o voce în urma căreia răsună muzica, şi citite de un oarecare trup în care s-a aruncat o oarecare conştiinţă. Mai visează rafale de vânt ce-i ciufulesc părul, mai visează la respiraţia rece pe care i-o oferă apropierea râului, şi se mai gândeşte şi la faptul că cineva ne visează în timp ce noi visăm la rândul nostru şi că noi habar n-avem de toate astea, dar oare cine suntem noi, ne-am întrebat vreodată lucrul ăsta? Şi-ar fi băut o cafea, şi încă şi-ar fi dorit să aibă cui să-i ceară iertare, cui să-i implore ziua de mâine dar nu mai există teamă de viitor, e plictiseală, ceva de genu'. Dar pentru moment alege să clipească de câteva ori, un ins oarecare, şi-o carte se redeschide între degetele sale şi litere întregi sunt sorbite prin pupila lacomă şi impertinentă. Inima începe să bată ceva mai tare - ca pulsaţiile unui detector seismic - şi pentru asta s-ar putea trage mai multe concluzii, ar putea fi de vină o zi oarecare din trecut (sau poate din viitor), sau cuvintele, sau lumea întreagă, habar n-avea dacă se întâmplă ceva cu el, i-ar fi plăcut să viseze, i-ar fi plăcut să se simtă visat.

1. José Saramago – Anul morţii lui Ricardo Reis, Editura Polirom, 2008, pag. 97

Despre aceleasi lupte

Şi lumina se strânge într-un singur punct şi cuvintele se desprind dintr-un singur punct de pe creier, uite aşa: nu cunosc drum care să aibă o singură direcţie. Dacă refuzi să fii răspunzător de înfrângeri, nu vei fi răspunzător nici de victorii (Saint-Exupery) şi vei merge singur, hipnotizat.

Şi eu ţi-aş fi spus uite aşa: nu e doar un cântec, e adevărat, e atât de comic că nu ne mai vorbim şi nici măcar nu am căzut din dragoste, încă mai există o şansă incalculabilă. Nu ne mai vorbim, nu ne mai privim, nu mai existăm decât din prisma unei posibilităţi. Nu ne mai leagă nimic – decât dragostea, dar dragostea nu e suficientă pentru a spune lucrurilor pe nume. Am fost absorbiţi în dimensiuni paralele, înghiţiţi de viitor. Aproape că ne-am uitat numele, aproape că reflexia din oglindă ne-a părăsit.

Mi se strânge lumea. Timpul mi se îngustează. Luptă între lumină şi întuneric. Viaţa ca metaforă a unui câmp de luptă.

Există înţelesuri diferite ale aceluiaşi obiect şi limbaje diferite.

Carti, etc, carti

La începutul anului mi-am propus să ţin şi eu o evidenţă a cărţilor cumpărate precum şi a sumelor la care m-au ajuns. Este aprilie, n-am mai actualizat lista din februarie, deja cărţile se încalecă una pe cealaltă pe rafturile bibliotecii şi multe dintre ele ajung să stea pe covor. Am eşuat lamentabil în ţinerea unei evidenţe, depăşit mult de ritmul achiziţiilor. Multe le găsesc la reduceri şi deci nu mă ajung la costuri foarte mari (ah, dacă n-aş trece atât de des prin dreptul librăriilor)…

Imn

Ne îndepărtăm precum galaxiile… în tăcere şi fără ca lumina să poată străbate distanţa de la unul la celălalt. Este între noi o muzică stranie, o muzică care cu toate că nu e tristă traduce prin sine distanţa.

Pare a nu mai exista reconciliere, pare că acest univers greu de definit are totuşi momentele sale de gol absolut. Am simţit indiferenţă şi asta mi s-a părut mai dur decât de-aş fi simţit durere. Eşti doar la câteva milisecunde depărtare dar îmi pari la ani-lumină.

M-am temut că voi fi înghiţit de vid… de uitare. M-am temut că mă voi scufunda în timp. Şi teama nu mi-a trecut. Nu e oare lumina ieşirea din dragoste? Sau poate e tocmai drumul înspre ea?

E noapte cu întuneric şi muzică; iar în noapte se ascunde o posibilitatea, o încurcătură de căi ce-ar putea duce într-o direcţie pe care o numesc posibilitate. Dar îmi dau seama că nu înţelegi sau că dacă înţelegi există soluţii mai simple decât noaptea mută, sfâşietoare, decât atingeri care ţipă prin sine în imposibilitatea unor cuvinte elementare. Şi restul…

atat am avut de spus pentru astazi…

Jay-Jay Johanson – Whispering words

 

It's Saturday evening
I sit by the phone
Planning to call you
'Cause I'm all alone
I hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
Is someone there with you
Or are you asleep
Have you gone out dancing
Or nightshift this week
I still hesitate even though I can't wait
To hear your whispering words
If you'd pick up the phone I would tell you
The most beautiful words I know
If you'd answer now I would say it to you
Over and over again
Now I have the courage to give it a try
I dial your number but it's occupied
It's getting late and I still have to wait
To hear your whispering words

O dimineata

Şi m-am trezit transpirat şi mi-am lăsat ochii să se dezmeticească pentru câteva secunde, să observe cărţile de pe marginea patului şi cărţile întinse pe covor, de care mă împiedicam azi-noapte, şi ciorapii aruncaţi pe lângă cărţi şi hainele aruncate brambura pe scaun, şi cursurile răsfirate prin raftul de jos al bibliotecii şi m-am ridicat şi mi-am băut ceaiul şi am ştiut

apare şi dispare… ca ticăitul ceasului… ca lumina felinarului de la colţul blocului… precum cursorul prezent pe monitor ce ghidează aceste cuvinte… apare fără prezenţă şi dispare fără niciun semn, există fără să fie şi fără a părea că există. de altfel pentru mine nu e decât în interior, în rest trebuie să întreb, să dau nişte refresh-uri, mai ştii ceva de…, ai mai vorbit…?

pentru că multe le scriu pentru mine, aşa neinteligibile cum sunt, le arunc lumii. Şi era dimineaţă şi mă pregăteam de plecare şi-mi terminasem ceaiul şi mă gândisem la lucrurile frumoase şi ah, ce bine era de m-aş fi trezit şi ceas mi-ar fi fost inima ta şi mirosul ceaiului ar fi fost respiraţia ta. Şi restul, şi restul greu de explicat în cuvinte, şi restul pentru care nu există forme…

Ziua in care am stiut ca se poate

În ziua în care mi-am dat seama că s-ar putea să fie totuşi ceva interesant la mijloc aruncasem pe geamul autobuzului primul şi singurul pachet de ţigări pe care mi l-am cumpărat în viaţa mea. Poate că nu era fumat nici măcar pe jumătate şi poate că-n prostia mea îmi dădusem ultimii bani din buzunar pentru a-l cumpăra. Nu mă ajutase cu nimic şi gândindu-mă acum nici nu mi-a provocat vreo satisfacţie mai mult decât impresia copilărească pe care probabil că o au toţi la începuturi.

ei bine, da!, am zis la un moment dat şi-am dus mâna la buzunar aruncând instantaneu conţinutul lui fără a privi măcar ce ţin strâns în pumn. A fost ceva straniu, aş putea spune acum, privind cum presat de câteva cuvinte care nu-mi interziceau dar mă făceau să privesc în direcţia în care eram fericit, iar apoi autobuzul făcu o curbă la stânga şi povestea se sfârşeşte aici. A fost scurt şi neinteresant.

De atunci s-au întâmplat atâtea, s-au schimbat preşedinţi de state, s-au calmat războaie şi cu acelaşi noroc de care s-a bucurat umanitatea întodeauna am reuşit să trecem şi peste un alt sfârşit al lumii. De atunci Lumea continuă să treacă vijelioasă pe lângă mine, pe lângă ceaşca de ceai şi pe lângă cartea de lângă tastatură, de atunci am devenit într-un fel mai liber şi pot striga Da!, şi mâine se întâmplă ceva, de atunci am mai stâns la piept câteva cărţi şi-am mai adormit visând la lucruri pentru care ar fi trebuit să lupt. Dar n-am mai întâlnit pe nimeni care să mă facă să mă ruşinez ca un copil atunci când mă comport ca unul. Iar pe cine cunoşteam am lăsat în urmă ca pe nişte fantome în timp…

Despre dragoste si intuneric

Vorbeam prin buricele degetelor. Te sărutam prin terminaţiile nervoase ale pielii situate în vârful degetelor. Îţi pipăiam buzele cu groaza orbului pentru care nu va mai exista ziua de mâine şi cu neîncrederea celui care nu ştie dacă trăieşte realul sau vreo stranie iluzie făurită de forţe neînţelese. Mi-era totuşi de ajuns în timpul în care ne situam şi tăceam de frică să nu spulber fericirea fragilă în care mă scăldam. Mă apăsa întunericul şi liniştea se strângea în jurul nostru asemenea unei corzi blesetemate. Dar straniu sau nu, ea instaura un fel de calm, un calm pe care doar degetele îndrăzneau să-l perturbe. Mâinile au o viaţă a lor independentă într-o oarecare măsură de creier, mâinile funcţionează singure, se pierd şi mă depăşesc. Vorbim prin atingeri şi prin tăcere iar întunericul ajunge să ne fie limbaj. Nu ne spunem nimic mai mult, n-avem cuvinte pentru aşa ceva, lăsăm întunericul dintre noi să se strângă tot mai mult, să ne doară într-o stare de fericire pe care n-o putem înţelege. Îţi pipăiam buzele şi înţelegeam totul, simţeam totul, simţeam sfâşierea.

Sfera din jurul unui om

        

Cândva acţionam fără să judec câtuşi de puţin propriile-mi acţiuni şi cu toate acestea îmi plăcea să cred că sunt conştient de ceea ce fac. Eram surd în faţa atenţiei ce mi se atrăgea. Ulterior m-am luminat, după ce s-au scurs perioade infinite de timp. Am acţionat imprudent şi mi s-a răspuns cu indiferenţă, am fost lacom şi mi s-a răspuns prin tăcere.

În cele din urmă, când nu ne mai rămâne de profitat din nimic din propria viaţă, sunt reduşi la eu. Atunci când te mulţumeşte şi faptul a citi o carte în singurătatea celor patru pereţi între care te-ai putea închide, şi faptul de a privi apele vreunui lac stând aşezat pe o bancă în faţa lui, şi faptul de a bea un ceai de unul singur, acel ceai ce-n alte circumstanţe n-ar fi mers niciodată fără compania altei persoane.

Acum mă deplasez pe curbura unei limite ori înspre un alt destin ori înspre o altă prăpastie. Dar probabil că nu mă voi învăţa minte căci acţiunile pe care le realizez nu-mi fac rău în măsura în care mi le doresc şi probabil că-mi voi continua viaţa în aceleaşi circumstanţe. Voi putea aştepta mult şi bine sau voi fi absorbit iarăşi prin vreo mlaştină prin care să mă petrec câţiva ani.

Nu mă mai lamentez în faţa infinitului unei stări. Nu există aşa ceva. Dacă ceva trece prin noi, dacă suferim transformările unei stări / perioade de timp / influenţei unei persoane trebuie să ajungem conştienţi de ele şi de drumul pe care ele ne aruncă.

[Există fericire chiar şi în stările care te aruncă în nebunie.]

limita catre anularea golului

           

Suntem copii pierduţi într-un joc fără început şi sfârşit, fără spaţiu şi timp. Suntem copiii al căror trup s-a malformat adâncindu-se în forma unor personaje gata să se arunce în maturitate, suntem copii cărora li s-a oferit preţul vârstei, posibilitatea prin care cafeaua să nu li se mai pară amară şi prin care muzica să capete un înţeles şi prin care nerăbdarea să se transforme în dor. Dor, un cuvânt ce-n alte limbi înseamnă durere, ajunge ca pe noi să ne îngenuncheze. Dor, un cuvânt ce n-are absolut nicio relevanţă până nu cunoşti lipsa. Lipsa – cea care stabileşte graniţele însemnătăţii.

Dar jocul nu este totul şi acţiunea de fapt poate că nu înseamnă nimic. Poate chiar trebuie să învăţăm la urma urmei ce înseamnă aşteptarea (cu sau fără finalitate) şi cum să controlăm (suportăm) dorul.

Şi până la urmă care este rolul meu în toate acestea? În lipsă? În aşteptare? În gol?

inainte si dupa

          

Stătea pe marginea canapelei desfăcute privind în gol. De undeva parcă de la marginea unui Univers îndepărtat răzbătea o melodie a lui Rod Steward ce parcă s-ar fi potrivit contextului. O tăcere de mormânt, nişte oftaturi prelungi, nişte mici gemete de chin sufletesc ce nu se lăsau auzite, nişte atingeri înfricoşate ce-n aerul dimineţii ar fi părut hidoase. Reacţii nucleare în suflet.

Aş vrea să-mi spui ceva, i-aş fi mărturisit. Să-mi spui că de mâine vine Apocalipsa, că vom fi absorbiţi fiecare în câmpul gravitaţional al unei găuri negre, că vom amuţi în izolare, că ne vom pierde în lume fiecare pe fiecare, că nu există şansă. Aş vrea să-mi spui că totul este derizoriu, că există momente unice în timp pe care va trebui să le uităm, aş vrea să-mi spui…

Dar eu n-am zis nimic iar acum e vidul pe care nu-l înţeleg şi pe care-mi vine greu să-l accept. Acum e tăcerea care ucide.