Cana mea

Am vazut la femeia simpla o leapsa care m-a atras din start: care sunt canile mele si care e povestea lor.

Ordinea în care le-am aşezat nu are importanţă, n-am avut nimic în minte când le-am pus aşa.

Cana nr.1 o am din vară de la firma la care lucrez, primită cu ocazia primului teambuilding la care am participiat. Îmi place pentru că pe cealaltă parte care nu se vede are imprimat numele meu.

Cana nr.2, cea cu Regele Leu aproape că nici nu-mi aduc aminte de unde o am. Este şi cea mai veche şi cea pe care am purtat-o după mine prin toate locurile pe unde am locuit.

Cana nr.3, cea cu girafele este cana de lapte :D Pentru că da, noaptea la ore târzii beau lapte rece din frigider… Am cumpărat-o din Auchan pentru că am vrut să-mi iau o cană şi mi-a plăcut… şi chiar e draguţă :D

Cana nr.4, cea cu vidrele am cumpărat-o anul trecut de la Lisabona. Este de departe preferata mea şi cea la care ţin cel mai mult, nu pentru că este haioasă ci pentru că vorbeşte prin sine despre un oraş pe care îl iubesc. Vidrele le-am văzut live :D

o intamplare binevenita de la miezul noptii

era înainte de miezul nopții și am avut revelația faptului că sunt cineva, că încă sunt cineva… exist, deci sunt cineva. dintr-un alt punct de vedere sunt cineva pentru că (privind dintr-o anumită direcție) sunt cineva pentru cineva. pentru că pot înțelege lucruri care în alte circumstanțe ar durea, pentru că nu mă las lovit de lucruri pe care le pot înțelege.

mă bucură lucruri despre care crede poate că nu mă pot bucura, mă bucură că dintr-o anumită perspectivă rămân aceeași persoană căreia într-o noapte suprareală i-a spus că sunt singurul în care poate avea încredere… mă bucură că sunt o poartă, ceea ce înseamnă că trăiesc pentru oameni; nimic nu mă poate mulțumi mai mult.

sunt conștient de lucruri ce din diferite motive  nu mi se vor spune niciodată. mă mulțumesc cu faptul că le pot percepe semnele. cumva ajung să prețuiesc tăcerile. simt cum o anumită parte din mine învinge cumva un ego plasat în trecut. e bine.

mă bucură că sunt o soluţie, sunt fericit că-ţi pot demonstra că te cunosc, nu doar că eşti cineva dar că eşti şi cineva care contează ceva mai mult. cineva ce gândesc. cineva care străluceşte în mine. o submulţime a gândurilor şi a trăirilor mele.

dacă aş vorbi aş strica multe lucruri. aş adânci tăcerea şi aş mări distanţele, aş scufunda munţi.

simţi nelinişte, simţi foc, simţi cutremur… nu-i nimic, toate astea-ţi fac bine şi te aruncă în viaţă… vrei să simţi fericire…

Rainha do Mar

Fericit este cel care poate gândi dorul pe care-l resimt eu. Căci ceea ce trece prin mine nu puate lua forma cuvintelor şi nu se poate exprima concret fără a conţine lipsuri. Sunt îndrăgostit, îndrăgostit de un vis frumos. Îndrăgostit de ceva ce nu pot avea niciodată, de ceva ce nu voi putea atinge niciodată în totalitate, de ceva ce nu voi avea niciodată şi ce se va oferi multor altora. Mă simt încătuşat, închis în capcana care poartă numele ei. Pentru că da, nu mai pot scăpa nici în realitate, nici în vis, nici în conştient şi nici în subconştient de frumoasa Lisboa.

Privesc pozele cu locurile pe unde am fost, cu mozaicul pe care am călcat şi sunt conştient că nu-mi fac decât rău. Simt cum imaginea lor taie în mine, cum statuia lui Fernando Pessoa mă devorează, simt cum sunt strivit de calul regelui José I, simt cum mă dezintegrez pe străzile din Bairro Alto, cum devin o celulă oarecare din corpul marelui şi viului oraş. Dar Lisabona, frumoasa mea Lisboa, este mai mult decât un oraş, este o fiinţă cu suflet, cu organe vii, cu viaţă. Mă revăd tot timpul mergând pe străzile înguste şi vechi, parcurgând la pas Lisboa Antigua, zâmbindu-le oamenilor şi bucurându-mă de zâmbetele lor.

Trebuie să mă întorc. Trebuie să mă iau la trântă cu sufletul oraşului, să ajung să-l domin, să cuceresc Lisabona aşa cum ea însăşi m-a cucerit pe mine prinzându-mă în plasele conştiinţei sale. Nu am linişte, nu am stare, toată viaţa mea nu e decât un gând îndreptat înspre ea. Tind către ea, către Lisabona mea, către limba ei de foc, către viaţa sa nepotolită, către muzica strigătoare la cer, către fado.

Cum să nu te îndrăgosteşti?

ar trebui

în principiu nu mă prea impresionează sărbătorile… cel puţin cele din aceste zile când toată lumea devine ahtiată după cumpărături de orice fel, după aranjamente de orice fel, după orice altceva decât să se gândească care e sensul acestor zile şi de ce ar trebui să ne bucurăm de ele. n-am avut brad de niciun fel; de altfel, nici nu mi-am dorit cumva brad, şi nici n-am avut cadouri sub un brad care n-are existat… mi-a plăcut să ascult pentru vreo două zile ceva colinde dinalea americane dar n-am simţit nicio bucurie adevărată; în ziua de Crăciun am dormit. am primit mesaje de sărbători şi mi s-a părut un chin să încerc să răspund la toate (nici măcar acum nu am certitudinea că am făcut-o) pentru că poate, simt aşa la urma urmei, am devenit şi eu atât de indiferent asupra a ceea ce se întâmplă în jurul meu încât aceste mesaje de sărbători mă lasă rece.

nu ştiu dacă oamenii mai pot fi fericiţi aşa… de la sine… în vremurile pe care le trăim. ar trebui să devenim mai buni, să ne împăcăm cu ceilalţi, să facem toate demersurile necesare astfel să ne integrăm într-o mare conştiinţă Universală… dar suntem limitaţi de ceva peste măsura puterilor noastre, peste măsura înţelegerii noastre. suntem insule într-un ocean fără limite iar eu, mai mult ca oricând, mă afund pe zi ce trece într-o stare de rău, conştientă şi prea puternică pentru a nu mă lua cu ea.

ultrascurte

• ştiu că nu prea am mai scris nimic, n-am avut chemare; sper să reuşesc să mai vin cu ceva interesant
• am câteva cărţi terminate despre care n-am apucat încă să scriu: Middlesex, Orbitor. Aripa dreaptă, Invitaţie la eşafod, Scrisori către fiul meu. Cu excepţia invitaţiei le-aş cataloga marcante sau chiar foarte marcante.
• fac ultimele aranjamente şi pregătiri pentru a duce un manuscris de poezie pentru concursul de la cartea românească pe ultima sută de metri, ca de obicei
• mai sunt doi paşi până la sesiune (şi nu ştiu mare lucru)
• promit ca de acum încolo să încerc să răspund comentariilor de pe ambele bloguri şi să ajung la schimb de cărţi
• acum citesc Psihologia educaţiei de la teorie la practică, cartea profei mele de psihopedagogie
• voi face revelionul la Sibiu :X
• cresc

f-e-r-i-c-i-r-e-a

eşti om în această lume şi ai singura menire care te poate elibera: trebuie să cucereşti lumea. trebuie ca prin propriile tale mijloace să fii mai mult decât un om, să fii tu însuţi, şi mergând pe propriul drum să-ţi impui propriul punct de vedere.

trăieşte tot ceea ce poţi trăi şi aruncă-te în capcana fiecărei clipe. timpul nu este decât spaţiul în care îţi poţi câştiga libertatea. visează ca şi cum visul te-ar hrăni, deschide-ţi inima ca şi cum ai fi gata să sorbi emoţia întregii lumi.

ascultă oamenii care vin să ţi se destăinuie, iubeşte oamenii care-ţi sunt străini şi răspunde celor care te întreabă. nu judeca din exteriorul sferei în care trăiesc ceilalţi. fii cinstit faţă de tine însuţi.

apoi, la urma urmei, nu mai există niciun obstacol ca să nu mai găseşti fericirea.

f-e-r-i-c-i-r-e-a .

intr-o lume densa

am închis coperţile şi-am mişcat halucinant din pleoape încercând să îndepărtez stratul imposibil de descris ce mi se formase pe cristalinul ochilor. era aproape incredibil dar totul se sfârşise, Mircea îl întâlnise pe Victor şi cartea în care mă scufundam işi spunea ultimele cuvinte. pe scaunul din autobuzul în care mă aflam, din trupul în care inima mea continua să bată, unul dintre cei o mulţime de indivizi care mă compun izbucnise brusc într-o moarte sfâşietoare, afundându-se ocolo unde n-avuseserăm ochi de văzut ca s-o vedem şi urechi de auzit ca s-o auzim, nu în afară, ci-n interior, nu în jurul ţestei, ci înăuntrul ei, într-o lume densă, într-o lumină densă, arzând orbitor, orbitor, orbitor...

Subuniversuri

Universul meu este foarte uşor de definit, chiar mai uşor decât o structură algebrică pentru că din moment ce-ai reuşit să-l defineşti nu mai este deloc nevoie să-i demonstrezi proprietăţile întrucât totul este evident. Pornind de la om, de la fiinţa mea înzestrată cu suflet, care este centrul universului în care mă scald ajung la doar câteva elemente care gravitează în jurul său. În mod cert existenţa mea nu depinde de apă sau de mâncare întrucât nu-mi las mie împresia că aş trăi prin materialitate. Singurele elemente care aparţin concret universului meu sunt cărţile şi muzica, care se amestecă incontrolabil printre legi de corespondenţă ce se numesc dragoste şi timp.

Sub pătura cu model de stele şi nori poluaţi mi se ascunde conştiinţa şi puterea de a visa. În târziul nopţii eu mă privesc în oglindă observându-mi strălucirea caldă din ochi; pe acolo mi se revarsă muzica prin How many friends a celor de la The Who (It's all like a dream you know / When you're still up early in the morning / And you all sit together to watch the sun come through / But things don't look so good / When you could use a bit of warning / Then you know that no one will ever speak the truth about you). Şi-n spatele meu se revarsă titluri din care curge curajul-zilei-de-mâine. Scrisori către fiul meu, Orbitor, Ada sau ardoarea, Dimineaţă pierdută, Ciuma. Toate mă privesc cu ochi sfidători întrucât eu par a le sfida puterea. În loc să le citesc nu mă gândesc decât cum aş putea scrie una, cum s-ar putea scrie o carte cu adevărat... mă gândesc chiar cum aş putea trăi cu adevărat o carte. Căci în ciuda faptul că am propria mea poveste nu am şi propria mea formă de a grăi o poveste.

Pentru că trăiesc pentru posibilitatea unei zile venite la întâmplare când, săgetată de puterea necunoscută şi de nemăsurat a dragostei, inima mea va ceda presiunii şi se va declara învinsă. Atunci fruntea mea se va apleca asupra aceluiaşi umăr şi mâna mea va prinde în sine aceeaşi mână. Şi va răsuna muzica şi cărţile vor striga rotindu-se în jurul unui singur, etern, EU care, vorbind halucinant şi neinteligibil va ajunge să deschidă ochii zdrobind pustietatea fără limită a întunericului.

Gand

Oamenii consideră că nu sunt fericiţi atunci când nu găsesc împlinire în dragoste; greşeala lor e aceea că nu-şi dau seama că sunt fiinţe complexe şi că nefericirea lor provine doar dintr-o singură direcţie în timp ce sunt încă o mulţime de altele aşteptând să fie descoperite. Nefericirea nu e decât iluzia care desemnează însingurarea; un om fericit se simte iubit chiar şi atunci când este singur.

O lista foarte lunga

După ce m-am tot învârtit pe la Gaudeamus prin toate direcţiile şi m-am tot gândit la care cărţi să mă hotărăsc, iat cu ce am ajuns acasă până la urmă:

1. 6 cărţi din Raftul Denisei, mânat fiind de reducerea de care beneficiau:
• Toate familiile sunt psihotice, Douglas Coupland
• Generaţia X, Douglas Coupland
• Jurnalul pierdut al lui Don Juan, Douglas Carlton Abrams
• Anomalii, Joey Goebel
• Torturaţi-l pe artist, Joey Goebel
• Transgresiuni, Sarah Dunant
2. Un Polirom: Zilele regelui, Filip Florian (n-am fost încântat de reducerile lor - e mult mai avantajos să comand online, unde am reducere de 30%)
3. O Curtea Veche: Mă numesc Roşu, Orhan Pamuk
4. 14 cărţi de la Cotidianul (cu 7 eram în urmă şi am mai primit încă 7 cadou)
• La agăţat, Nadine Gordimer
• Caietele lui Serafino Gubbio, operator, Luigi Pirandello
• Omul ilustrat, Ray Bradbury
• Întâmplări din Gastropolis
• Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde (în ciuda faptului că am deja o ediţie în limba engleză)
• Inima întunericului, Joseph Conrad
• Hagi-Murad, Lev Tolstoi
• Daisy Miller şi alte nuvele, Henry James (şi pe aseasta o mai am o dată, ediţia de la Polirom)
• Cutia neagră, Amos Oz
• Tropicul Cancerului, Henry Miller
• Durabila iubire, Ian McEwan
• Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch
• Citindu-l pe Turgheniev, William Trevor
• O călătorie în India, E.M. Forster

Concluzia: am exagerat îngrozitor!!! (m-au costat 189 RON) - dar... n-am putut să mă abţin :|

Cinci pentru mine

1. Cât din ceea ce excavează către suprafaţa fiinţelor noastre ne reprezintă? Cât din noi lăsăm să spargă învelişul dur al epidermei pentru a se alibera în lumea întreagă, pentru a ne duce mesajul până în cele mai adânci conştiinţe? Nu suntem oare - în propriile noastre vieţi - decât nişte viermi ce se zvârcolesc în încercarea de a se face înţeleşi? Până la urmă... cât din ceea ce suntem se identifică a fi cu adevărat parte reală din noi?

2. Numele meu aproape că nu are nicio importanţă. Sunt un student oarecare cu un loc de muncă ce-mi asigură câteva sute de lei lunar, suficient cât să-mi ajungă să-mi cumpăr cărţile pe care le vreau şi să-mi asigure într-o oarecare măsură independenţa financiară.

3. Am ajuns la concluzia că pentru mine nu contează decât nivelul personal şi atât. Prin asta înţeleg că atât timp cât lucrurile sunt frumos aranjate înlăuntrul meu, cât masa de informaţii este stabilă, cât simt că sunt suficient de construit pe interior, atunci nu mi-ar mai păsa de nimic. Nici de părerea celorlalţi, nici de nivelul social.

4. Credeam că n-o să se termine niciodată. Însă aşa este întodeauna: lucrurile grele par că nu au sfârşit. Dar s-a terminat şi nu mai trag după mine decât amintirea unui timp. Niciun alt fel de sentiment, niciun regret, nicio speranţă absurdă.

5. E ceva în mine ce se târăşte înspre suprafaţă. E golul din mine, din stomac, e golul din torace care vrea să facă parte din golul mulţimii. Help me if you can, I'm feeling down / And I do appreciate you being round. /
Help me, get my feet back on the ground, / Won't you please, please help me?. Şi pentru un nume, şi pentru o identitate mergem până în pânzele albe? Revin la aceeaşi problemă... n-am mâinile tale... şi mi-e frig.

Suntem vantul care inghite metroul

Suntem legaţi între noi doar prin tăcere; ne doare atunci când comunicăm iar cele câteva cuvinte scăpate din neant ne rămân întipărite în gând pentru mult timp. Suntem insule distincte într-un ocean infinit şi cuvintele ne sunt păsările care zboară rar în căutare de hrană.

Am învăţat cumva, straniu, să supravieţuim în tăcerea noastră, să ne complacem, să nu ne mai afecteze. Am învăţat să acceptăm anumite lucruri negându-le (???) şi să găsim porţile fericirii prin întunericul cel mai dens.

Îmi lipsesc mâinile tale; vântul bate cu frigul unei toamne târzii. Niciodată nu mi-a mai fost atât de foame de entropia trupului tău, de căldura ta, de sunetul respiraţiei tale. Aş înghiţi tot aerul din jurul tău şi ţie ţi l-aş impregna cu diamante.

Tăcerea noastră o înghite metroul, o absoarbe aerul poluat al Bucureştiului. A trecut timpul în care ne trimiteam mesaje nopţi întregi până când nu mai aveam cu ce să plătim. Nu pot înţelege de ce timpul se devalorizează de parcă ar fi monedă valutară. Nu pot înţelege de ce devenim străini de adevărul ascuns în noi, străini de lumina pe care o reprezentăm.

N-am fost niciodată mai mult decât vase ancorate într-un port aflat la capătul lumii. Ne-a fost frică să mergem în larg de teamă să nu cădem de cealaltă parte a Pământului.

Pentru că dincolo de marginea Pământului începe visul.

Despre cum nu eram nimic

M-am născut cu doar câteva momente înainte să existe ideea de viaţă. Am deschis ochii în miezul întunericului pe când lumina încă nici nu exista şi nici măcar nu putea fi gândită întrucât nu avea cine s-o gândească. M-am trezit în mijlocului nimicului, în prăpastia fără fund a vidului. Mă simţeam gândind pe când încă nu aveam trup şi fiinţam pe când încă nu exista ideea de a fi eu. Eram o absurditate în mijlocul unei întinderi nesfârşite de nimic, al unui întuneric inocent, tăcut. Nu aveam nume şi nu ştiam cine sunt, nu eram în stare nici măcar să-mi declar existenţa. Aveam raţiune doar atât cât să-mi permită percepţia dar eram incapabil să operez cu ea. Nu aveam noţiuni şi nici adevăruri care să n-aibă nevoie să fie demonstrate, nu aveam început a nimic pentru că în primul rând nu înţelegeam ce-ar însemna acela început. Am deschis ochii încovrigat în jurul propriului eu, ghemuit în jurul sinelui ce tocmai începea să pulseze aleator fără a urma vreo regulă bine definită. Aş fi putut foarte bine să fi fost embrionul închis într-o coajă de ou sau sâmburele unui bob de strugure, lucruri ce-ar fi trăit poate în alte universuri în care eu n-aş fi existat niciodată şi pe care eu n-aş fi îndrăznit niciodată să le gândesc. Pe atunci nu ştiam încă să vorbesc, n-aveam cuvinte din care să-mi construiesc gramatica unui limbaj. Gândeam aproape printr-un şir binar în care transpoziţiile deveneau mişcări ale raţiunii mele, singura care se încumeta să existe, întrucât nu deţineam încă un creier material. Nu ştiam pe atunci că exist pentru că nu puteam să mă raportez la nimic. Nu simţeam nicio transformare împrejurul meu, nu percepeam nicio scurgere a timpului. Nu exista timp. Şi nici spaţiu cu excepţia acestui punct imaginar ce mă constituiam a fi eu. O masă aglomerată de gânduri, un computer primordial.

Despre boli

Sunt într-atât de răcit încât aseara abia putea sta în picoare din cauza frisoanelor pe care le aveam. Mi-era un frig insuportabil şi asta în ciuda faptului că pielea îmi frigea. Era şapte seara şi eu aveam impresia că este doisprezece. M-am scufundat în cada cu apă fierbinte apoi mama mi-a făcut frecţie cu carmol şi-am luat paracetamol şi mi-era frig. Pierdusem noţiunea timpului. Tremuram în pat, bine învelit.

Apoi m-am gândit la tine şi mi-am dat seama, încă o dată, că bolile trupului sunt defapt prelungiri ale unei nelinişti spirituale. Pentru că de fapt căuteam poate medicamentul care ar fi avut efect în cazul meu, singurul. Căutam porţi, te căutam pe tine, căutam un semn prin care mi-aş fi dat seama că nu-ţi sunt indiferent.

Am dormit în ture trezindu-mă exagerat de des. Ţinând cont că am adormit la ora 22, ora 1 dimineaţă când am deschis poarta mi se părea deja începutul zilei. Începusem deja să transpir în surplus, bluza se lipea de mine. N-am putut să mă ridic din pat să mă duc să beau o cană cu apă. Cum dădeam pătura de pe mine mă apuca un tremurat violent. În schimb aveam telefonul care-mi era martor că puteam să suport toate chestiile asta. Îmi primisem medicamentul aşteptat.

Altceva

Două feţe suprapuse. Două nume. Două mâini şi-apoi tăcerea. Ce se vorbim mai întâi, ce să ne spunem? Ce să închidem în inimile noastre şi ce să eliberăm?

E bine. S-ar părea că noi topim calota polară, că ceea ce ni se întâmplă aduce căldura.

Cine ne poate înţelege pe noi dacă noi înşine nu ne înţelegem?

O melodie de la Pink Floyd şi o castană şi câteva cărţi şi timp, neapărat timp. Timp să ne aducem aminte cine suntem, timp să uităm ceea ce ce ne aşteaptă.

Apoi va fi altceva.