halucinatii nocturne

n-ai zburat cu mine în vis. mă ghemuiesc noaptea sub pătură. e frig, e trei noaptea şi tocmai am închis calculatorul. muzica. mi-e frig şi nu am mâinile tale. mi-e frig şi nu am spatele tău. mi-e frig şi nu am părul tău pe care să-l miros. în care să mă joc. nu l-am avut niciodată. mi-e frig şi nu am cuvintele tale din care să-mi dau foc inimii, locului ăla generator de energie. mâine am să-mi pun haina pe mine şi fularul roşu în dungi şi mă voi duce la serviciu iar peste câteva zile lucrul ăsta se va schimba şi voi ieşi la capătul tunelului acolo unde va fi scris din lumină: facultate. va fi ca un alt liceu, ştiu deja de pe acum, ştiu că atâta vreme cât eu sunt acelaşi şi locul va fi acelaşi. mă ghemuiesc sub pătură şi mă gândesc la tine, la voi, la Caliope - personajul din Middlesex, mă gândesc la Bucureştiul lui Mircea şi la librăria Cărtureşti, mă gândesc la un Wild Cherry şi mă gândesc iarăşi la tine căci mi-e frig şi nu am mâinile tale, şi nu am spatele tău, şi nici părul tău şi nici respiraţia ta care să mă facă fericit şi care să mă injecteze cu speranţă şi cu iluzia zilei de mâine şi apoi mă gândesc că nu există certitudine pentru viitor. mi-e dor şi nu am mâinile tale, mi-e dor şi nu am respiraţia ta şi nici părul tău în care să-mi adăpostesc degetele. nu am nici parfumul tău şi pentru asta mi-e frig în ciuda faptului că strâng pătura în jurul meu. tu ai numele tău iar eu am numele meu iar numele noastre, într-un fel straniu, se cheamă între ele. şi cu toate astea n-ai zburat niciodată cu mine în vis.

Cum a fost la Gianna Nannini

Aşa cum anunţam într-un post anterior ieri am ajuns la concertul Gianna Nannini ce a avut loc la Arenele Romane, în Bucureşti. Mai mult chiar, întâmplarea a făcut să meargă şi Spadez la concert aşa că ne-am întâlnit pentru a merge împreună. Eu oricum nu eram singur fiind cu mulţi alţii de la compania la care lucrez însă a fost cu atât mai tare aflând că merge şi el.

Am ajuns la puţin timp trecut de 18:30, ora anunţată pe bilet ca fiind momentul de la care se va începe intararea. Ei bine, am intrat mult mai târziu, cam pe la 19:30 când oricum nu se strânseseră foarte mulţi şi ne-am putut găsi locuri cu uşurinţă în imediata apropiere a scenei, pe partea ei dreaptă.

În cele din urmă, cam pe la 20:15, îşi fac apariţia pe scenă Gianna Nannini împreună cu trupa instrumentală. De aici încolo lucrurile sunt destul de clare: am asistat timp de două ore la un super recital de rock autentic (ceea ce nu mă aşteptam deloc) şi de prestaţie live remercabilă. Am văzut o solistă care stârneşte aplauze doar dintr-o privire şi entuziasm doar cu ajutorul unor gesturi. Muzica face apoi totul. A cântat Meravigliosa creatura, Un'Estate Italiana, Aria şi multe altele în timp ce pe fundal treceau imagini cu ea şi diverse cuvinte. A fost un concert pe cinste.

Ceilalti

În timp ce eu sunt în troleu întorcându-mă seara de la muncă îi văd îmbulzindu-se. Sunt un grup de copii cu rucsaci în spate, zgomotoşi. Îmi ridic privirea dintre paginile cărţii pe care o citesc  şi îi privesc în treacăt. Nu pentru că ar cere atenţie ci pentru că simt tentaţia dureroasă de a-i privi cu atenţie, de a-i analiza.  Nu-i cunosc personal însă în urmă cu doar patru zile l-am ţinut un discurs. Sunt bobocii din Onicescu, sunt cei meniţi să umple golul lăsat de mine şi generaţia mea. Sunt cei prin care continui să exist şi cei care duc mai departe un univers. Vorbesc despre manuale şi despre orar. Este ora şapte seara şi eu mă întorc de la muncă, îmbătrânit de faptul că sunt în stare să muncesc pentru bani. Sunt altfel decât ei prin simplul fapt că deşi ei nu mă cunosc personal eu mă aflu în fiecare dintre ei. Pentru că ştiu ceea ce trăiesc şi ceea ce vor trăi, pentru că ştiu ceea ce-i aşteaptă. Pentru că nu pot merge înapoi în timp.

Concert Gianna Nannini

Pentru cei care nu aţi văzut încă afişul prin presă pe data de 22 septembrie 2008 va avea loc, la Arenele Romane, în Bucureşti, concertul cântăreţei italiene Gianna Nannini, pentru promovarea albumului GiannaBest.

Evenimentul este adus în România de Fiat Bravo şi are ca parteneri Impuls Leasing, Ticketpoint şi Diverta.

Ne vedem acolo. :)

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...

Identitati

Mi-a revenit unul dintre gândurile mele mai vechi, mai răvăşitoare, mai profunde... mi-a revenit odată cu citirea Orbitorului, cu dezolarea aparentei singurătăţi...

Nu este oare cât se poate de adevărat că fiecare om ascunde în interiorul său o mie de personalităţi, un miliard de mulţi alţi oameni fiecare cu propriile cuvinte, trăiri şi înţelesuri?

Nu este oare adevărat că suntem în acceaşi clipă tot ceea ce ne înconjoară, că suntem întreaga lume, că suntem toţi oameni de dimprejurul nostru?

Pentru asta e dureros că unii oameni citesc din cartea vieţii noastre doar anumite pagini, că ne privesc doar din anumite laturi, că se limitează a ne categorisi după aparenţele în care ne învăluim... Când de fapt cartea vieţii mele este formată nu din fiecare cuvânt ci din fiecare pixel aşternut pe acele coli de hârtie din care se ridică formele unui suflet. E dureros într-adevăr că unii oameni nu depun niciun efort pentru a citi alţi oameni, pentru a le sparge stratul de beton în care se învelesc. Până una-alta, până voi stăluci în nemurirea unirii tuturor eurilor care mă compun nu-mi rămâne decât să trăiesc în infinitatea de universuri paralele cu toate identităţile mele, cele vizibile tuturor oamenilor ce mă cunosc, şi cele invizibile. Pentru că una e adultul, alta copilul, una scriitorul, alta cititorul, una masculinul, alta femininul, una realitatea şi alta visul.

Revenire

Pentru că n-am mai scris nimic de ceva vreme pe niciunul dintre bloguri (nu pentru că n-aş fi avut subiecte sau pentru că n-aş mai fi citit) am să vă relatez istoria ultimului weekend.

Firma la care lucrez a avut în acest weekend o sesiune de team-building la Nisipurile de Aur din Bulgaria, lângă oraşul Varna. Cu ocazia asta am putut să-mi fac o mică părere referitoare şi la vecinii noştri de mai la sud despre care auzisem atâtea. Am ieşit din ţară pe la vama Giurgiu de unde am trecut peste Podul Prieteniei ridicat pe durata a doi ani, pod ce leagă malul românesc de cel bulgăresc fiind totodată simbol al unei înţelegeri conaţionale. Oraşul Ruse, primul în care intri, nu mi-a oferit nimic altceva decât o imagine dezolantă lăsându-mi impresia că am ajuns undeva pe la sfârşitul vreunui mare război distrugător. Blocurile gri, turn, ce răsar din mijlocul altora mai mici par singurele rămase în picioare dintr-un oraş ce altădată s-a bucurat de glorie.

Înspre interiorul ţării am remarcat relieful deluros, cutat, diferit de câmpiile întinse din Bărăganul nostru pe care l-am străbătut de atâtea ori.

Oraşul Varna însă mi-a demonstrat că prima impresie nu este întodeauna valabilă. Frumuseţea lui se remarcă din mers, verdele aprins şi luminile civilizaţiei fiind prezente peste tot.

Noi am fost cazaţi la Hotel Arabella, de patru stele, unde m-am convins că turismul bulgăresc este într-adevăr mult mai evoluat decât ce se găseşte pe litoralul românesc. Toate însemnele prezente au fost în limba engleză, toate instrucţiunile ni s-au oferit în engleză fără nicio problemă.

Într-un cuvânt cred că am să mai trec pe la vecini întrucât sunt convins de faptul că serviciile lor sunt clar superioare celor de la noi din ţară. Sper totuşi să fiu supus probei contrarii în scurt timp.

Bonus: Hotel Arabella şi poza asta, făcută într-o dimineaţă de la geamul etajului şapte al hotelului:

De vacanta

Să recapitulăm:

• de două zile muncesc la o firmă de leasing unde introduc date în calculator, aranjez hârtii  şi tot felul de astfel de chestii ce presupune o rămăşiţă a activităţii celorlalţi. mă simt minunat.
• între timp am fost de două ori până la munte. o dată la şapte scări şi în ultimul weekend am fost la avrig, unde am urcat pe făgăraş până la cabana bârcaciu.
• m-am reapucat de scris, în primul rând poezii, dar atunci când prind ceva mai mult timp liber mă mai arunc şi asupra proiectului narativ mai ales că tocmai am prins o idee super
• nu m-am oprit din citit. am terminat memoriile unei gheişe plus fric a lui agopian, despre care va trebui să scriu pe ultima carte citită. acum citesc aripa stângă a orbitorului şi sunt abia în prima sută de pagini. am mai trecut şi peste poeme în garanţie, un cdbook tot al domnului cărtărescu.
• sunt mai obosit decât de obicei

În rest toate bune şi frumoase, poate voi mai reveni cu ceva posturi proaspete.

nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon

De la o vreme m-am obişnuit cu noaptea, m-am obişnuit să adorm pe la 3-4 dimineaţa ŞI SĂ MĂ TREZESC LA 8-9, nu că ar avea vreo importanţă, dar doar aşa, ca fapt divers. Şi pentru că tot sunt la acest capitol aş putea spune că sunt proaspăt student la informatică, la universitetea din bucureşti, şi că iar toată lumea era sigură că am să intru doar eu eram scepticismul întruchipat. Acum beau lapte şi mă visez stând în pat dar n-am somn, e două jumate şi eu sunt pe drumul către OM, (nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon), mi-am comandat mult prea multe cărţi în ultima vreme şi vreau să plec în vacanţă. Citesc cât de mult pot şi beau bere (ziua) iar acum câteva zile am fost să beau un ceai iar săptămâna trecută am fost la şapte scări, şi-am să scriu despre asta când o să am puţin fler. Ştiu că n-am scris foarte multe lucruri inteligibile aici dar la dracu, ce sens ar avea să înţelegi, ce sens să descifrezi minţile condensate ale unui nebun?

Despre chestii care mi se intampla

O noapte. Cât din ceea ce suntem e fericire? Cât din ceea ce nu suntem este uman?

Din nimic n-am putea naşte fericire, nu-i aşa? Nu suntem Dumnezei şi nici eroi, nu suntem artişti şi nici - în primul rând - morţi. Nu suntem nimic pentru a ne permite să ne înfruntăm vieţile.

Nu suntem decât încercări. Încercări de a defini viaţa, fericirea, încercări de a găsi sensul vieţii.

.......

Roman, poezii, lectură permanentă, vocea unui poet undeva departe, cuvinte peste cuvinte, asta e tot ce sunt. Şi ce dacă peste câteva ore voi da examen, şi ce dacă trăiesc în lumea mea, şi ce dacă nu mai vorbeşti cu mine?

Şi ce dacă ţi-e frică, şi ce dacă sunt ceea ce sunt, şi ce dacă lumea nu-mi aparţine?

Eu aparţin lumii.

Şi ce dacă nu mi-ai spus niciodată că mă iubeşti? Ar fi trebuit? Şi ce dacă ai plecat? Şi ce dacă nu faci nimic pentru tine?

Şi ce dacă laşi timpul să treacă?

........

În ziua în care mi se vor termina cărţile şi nu voi mai avea niciun cuvânt pe care să-l scriu pe hărtii, din care să scriu poezii, din care să inventez poveştii, în acea zi am să mă prezint în faţa ta şi-am să mor odată cu toţi zeii ce-au trăit vreodată spunând singurele cuvinte ce-mi vor fi rămas ca pe o ultimă bătaie a inimii: te iubesc.

Şi ce dacă nu-ţi pasă?

Follow that dream, Ben

Ultimele două obsesii ale mele în materie de muzică se îndreaptă undeva înspre a doua jumătate a secolului XX, unde marile nume ale muzicii erau în forţă sau îşi începeau afirmarea.

Primul dintre ele îi aparţine lui Elvis: Follow that dream.

Follow that dream, I gotta follow that dream
Keep a-movin, move along, keep a moving
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
When your heart gets restless, time to move along
When your heart gets weary, time to sing a song
But when a dream is calling you,
There's just one thing that you can do
Well, you gotta follow that dream wherever that dream may lead
You gotta follow that dream to find the love you need
Keep a-movin, move along, keep a moving
Got to find me someone whose heart is free
Someone to look for my dream with me
And when I find her I may find out
Just what my dreams are all about
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
I've got to follow that dream wherever that dream may lead
I've got to follow that dream to find the love I need
Keep a-movin, move along
Keep a-movin, move along
Keep a-movin, move along

A doua melodie este Ben a lui Michael Jackson.

Ben, the two of us need look no more
We both found what we were looking for
With a friend to call my own
I'll never be alone
And you, my friend, will see
You've got a friend in me
(you've got a friend in me)
Ben, you're always running here and there
You feel you're not wanted anywhere
If you ever look behind
And don't like what you find
There's one thing you should know
You've got a place to go
(you've got a place to go)
I used to say "I" and "me"
Now it's "us", now it's "we"
I used to say "I" and "me"
Now it's "us", now it's "we"
Ben, most people would turn you away
I don't listen to a word they say
They don't see you as I do
I wish they would try to
I'm sure they'd think again
If they had a friend like Ben
(a friend) Like Ben
(like Ben) Like Ben

Despre profesori

Dintodeauna am avut o afinitate faţă de profesori. Începând din clasa a III-a şi până la sfârşitul liceului, învăţătorii şi profesorii mi s-au părut a fi puntea de legătură dintre lumea mea interioară, dintre mintea fulgerătoare, şi realitatea ce ne guvernează zilele.

Aşa se face că mi-o aduc bine aminte pe învăţătoarea din clasa a III-a, Sorina Catrina, ce m-a incurajat mereu să vin să învăţ la Bucureşti şi ce mi-a împărtăşit bucuria atunci când lucrul ăsta chiar s-a întâmplat. Ea era cea care ne ţinea o oră peste program pentru a ne învăţa engleză şi ce-a trezit în mine o chemare asupra cărţilor. Încă am cadourile din partea dânsei: Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia precum şi cele două volume din Legendele Olimpului.

În gimnaziu am avut ocazia să beneficiez de atenţia unor profesori extraordinari: Florentina Ruiu (engleză şi-n acelaşi timp dirigintă, ce pentru prima serie de elevi dusă până la capăt s-a descurcat mai mult decât excelent), Aurelia Pereş (română), Ioana Verdeş (matematică) precum şi Dina Oană (geografie). Vârsta pe care o aveam atunci nu mi-a permis decât să-mi dau seama asupra acelei bucurii pe care o aveam la orele dânselor. În prezent aş putea şi delimita influenţa pe care ele şi-au lăsat-o asupra mea şi anume exact le datorez din ceea ce sunt astăzi. Bineînţeles că mulţi trec nepăsători cu trupul şi cu gândul pe lângă şcoala generală fără a se mai gândi cumva la ceea ce-a fost. Mie nu-mi stă în fire.

De departe însă cea mai mare apropiere faţă de profesori am trăit-o în liceu, în liceul abia absolvit, de care însă nu m-am eliberat total şi nu cred c-o voi putea face vreodată. Pentru că ceea ce este remarcabil în liceu, cel puţin în cel în care am învăţat eu, e că odată ce-ai intrat pe poartă faci parte dintr-o altă familie. Eu am făcut parte din familia Onicescu. Pentru că este UN LUCRU NORMAL ca un profesor să schimbe câteva cuvinte cu un elev chiar dacă acesta nu îi este şi profesor la clasă şi câte multe alte lucru n-ar mai fi. Mi-am considerat mulţi profesori din liceu ca fiind prieteni, ca fiind persoane dispuse să te asculte în cazul în care ai avea o problemă sau nevoie de vreun sfat. De departe cel mai mare ataşament îl am pentru profesorii din liceu alături de care mi-am împărţit şi pasiunile (cărţile, muntele), alături de care poate am plâns sau am râs, alături de care poate am mâncat o pizza sau am dansat sau cu care m-am contrazis pe diferite domenii. Aici chiar nu cred că are sens să dau nume pentru că de fiecare profesor am un oarecare ataşament, indiferent dacă mi-a predat sau nu.

...

Cât de importantă rămâne însă existenţa unui altfel de raport între elev şi profesor decât cel la limita căruia se află catedra? Asta rămâne bineînţeles la fel de relativ ca orice altceva: depinde de elev la fel cum depinde şi de profesor căci nu poţi merge bine dacă nu te ajută ambele picioare. Apoi depinde şi de mentalitatea pe care o ai, adică de cap, căci aşa cum bine ştim Dacă n-ai cap, vai de picioare. Consider însă că profesorii pe care i-am cunoscut de-a lungul etapelor mele şcolare dar mai ales în liceu, au avut o foarte mare influenţă asupra a ceea ce voi ajunge să cred, asupra opiniilor şi personalităţii mele ce se vor manifesta în următoarea perioadă a vieţii.

subconstient

nu trebuie decât să numeri: o dată: de două ori: de trei ori, m-am gândit, dar tu ştiai că-mi aduc aminte că într-o zi faţa ta mă privea urât, că nu exişti, că iubirea ta e oarbă, şi că Hai, fii şi tu normal o dată în viaţă, comportă-te normal, Dă-ţi hainele jos, priveşte-mă, iar atunci mi-am trecut degetele pe obrazul tău ştergându-ţi lacrimile, amestecând trecutul cu viitorul, cu mă-sa pe ghiaţă, Toarnă-mi un pahar dacă tot nu vrei să faci nimic pentru mine şi, ah, dă dracu muzica aia mai încet, fă-l să tacă pă-la, să nu mai ţipe ca disperatu, m-ai auzit? bun, şi-acum vino-aici, ce sens au toate prejudecăţile astea pe care tot mi le bagi pe gât, era ceva ce nici eu nu puteam să descriu, ascultă-mă bine, niciodată nu-ţi voi mai spune aşa ceva: numele meu este Liviu şi m-am născut ca să fiu fericit şi să-i fac şi pe alţii fericiţi, să scriu, să zâmbesc, să mă consum, da, ai auzit bine - să mă consum: Jim, Janis, Jimmy şi Kurt-Poc-Poc-Şi-Gata-Creierii-Pe-Tavan şi niciodată când mă vei vedea să nu crezi că n-aş fi fericit, să nu mă-nţelegi greşit, te rog, Ţine-mă de mână şi poate-ai vrea să te apropii puţin mai mult, încă puţin, încă puţin, VINO DRACU AICI, crezi că mai ai vreun înţeles-în-lumea-ta? nimic nimic nimic nu e mai bun decât untul pe pâine dimineaţa şi-un ceai de fructe de pădure şi-o carte bună şi-o oprtunitate, parcă-aşa-i zice, ce porcărie, ce urâââât, până când am să te uit şi-am să neg totul, Am să scriu toate astea şi nu-mi va părea rău pentru că atunci nu-mi părea rău acum şi-n vecii vecilor, amin

Prin urmare

Ca rezultat al activităţii din ultimele două săptămâni, iată notele de la examenele pe care le-am dat la BAC:

• Română Oral - 10
• Engleză Oral - 10
• Română Scris - 8,30
• Matematică - 8,05
• Informatică - 8,95
• Geografie - 9,75

Media finală: 9,17.

Sunt mulţumit de rezultat. La info dacă aş fi fost puţin atent aş fi putut să iau mai mult. In rest totul e minunat :D

Bloody Mary

Închideam ochii şi-n felul ăsta puteam vedea viaţa. Nu putea înţelege nimeni, nu puteau striga Fericire, Bucurie, Mâine va fi altfel. Îmi părea rău de lumea asta, că aurolacii de la Unirea se plimbă printre maşini cerşind ziua-de-mâine, halucinogenul, drogul, mi se părea îngrozitor că-mi puteam închide timpul în buzunar, că puteam-vorbi-la-timpul-trecut, că viaţa părea a fi o porcărie. Aş fi vrut probabil să am o ţigară, să privesc în depărtare şi să strig că Nimeni, dar nimeni n-ar trebui să trăiască în lumea asta, şi Cine naiba comandă chestia asta, ce porcărie. Bloody Mary la dracu, e o porcărie, Proştii ca mine, Da, bine, m-ai avertizat. Şi acum ce fac? Să să supot chestia asta, am dat treişpe lei pe ea, n-am încotro. Închideam ochii şi-n felul ăsta vedeam viaţa, simţeam gustul de roşii, votcă, piper şi cine ştie ce alte nebunii, ştiam că n-am încotro, că Trebuie. Până mâine îţi vei fi trăit clipa, vei fi uitat tot, vei spune că pentru tine nu există nimic, nici Mary, nici excese, nici femei, nici alcool, nici fum de ţigară, nici vreun zâmbet fugar, nimic altceva decât tonul telefonului ce clipeşte netulburat... bip bip bip De ce nu mi-ai zis ce porcărie sunt pe cale să beau, De ce nu mi-ai zis că mă iubeşti?