Sa porti dupa tine un vis si sa nu-ti foloseasca la nimic

Fiecare om din viaţa mea are o poveste aparte, o poveste care-mi aparţine doar mie şi care este până la urmă diferită de cea pe care ar istorisi-o el însuşi, într-o seară răcoroasă de toamnă, la o cafea. Întâmplarea face ca acea cafea să fie doar o simplă probabilitate, un dor personal de a-mi împărţi cafeaua cu cineva drag. Fiecare are o poveste ţesută din zâmbetele şi afecţiunea mea, din îmbrăţişări şi cuvinte frumoase, din gesturi mărunte şi amintiri pe care le port tot timpul după mine, compactate frumos şi ambalate în cutiuţe imaginare din care dau uneori pe dinafară. Fiecare om se bucură cumva de sensibilitatea mea, de acelaşi lucru care mă face să fiu mai puternic, pentru că eu, la rândul meu, ridic din fiecare om – pentru mine însumi exclusiv – o poveste.

Nu ştiu exact de ce, cu ceva ani în urmă, am început să prind o pasiune pentru castane, fructele astea care odată cu venirea toamnei încep să invadeze aleile. Este o fericire de nedescris atunci când le urmăresc prin iarbă sau căzute pe la marginea bordurilor, când întind mâna după strălucirea aparte care mă cheamă, care mă hipnotizează. Şi e atât de frumos atunci când mă iau la întrecere cu copiii veniţi cu bunicii prin parcuri, unde eu într-o tăcere aparte îmi umplu rucsacul cu aceste metafore aparte, în timp ce fetiţele aleargă prin iarbă cu o punguţă umplută pe jumătate. Ajuns acasă mi-am umplut unul dintre sertarele şifonierului. Cu castane. Castane de toate mărimile, unele mai bombate, altele mai late, dar toate la fel de strălucitoare şi exasperant de frumoase.

Pentru că încă nu am spus cât de mare este legătura simbolică între castane şi oamenii din jurul meu. Cât de mare este această nebunie bine construită parcă pe un model matematic… Pentru că mai demult obişnuiam să aleg cele mai frumoase castane pentru ca mai apoi să le ofer persoanelor care însemnau ceva pentru mine, ceva care astăzi este atât de complicat de pus în cuvinte în raport cu timpul de atunci. Iar cum de trecerea timpului n-ai cum să scapi aşa şi eu m-am văzut asaltat de grămezile de castane, grămezi de dragoste disponibilă, pregătită, la îndemână, dar fără nicio posibilitate de a face ceva pentru buna evoluţie a sănătăţii mele sufleteşti.

…

După un timp se decantează totul: emoţii, senzaţii, trăiri, sentimente. Oamenii pe care i-ai întâlnit cândva rămân doar poveşti pe care să ţi le spui ţie însuţi, atunci când îţi bei singur cafeaua, după ce te-ai întors după o zi ploioasă având în buzunar cele mai frumoase castane pe care le-ai găsit în toată viaţa ta. După un timp oamenii încep să devină perioade de timp, puncte marcante în viaţa ta, bucăţi din totul care te compui, dar prin asta încetează să fie ceea ce-au fost cândva în clipa în care i-ai preţuit: oamenii pe baza cărora ţi-ai dezvoltat poveştile. Şi-n tot timpul ăsta, aproape apocaliptic în calmul ce l-ar caracteriza, m-aş gândi aşa cum o fac şi astăzi că orice abandon în timp este de fapt o deconstrucţie a unui timp-real pentru a permite fiinţarea unei astfel de poveşti-amintire. Şi când mi se va fi răcit cafeaua mă voi fi retras apoi la măsuţa mea de scris şi-mi voi fi pus ochelarii, nu înainte de a a fi aruncat la gunoi cele trei cele-mai-frumoase-trei-castane-adunate-în-viaţa-mea. Ce rost să mai porţi după tine un vis?

[va urma, despre abandon]

La un moment dat

Probabil că la un moment dat, în vieţile noastre, se infiltrează acea senzaţie neliniştitoare care ne forţează să recurgem la măsuri pe care nu le înţelegem dar de care credem că avem nevoie pentru a ne putea continua drumul. Renunţăm astfel la persoane-cheie, la semnificaţii pe care doar le bănuim, renunţăm la posibilităţi pentru o libertate care nu face decât să ne închidă şi mai mult într-o lume în care credem că trebuie să ne integrăm când de fapt n-avem nevoie să ne integrăm decât nouă înşine, să ne recunoaştem pe noi, propria fiinţă. Iată cât de mult ne-am îndepărtat de o şansă a adevăratului înţeles al fericirii.

Probabil că la un moment dat, printre reacţiile electrice ce au loc la nivelul creierului, cineva şi-a dat seama că făcând un pas în lături îşi poate continua drumul şi fără ca, în viaţa asta fără sens, să mai conteze şi nesemnificativul meu nume. Pentru că de altfel nimicul care suntem ne guvernează… Şi recunoaştem strălucirea celuilalt, investim puţin într-o stare dubioasă pe care nu o înţelegem, ne speriem şi fugim… Fugim până când timpul stagnează, până când viitorul se contopeşte cu prezentul, până când nu se mai întâmplă nimic.

Şi ne aducem aminte.

Iarasi

Din prea multă tăcere răzbat cuvinte singuratice şi neînţelese. Nu mai există sens al lucrurilor pe care altădată le făceam cu plăcere, rămân în urma propriei mele vieţi, o iau înaintea destinului care nu se va împlini niciodată. Sunt nimeni pentru că nu mai am oportunitatea să demonstrez că sunt cineva, că nu mă interesează căile de acces înspre un cineva care nu m-ar reprezenta. Sunt complex, sunt înceţoşat, sunt camuflat de nişte umbre care nu-mi dau pace.

Scăpasem. Reuşisem să scap. Puteam să-mi beau liniştit ceaiul, să trec lejer peste melodiile care altădată însemnau ceva, aveam şanse să devin ceea ce mi-aş fi dorit mai mult: un ignorant.

Dar am căzut iarăşi.

Ai venit iarăşi, oscilatoriu şi de departe, ca un flux de tensiune cu întreruperi. Tu mă poţi salva de tine, tu mă poţi ridica din obsesii, tu mă poţi arunca în viaţă.

Nu e nimic mai rău decât timpul în care nu se întâmplă nimic. E mai mult mai rău decât timpul în care se întâmplă răul.

Dar cu toţii uităm la un moment dat de ce ne aflăm pe drum…

IAMX

Înainte de începe propriu-zis subiectul acestui post cred că este mai bine să precizez puţin şi cauzele care au condus înspre scrierea lui. La începutul acestui an această înşiruire de patru litere din care se formează titlul postului nu mi-ar fi spus nimic. Între timp, mai mult sau mai puţin întâmplător, am găsit în lista de artişti similari cu trupa Placebo, chiar pe prima poziţie, acest nume aparent simplu: IAMX. Şi iată cum, după o primă ascultare au început să-mi placă. Şi după a doua, şi după a treia, şi tot aşa până când mi-au devenit cumva o obsesie. Şi în timp ce i-am ascultat m-am uitat să văd şi cine sunt şi care-i treaba de fapt cu ei. Am descoperit astfel că solistul, Chris Corner – de altfel şi liderul trupei Sneaker Pimps (care-mi erau cunoscuţi de mai înainte), a format această trupă revoltat cumva de direcţia pe pare părea că o apucă muzica şi de presiunile care se făceau asupra grupului Sneaker Pimps. Doar că de această dată scopul formării unei noi trupe a fost mai puţin acela de a creea muzică cât de a folosi muzica drept pretext pentru un spectacol live.

În clipa în care am văzut că vor concerta şi la Bucureşti am trăit o mică dezamăgire. Motivul a fost constituit de data la care a fost programat, şi anume 1 octombrie. Or, pe 1 octombrie eu mă vedeam deja la Sala Palatului delectându-mă cu vocea pătrunzătoare a Césariei Evora. Însă după ce-am asistat neputincios la lupta care se dădea în mine m-am văzut cumpărându-mi bilet la ceea ce se anunţa deja a fi “mai mult decât o trupă, un eveniment”, IAMX, nu înainte de a-i convinge şi pe cei doi Alex, prietenii care-ar fi putut aprecia genul de show la care eu momentan îndrăzneam doar să sper pe baza impresiilor pe care mi se formasem de pe YouTube. Am ajuns la Fratelli Studios, locaţia concertului, undeva în jur de opt şi jumătate, când lumea se putea număra încă lejer fără să pierzi şirul. La momentul ăsta pe scenă se afla un oarecare individ care punea muzică de la un laptop şi se juca la nişte butoane, individ pe care l-am identificat mai târziu trăgând cu urechea la cei de langă noi ca fiind DJ Marika (Marica?). Cu toate că parcă mai la început era ceva destul de interesant (am identificat remixuri după Depeche Mode şi Placebo), pe măsură ce publicul devenea tot mai nerăbdător pentru apariţia trupei anunţate, şi melodiile de pe laptopul domnului de pe scenă se avântau tot mai mult într-o sferă dubioasă de house ce n-avea deloc legătură cu ceea ce se presupunea a urma în concert. Pe de o parte unele lucruri erau subînţelese: că acest domn DJ se afla acolo pe scenă la cererea cuiva şi că ar fi fost absurd să accepte de bună voie să fie huiduit doar pentru că ar fi ales el să-şi prelungească programul cu o oră şi jumătate faţă de ora anunţată pentru începerea concertului propriu-zis. Repet, probabil problema esenţială a constat în nesincronizarea lui cu genul muzical vizat de public. Dar iată cum, undeva cam la zece şi jumătate, cum domnul ăsta îşi strânge jucăriile şi se retrage uşor lăsându-l pe inginerul de sunet să ia la puricat fiecare instrument şi microfon pentru a le verifica buna funcţionare. După ce şi acesta din urmă ţi-a terminat incursiunea pe scenă îi vedem cum se ivesc din întuneric cei patru membri ai trupei: Chris Corner, Dean Rosenzweig, Tom Marsh şi Janine Gezang, acea tipă care n-are cum să nu te uimească de la o primă vedere. Au început direct cu Bring me back a dog, moment în care trăiam încă o mică deziluzie. Cu toate că instrumentele se auzeau foarte bine, nu puteam pricepe deloc ce iese din gura lui Chris, partea de vocal mi se parea că se aude nasol rău de tot, nu ştiam ce să fac, dacă să mă mişc sau nu… Până la urmă m-am obişnuit, ba chiar au început să-mi sune bine, mai bine decât versiunile de studio, pe motiv că aici erau mult mai bine orchestrate, instrumentele având o viaţă aparte, detaşându-se de vocalul care tronează pe versiunile de album. Au urmat apoi restul de melodii, printre care The Alternative, An I for an I, You can be happy, Spit it out, Nightlife. După Kiss and Swallow au dispărut şi au lăsat un oarecare mister asupra a ceea ce va urma. Dar s-au întors pentru bis şi au venit chiar mai în forţă cu Think of England, The negative sex, Skin Vision şi President. Iar apoi liniştea în care-mi puteam auzi urechile ţiuind. Ei bine, a fost un concert de-a dreptul bestial în care am putut înţelege de ce se spune despre ei că sunt mai mult un eveniment… Spectacolul de lumini, umbrele în care chipurile lor mai pălesc uneori, tăria instrumentelor şi acusticul vocal (da, cumva am ajuns să apreciez până la urmă şi vocalul diferit “de ceea ce ştiam eu”), nebunia manifestărilor lor pe scenă, costumele şi înfăţişarea – toate la un loc construiesc atmosfera unui concert pe care nu-l voi uita atât de uşor şi pe care îl voi reaştepta mereu. Nu voi rata ocazia să-i revăd. M-am gândit însă că tot farmecul lor ar păli dacă i-aş vedea pe o scenă, în aer liber, la lumina zilei, gen cum au fost anul acesta la Sziget. Mi-ar fi plăcut totuşi un public puţin mai agitat, mai destins. În rest, pentru Chris Corner & Co., toate aplauzele şi cuvintele de bine, au fost extraordinari.

Alte fotografii: aici.

IAMX – Fratelli Studios, 1 octombrie 2009, Bucureşti, Romania

Timpul care se scurge

Anul trecut scriam un articol ce-şi propunea să reconstituie ultimele momente şi trăirile mele în ceea ce privea finalitatea unei perioade care însemnase totul pentru mine: liceul. S-a scurs de atunci mai bine de un an, an în care aşa cum îmi demonstrasem încă de mai demult, se pot întâmpla atâtea… Ei bine, între timp - ca şi cum timpul ăsta ar fi ceva infim – am mai trăit ceva lucruri cărora acum mă simt nevoit să le fac un rezumat. Şi da, urmând o logică simplă, dacă anul trecut terminam liceul se presupune că ar fi trebuit să mă şi înscriu la o facultate imediat după. Şi nu m-am înscris la una, ci chiar la două, iar până la urmă am decis să rămân să învăţ informatică la FMI, în defavoarea Facultăţii de Fizică. După ce m-am văzut admis la facultate (după un examen de al cărui rezultat am fost destul de mândru) mi-am găsit şi un loc de muncă, iniţial provizoriu (doar pe durata verii), la departamentul de logistică al unei firme de leasing. Mai apoi a început şi facultatea iar eu am luat decizia de a nu renunţa la serviciu. Aveam mai multe motive pentru asta: banii câştigaţi îmi confereau independenţă şi stabilitate, serviciul nu era chiar deloc extenuant şi cel mai important factor, de departe, era că mă simţeam incredibil de bine alături de colegii de acolo. Şi iată că timp de un an de zile am mers în paralel şi cu facultatea şi cu serviciul, timp în care mi-am putut forma nişte impresii şi-n care mi s-au decantat nişte concluzii. Mi-am dat seama, în repulsia pe care mi-o provoacă uneori lumea care mă înconjoară, că pentru mine o diplomă nu înseamnă nimic, că pentru a fi mulţumit de facultatea pe care o urmez trebuie cu adevărat să învăţ ceva, să-mi folosească ceea ce învăţ şi să-mi placă. Pentru că nu-mi place să copiez la examene şi mă resemnez cu faptul de a rămâne cu restanţă în cazul în care n-am învăţat. Dar aici, din punctul meu de vedere, multe lucruri treceau pe lângă mine, au trecut mai bine zis… logică matematică şi computaţională, arhitectura sistemelor de calcul (şi nu, a nu se citi hardware), limbaje formale şi automate… Aşa că între timp, după ceva alergătură pentru acte, m-am retras de la info şi m-am înscris acolo unde am ales să nu mă duc de prima dată, şi anume la fizică. Nu mă îndoiesc că am luat decizia cea mai bună. Uneori unele lucruri nu se potrivesc, uneori mai dăm înapoi pentru ca atunci când ne hotărâm să facem ceilalţi paşi în faţă să păşim mai bine. Nu există decizii greşite sau regrete. Sunt doar hotărâri potrivite la un moment dat cu care apoi ajungi la nişte înţelegeri… Doar că de data asta am mai luat şi decizia de a renunţa la serviciu pentru a mă putea dedica facultăţii. A fost de departe cea mai grea dintre toate, infinit mai grea faţă de aceea de a renunţa la o facultate despre care eu consider că nu mă reprezintă. Pentru că adevărul a fost acela că m-am ataşat de colegii de la muncă, că-mi plac, că mă simt extraordinar de bine alături de ei. Şi chiar şi cât am stat alături de ei am învăţat o mulţime de lucruri, mi-am format o deprindere aparte de a privi oamenii… iar de la Radu am învăţat de departe o mulţime de lucruri, mult mai multe decât m-ar fi putut învăţa facultatea în acest an. Lucruri care sigur îmi vor fi de folos mai târziu, lucruri care ţin de o inteligenţă socială, lucruri în aparenţă simple…

Astăzi a fost ultima mea zi la birou. O zi în care am muncit la fel ca în celelalte, în care mi-am băut ciocolata caldă şi-n care am râs şi-am glumit ca de obicei…  doar că astăzi în loc de salut le-am strâns mâna cu putere şi i-am auzit urându-mi succes… Ştiam că mâine nu mai revin, că voi pleca de acasă mergând într-o altă direcţie, într-un alt scop… Am ieşit grăbindu-mă din birou, n-am vrut să-i las să mă vadă lăcrimând… M-am grăbit până în staţia de autobuz, m-am urcat, mi-am deschis cartea şi am încercat să citesc… nu puteam… ochii mei încă lăcrimau.

Post-silence

Zilele care treceau erau de fapt, ascunse în spatele unei aparente plictiseli, semnele unei căderi. Cafeaua nu mai avea gustul de altădată, muzica devenise din ce în ce mai acidă în exprimare şi mai dureroasă, sunetele se simţeau mai incisiv – chiar şi cele care se scurgeau atât de lin încât îţi mângâiau inima. Cărţile se întindeau pe ani întregi, Cartea nelinştirii nu se mai termina, ca de altfel toate neliniştile şi neliniştirile mele, ca toate dimineţile în care mă trezeam şi nu înţelegeam de ce frigul de dincolo de fereastră mă afectează şi pe mine însă pe dinăuntru, şi toate castanele pe care le-am strâns în rucsac nu se mai terminau nici ele, te aşteptau, fiecare cu strălucirea ei, cu propria-i frumuseţele…

Aveam atât de multe lucruri de făcut dar nu aveam şi un înţeles al lucrurilor pe care le aveam de făcut. Nu înţelegeam ce înseamnă toate aceste semne ale lumii exterioare, ale celor care mă înconjurau, eram incapabil să înţeleg preocupările celorlalţi, pasiunile lor, cuvintele pronunţate clar şi firesc… Ajunsesem în stadiul în care singurele cuvinte pe care le mai înţelegeam erau doar acelea rostite de mine, şoptite, inflamate de o sensibilitate în care mă adânceam şi din care mă ridicam consecvent ca un copil care nu poate înţelege acolo unde greşeşte.

Lumina mă rănea. Cu toate cele trei sute de milioane de metri pe secundă, din toate direcţiile, lumină mă ataca violent lăsându-mă inconştient. Sunetul trecea prin mine lăsând urme care nu se pot descrie prin câteva cuvinte, sunet armonios, jazz pustietor… Nu mai am nimic de pierdut decât timpul cel din urmă, timpul care se pierde singur, timpul care se fiinţează inconştient, timpul care nu este timp.

Ciocnirea

Atunci când m-am hotărât să înfrunt realitatea şi să mă revărs în lumea aceasta, ei mi-au oferit un nume. Mi-au spus Liviu şi m-au lăsat liber în lume, m-au lăsat să aleg între două posibilităţi la fel de devastatoare şi periculoase. Aveam aşadar posibilitatea să mă las distrus de lume sau să cuceresc lumea – singurele două variante ale celor care, mergând pe stradă, trăiesc reveria infinitului care-i înconjoară.

Am aşadar un nume… Un nume ce-mi camuflează culoarea ochilor, vibraţia corzilor vocale, fragilitatea gesturilor izolate şi abandonate lângă ceşti de cafea golite de semnificaţii, lângă cărţi uitate deschise, lângă oameni cărora n-am putut să le spun cât de recunoscător sunt pentru simplul fapt că i-am cunoscut şi că la un anumit moment s-au aflat lângă mine. Sunt uneori doar un tremurat absurd, doar o frică imensă. Sunt toate cuvintele mele, cele printate şi închise prin dosare, cele uitate prin ierarhia fişierelor din calculator, sunt toate semnificaţiile cuvintelor mele. Toate cuvintele mele sunt eu.

Şi iată cum sfârşitul apocaliptic al eului se apropie. Iată cum vin în viteză prăbuşindu-mă în ideea de tine, iată cum mă ciocnesc de ceea ce-ai fi fost în timp, o lume aparte, un univers izolat dar suficient de mulţumitor pentru mine, un univers în care să mă închid în timp şi să rămân o crisalidă pentru eternitate.

Sa fug

Şi dacă ochii mei refuză să se închidă atunci când trupul resimte oboseala şi când luna este trecută de nivelul ferestrei, strălucitoare, e pentru că refuză visul din care te-ai fi ridicat tu. Un jazz lăuntric îmi îmbracă inima, un întuneric adânc mă soarbe. Şi dacă ochii mei adânciţi în orbite refuză aceste câteva ore de întuneric e pentru că undeva pe acolo e posibil să te afli tu, dincolo de prăpastia în care se prăbuşesc sufletele atunci când nu-şi mai găsesc scăpare din dragoste. Mi s-a făcut frică de vis de parcă visul nu m-ar mai lăsa niciodată să fug…

Nelinistiri aparte

[pentru că nevoia de a spune o groază de lucruri  care totuşi nu se lasă scoase la lumină este atât de mare… pentru moment mă limitez la doar la un citat]

Mistic sau nu, mărginit sau supus, rămân pentru totdeauna un sclav al senzaţiilor mele şi al clipei în care le simt.

Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii

Posibilitatea trecuta

Cafeaua de dimineaţă se amestecă cu deveresarea gradată a dragostei… Sunt plictisit de înţelegerea deja învechită a faptului că această cădere în şi din dragoste nu va ajunge niciodată la un sfârşit. Sunt plictisit de timpul care se scurge în tăcere, de silenţiozitatea durerii profunde… Mă arunc îna amintirea rămasă de ceva timp, în posibilitatea trecută, în calmul dimineţii de toamnă…

…

Trecut de miezul nopţii, îmi scurg oboseala prin nişte cuvinte pierdute prin muzică. Eşti peste tot. Parfumul părului tău stă încă îngropat în adâncul pernei mele. Amintirea buzelor tale stă împietrită pe cana mea cu girafe. Tu personal eşti o pată decolorată pe care o port pe obraz, atât de evidentă… tu eşti o lipsă. Trecut de miezul nopţii îmi transport însingurarea printre tânjiri tăcute şi resemnări greoaie. Nimic nu vine şi nimic nu trece, decât noaptea, iar noaptea cară după ea amintiri din care mi-e atât de greu să mă ridic…

O stare aparte

Există un lucru din care nu mă voi putea ridica niciodată, un lucru care fără a fi nevoie a-l numi mă face întodeauna să mă prăbuşesc într-un abis mental din care nu reuşesc să mă ridic decât după lungi încercări. Nu voi şti niciodată când să spun stop, când să trag linie, când să recunosc faptul că uneori pe culmile disperării este mai groaznic decât în deşertul arid al nimicului. Există o stare aparte, o stare de eroare în care ajung oricum… un punct în care, după lungi clipe de neutralitate absurdă, de însingurare interioară, de închidere-înspre-sine ajung să mă enervez iarăşi de faptul că nu învăţăm niciodată să-i iubim şi să-i apreciem pe cei care ne iubesc şi fac totul pentru noi, că nu ne dăm seama atunci când rănim sau poate că pur şi simplu nu ne pasă, şi că atunci când suntem răniţi ni se pare definitiv.

Clipesc de două ori încercând să-mi îndepărtez somnolenţa. Stau impasibil şi înfrigurat la gândul creeat de senzaţia cum că golul din stomac prinde iarăşi amploare. Iată cum lucrurile pe care le-aş fi dorit îmi fac rău. O simplă prezenţă mă seacă de suflet.

Perspective

Când ţi se întâmplă pentru prima dată este de-a dreptul fatal.Întreg Universul se întoarce dos, legile naturii nu mai funcţionează, timpul se scurge mult mai încet. Începi să remarci o groază de lucruri pe care până acum le-ai pierdut din vedere, devii conştient de lucruri care până acum nu te-au interesat, recunoşti semne. Nu mai contează nimic altceva, lumea se restrânge la doar câteva amănunte esenţiale, tu însuţi de restrângi într-o sferă care te mulţumeşte pe deplin. Este fatal pentru că toate normale după care te ghidai până acum iar alte forme, este fatal pentru că o întreagă viziune despre viaţă se năruie în câteva clipe.

Când ţi se întâmplă a doua oară este deja mult mai simplu, fără a înceta însă să fie greu. Cunoşti drumul pe care îl parcurgi, înţelegi ceea ce trăieşti, accepţi. Înţelegi de asemenea de ce toate astea sunt totuşi bune… Interacţionezi cu semnele, înţelegi Totul, devii parte activă din Tot. Nu mai trăieşti totul ca un martor sau ca un cobai. Înţelegi oportunităţi şi profiţi de ele, cauţi porţi ascunse în timp pentru a te îndrepta într-o direcţie numai de tine ştiută.

A treia oară aproape că nu mai are nicio importanţă… nu va fi decât un succes sau un insucces al unei zile extinse din viaţă.

Guano Apes

(şi puţin pe lângă)

Iar după festinul sufletesc pe care l-am trăit la Leonard Cohen a doua zi am căzut crunt în halucinanta stare a oscilaţiilor produse de muzica la care mă voi întoarce mereu ca un câine recunoscător, rockul. Pentru că din mediul elevat şi cult al publicului de la concertul domnului Cohen am aterizat direct în mijlocul unui festival aflat la prima lui ediţie în Bucureşti, Tuborg Green Fest. Deşi nu m-ar fi deranjat să mă fi aflat acolo şi-n prima zi pentru a-i vedea pe The Crystal Method şi pe Chicane, ţinta mea de grad înalt a fost fără doar şi poate momentul Guano Apes din cea de-a doua zi a festivalului. Am ajuns în mijlocul mulţimii chiar cu ceva timp înainte să înceapă The Herbaliser, deci i-am prins şi pe ei destul de mult din timpul prestaţiei. Eh... n-am fost eu foarte atent, am mai stat şi la interminabilele cozi de la jetoane şi bere (care bere? Ca să cumperi o bere trebuia să mai stai încă pe atât...) şi până să mă dezmeticesc ca lumea deja The Herbaliser erau pe sfârşite. Faptul că nu i-am ascultat în mod obişnuit (dar cel puţin am încercat să-mi fac o idee înainte de a ajunge la concert) nu m-a entuziasmat într-atât încât să rezonez cu sunetele ce răzbăteau de pe scenă prin toată acea învălmăşeală de lume de toate felurile. Mi-au plăcut însă ritmurile de trip-hop şi uşoara alură de fusion-jazz pe care am sesizat-o. Dar pe astea le ascult mai bine acasă atunci când vorba aceea... îmi solicit intelectul. Cu toate că ştiam sau cel puţin bănuiam ce va fi la Guano Apes, am ţinut cu toată voinţa să stăm undeva mai prin faţă aşa că ne-am găsit un loc destul de bun chiar în faţa scenei la o distanţă de aproximativ 15-20m. Dar hai să lămurim o chestie... Cu toate că nu sunt adept al pogo-ului şi nu mi-aş dori vreodată să mă trezesc vreodată în mijlocul vreunui grup care-l practică (tocmai în actul creaţiei :) )... n-am nimic împotriva lui sau a oamenilor care-l practică. N-are nicio importanţă pentru mine dacă ei sunt punkeri, anarhişti, antifa, sau orice altă denumire le-ar mai putea găsi vreo persoană cu convigeri socialo-politice destul de puternice. Vreau doar să spun că acolo, pe toată durata concertului, am fost prinşi chiar între două grupuri care mai aveau puţin şi parcă atingeau absolutul în toate aceste acţiuni de ciocniri reciproce, şi că lucrul ăsta mi-a plăcut la nebunie deşi pe alocuri tare-mi era că voi fi prins şi eu prin mijlocul vreunuia. Am scăpat până la urmă întreg şi nevătămat ( ;)) ) dovadă că astăzi îmi pot expune părerile. A fost un concert de nota 10, o dovadă clară că rockul n-a murit, că există încă trupe rock care ştiu să facă atmosferă şi să-şi cânte foarte bine muzica chiar şi live. Sandra Nasic a fost super tare din punctul de vedere al prestaţiei, aproape că ajungeai să te miri cum acea tipă ce n-arăta mai mult de 25 de ani (cu toate că ştim că are ceva mai mult, chiar trecut de 30) poate susţine un spectacol de asemenea anvergură sau că deţine asemenea capacităţi vocale. Trupa, de asemenea, fără reproş. Acum a fost timpul în care am lăsat să coboare din mine toată energia strânsă anterior, am lăsat ţipetele să-şi caute drumul înspre nicăieri, săriturile să echilibreze starea interioară, psihoza să pună stăpânire pe propriul meu trup acceptând muzica ca pe o hrană. A fost grozav de tare! Inclusiv publicul agitat, inclusiv grupurile de pogo... Am ştiut şi de ce vreau să stau în faţă, şi de ce era un concert de neratat... Mi-am redescoperit ideea de rock live, de atmosferă de concert... Aş mai trăi asta de câteva ori fără oprire fără să menţionez c-aş fi obosit câtuşi de puţin. Şi bine zicea un prieten... a fost foarte tare dar s-a terminat prea repede. Pentru concertul ăsta Guano Apes cei de la Tuborg şi Emagic şi-au primit iertarea din partea mea şi pentru nepăsarea şi atitudinea faţă de un alt eveniment peste care s-au băgat, şi pentru cozile interminabile, şi pentru tonele de praf. La urma urmei muzica face totul!

Tuborg Green Fest 2009, Ziua 2, 5 septembrie 2009, Bucureşti, România

 

Sursa foto: Metalhead şi Guano Apes Community

Leonard Cohen

Nu ştiu când anume a început legătura mea tainică şi misterioară cu Leonard Cohen, acest domn fără vârstă dar cu o putere de expresie şi de înţelegere a unor simţiri lăuntrice care l-ar egala până şi pe cel mai fin psiholog. Nu ştiu dacă m-am îndrăgostit de el, de muzica lui, de versuri sau de vocea apăsătoare din care se revarsă poezia. Ştiu doar că lumea mi s-ar părea mult prea goală şi fără sens dacă n-ar mai exista posibilitatea ca muzica acestui domn să răsune de prin vreun colţ de locuinţă sub urechea unui suflet atins de extaz şi tristeţe în acelaşi timp. Şi dacă prima dată când am avut ocazia să-l întâlnesc am ratat posibilitatea din motive total absurde, la a doua întâlnire am fost prezent în avans ocupându-mi locul cu mai bine de-o oră înainte. Trăiam unele din cele mai lungi clipe din viaţa mea, trăiam aşteptarea unui moment a cărui tensiune se strânsese zilele trecute ca o încărcătură electrică. Până în clipa în care, abia trecut de ora 20:00, îşi face apariţia exact aşa cum îl ştiam din filmuleţele de pe net, îmbrăcat la costum, cu pălărie, elegant, frumos. Are o vârstă la care unii se pregătesc să moară sau îşi aşteaptă sfârşitul spunându-le poveşti nepoţilor. El însă îşi păstrează aerul de tinereţe, naturaleţea, destinderea. Ascultasem de multe ori înainte albumul lansat cu înregistrarea concertului de la Londra de anul trecut aşa că într-o oarecare măsură ştiam la ce să mă aştept atât în ceea ce privea setlist-ul cât şi diferenţa dintre capacităţile vocale prezente pe înregistrarea de pe albumele iniţiale, şi timbrul actual al vocii care oricum nu este cu nimic mai prejos, ba dimpotrivă, mie mi se pare că vocea puţin de tot răguşită oferă un plus interpretării. A început cu Dance me to the end of love, una dintre piesele mele de suflet; nu ştiam ce să fac, mă simţeam cumva singur pe acel scaun, fără nimeni prin împrejurimi... m-a apucat un mic tremurat timp în care „mi s-a făcut pielea de găină”... nu-mi venea să cred că eram acolo şi că la câţiva metri în faţa mea se afla el... na na, na na na na... na na... Şi stăteam împietrit ascultând mai departe cum ne vesteşte viitorul sau cum ne spune că nu este vindecare pentru dragoste... Surprizia şi plăcerea mea a fost atunci când am auzit şi Lover lover lover întrucât n-a fost prezentă pe albumul live cu înregistrarea de la Londra. Mi s-a părut a fi însă şi una din melodiile care a sunat cea mai diferit faţă de versiunea de pe albumul din 1979. Mi-a plăcut însă foarte mult soloul lui Sharon Robinson de la Boogie Street, care a sunat incredibil de bine. A mers din melodie în melodie de-a lungul celor două părţi şi i-a plăcut chiar să se joace cu publicul plecând şi revenind de trei ori pentru bis. L-am văzut ţopăind pe scenă ca un copil, l-am auzit cântând ca un înger. L-am auzit mulţumind prietenilor lui, adică publicului, prezentându-şi de fiecare dată atât de frumos echipa, şi scoţându-şi pălăria pentru a mulţumi publicului. Cum să nu te bucure toate astea când mai mult de muzică şi poezie am asistat la o lecţie de conduită... A fost un spectacol minunat în urma căruia am plecat cu o învălmăşeală de sentimente pe care-mi era greu să le definesc: simţeam tristeţea faptului că s-a terminat, că nu poate să dureze la infinit, până la sfârşitul timpului. Pe de altă parte plecasem sigur mai bogat, mai bogat cu o sclipire în suflet.

Leonard Cohen – World Tour ’09, Stadionul Tineretului Iolanda Balas Soter, Bucuresti, 04 septembrie 2009

Nu se spune

Să pipăi câteva clipe lemnul rece al uşii până în clipa în care atingi cheia… O învârţi încet până când se distinge declicul, semn că poţi apăsa pe clanţă şi să tragi de uşă până când întunericul difuz din cameră se contopeşte cu întunericul pătrunzător din hol… Pipăi apoi peretele din partea dreaptă până când degetele ating întrerupătorul pe care apăsându-l se aprinde becul de la bucătărie. Te îndepărtezi cu un mers uşor legănat, semn că starea de somnolenţă nu ţi s-a ridicat de pe pleoape. Aud uşa de la baie închizându-se.

Să fi trecut de atunci o groază de timp… să mă fi izolat în singurătate şi-n indiferenţă, să mă fi închis într-o grotă proprie, săpată într-un adevăr propriu, dur. Să fiu un pustnic al lumii contemporane, al societăţii de consum, al epocii internetului. Să fiu căzut din cer.

Te-am visat de prea multe ori. (Aşa ceva nu se spune.)