O lista foarte lunga

După ce m-am tot învârtit pe la Gaudeamus prin toate direcţiile şi m-am tot gândit la care cărţi să mă hotărăsc, iat cu ce am ajuns acasă până la urmă:

1. 6 cărţi din Raftul Denisei, mânat fiind de reducerea de care beneficiau:
• Toate familiile sunt psihotice, Douglas Coupland
• Generaţia X, Douglas Coupland
• Jurnalul pierdut al lui Don Juan, Douglas Carlton Abrams
• Anomalii, Joey Goebel
• Torturaţi-l pe artist, Joey Goebel
• Transgresiuni, Sarah Dunant
2. Un Polirom: Zilele regelui, Filip Florian (n-am fost încântat de reducerile lor - e mult mai avantajos să comand online, unde am reducere de 30%)
3. O Curtea Veche: Mă numesc Roşu, Orhan Pamuk
4. 14 cărţi de la Cotidianul (cu 7 eram în urmă şi am mai primit încă 7 cadou)
• La agăţat, Nadine Gordimer
• Caietele lui Serafino Gubbio, operator, Luigi Pirandello
• Omul ilustrat, Ray Bradbury
• Întâmplări din Gastropolis
• Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde (în ciuda faptului că am deja o ediţie în limba engleză)
• Inima întunericului, Joseph Conrad
• Hagi-Murad, Lev Tolstoi
• Daisy Miller şi alte nuvele, Henry James (şi pe aseasta o mai am o dată, ediţia de la Polirom)
• Cutia neagră, Amos Oz
• Tropicul Cancerului, Henry Miller
• Durabila iubire, Ian McEwan
• Numele meu fie Gantenbein, Max Frisch
• Citindu-l pe Turgheniev, William Trevor
• O călătorie în India, E.M. Forster

Concluzia: am exagerat îngrozitor!!! (m-au costat 189 RON) - dar... n-am putut să mă abţin :|

Cinci pentru mine

1. Cât din ceea ce excavează către suprafaţa fiinţelor noastre ne reprezintă? Cât din noi lăsăm să spargă învelişul dur al epidermei pentru a se alibera în lumea întreagă, pentru a ne duce mesajul până în cele mai adânci conştiinţe? Nu suntem oare - în propriile noastre vieţi - decât nişte viermi ce se zvârcolesc în încercarea de a se face înţeleşi? Până la urmă... cât din ceea ce suntem se identifică a fi cu adevărat parte reală din noi?

2. Numele meu aproape că nu are nicio importanţă. Sunt un student oarecare cu un loc de muncă ce-mi asigură câteva sute de lei lunar, suficient cât să-mi ajungă să-mi cumpăr cărţile pe care le vreau şi să-mi asigure într-o oarecare măsură independenţa financiară.

3. Am ajuns la concluzia că pentru mine nu contează decât nivelul personal şi atât. Prin asta înţeleg că atât timp cât lucrurile sunt frumos aranjate înlăuntrul meu, cât masa de informaţii este stabilă, cât simt că sunt suficient de construit pe interior, atunci nu mi-ar mai păsa de nimic. Nici de părerea celorlalţi, nici de nivelul social.

4. Credeam că n-o să se termine niciodată. Însă aşa este întodeauna: lucrurile grele par că nu au sfârşit. Dar s-a terminat şi nu mai trag după mine decât amintirea unui timp. Niciun alt fel de sentiment, niciun regret, nicio speranţă absurdă.

5. E ceva în mine ce se târăşte înspre suprafaţă. E golul din mine, din stomac, e golul din torace care vrea să facă parte din golul mulţimii. Help me if you can, I'm feeling down / And I do appreciate you being round. /
Help me, get my feet back on the ground, / Won't you please, please help me?. Şi pentru un nume, şi pentru o identitate mergem până în pânzele albe? Revin la aceeaşi problemă... n-am mâinile tale... şi mi-e frig.

Suntem vantul care inghite metroul

Suntem legaţi între noi doar prin tăcere; ne doare atunci când comunicăm iar cele câteva cuvinte scăpate din neant ne rămân întipărite în gând pentru mult timp. Suntem insule distincte într-un ocean infinit şi cuvintele ne sunt păsările care zboară rar în căutare de hrană.

Am învăţat cumva, straniu, să supravieţuim în tăcerea noastră, să ne complacem, să nu ne mai afecteze. Am învăţat să acceptăm anumite lucruri negându-le (???) şi să găsim porţile fericirii prin întunericul cel mai dens.

Îmi lipsesc mâinile tale; vântul bate cu frigul unei toamne târzii. Niciodată nu mi-a mai fost atât de foame de entropia trupului tău, de căldura ta, de sunetul respiraţiei tale. Aş înghiţi tot aerul din jurul tău şi ţie ţi l-aş impregna cu diamante.

Tăcerea noastră o înghite metroul, o absoarbe aerul poluat al Bucureştiului. A trecut timpul în care ne trimiteam mesaje nopţi întregi până când nu mai aveam cu ce să plătim. Nu pot înţelege de ce timpul se devalorizează de parcă ar fi monedă valutară. Nu pot înţelege de ce devenim străini de adevărul ascuns în noi, străini de lumina pe care o reprezentăm.

N-am fost niciodată mai mult decât vase ancorate într-un port aflat la capătul lumii. Ne-a fost frică să mergem în larg de teamă să nu cădem de cealaltă parte a Pământului.

Pentru că dincolo de marginea Pământului începe visul.

Despre cum nu eram nimic

M-am născut cu doar câteva momente înainte să existe ideea de viaţă. Am deschis ochii în miezul întunericului pe când lumina încă nici nu exista şi nici măcar nu putea fi gândită întrucât nu avea cine s-o gândească. M-am trezit în mijlocului nimicului, în prăpastia fără fund a vidului. Mă simţeam gândind pe când încă nu aveam trup şi fiinţam pe când încă nu exista ideea de a fi eu. Eram o absurditate în mijlocul unei întinderi nesfârşite de nimic, al unui întuneric inocent, tăcut. Nu aveam nume şi nu ştiam cine sunt, nu eram în stare nici măcar să-mi declar existenţa. Aveam raţiune doar atât cât să-mi permită percepţia dar eram incapabil să operez cu ea. Nu aveam noţiuni şi nici adevăruri care să n-aibă nevoie să fie demonstrate, nu aveam început a nimic pentru că în primul rând nu înţelegeam ce-ar însemna acela început. Am deschis ochii încovrigat în jurul propriului eu, ghemuit în jurul sinelui ce tocmai începea să pulseze aleator fără a urma vreo regulă bine definită. Aş fi putut foarte bine să fi fost embrionul închis într-o coajă de ou sau sâmburele unui bob de strugure, lucruri ce-ar fi trăit poate în alte universuri în care eu n-aş fi existat niciodată şi pe care eu n-aş fi îndrăznit niciodată să le gândesc. Pe atunci nu ştiam încă să vorbesc, n-aveam cuvinte din care să-mi construiesc gramatica unui limbaj. Gândeam aproape printr-un şir binar în care transpoziţiile deveneau mişcări ale raţiunii mele, singura care se încumeta să existe, întrucât nu deţineam încă un creier material. Nu ştiam pe atunci că exist pentru că nu puteam să mă raportez la nimic. Nu simţeam nicio transformare împrejurul meu, nu percepeam nicio scurgere a timpului. Nu exista timp. Şi nici spaţiu cu excepţia acestui punct imaginar ce mă constituiam a fi eu. O masă aglomerată de gânduri, un computer primordial.

Despre boli

Sunt într-atât de răcit încât aseara abia putea sta în picoare din cauza frisoanelor pe care le aveam. Mi-era un frig insuportabil şi asta în ciuda faptului că pielea îmi frigea. Era şapte seara şi eu aveam impresia că este doisprezece. M-am scufundat în cada cu apă fierbinte apoi mama mi-a făcut frecţie cu carmol şi-am luat paracetamol şi mi-era frig. Pierdusem noţiunea timpului. Tremuram în pat, bine învelit.

Apoi m-am gândit la tine şi mi-am dat seama, încă o dată, că bolile trupului sunt defapt prelungiri ale unei nelinişti spirituale. Pentru că de fapt căuteam poate medicamentul care ar fi avut efect în cazul meu, singurul. Căutam porţi, te căutam pe tine, căutam un semn prin care mi-aş fi dat seama că nu-ţi sunt indiferent.

Am dormit în ture trezindu-mă exagerat de des. Ţinând cont că am adormit la ora 22, ora 1 dimineaţă când am deschis poarta mi se părea deja începutul zilei. Începusem deja să transpir în surplus, bluza se lipea de mine. N-am putut să mă ridic din pat să mă duc să beau o cană cu apă. Cum dădeam pătura de pe mine mă apuca un tremurat violent. În schimb aveam telefonul care-mi era martor că puteam să suport toate chestiile asta. Îmi primisem medicamentul aşteptat.

Altceva

Două feţe suprapuse. Două nume. Două mâini şi-apoi tăcerea. Ce se vorbim mai întâi, ce să ne spunem? Ce să închidem în inimile noastre şi ce să eliberăm?

E bine. S-ar părea că noi topim calota polară, că ceea ce ni se întâmplă aduce căldura.

Cine ne poate înţelege pe noi dacă noi înşine nu ne înţelegem?

O melodie de la Pink Floyd şi o castană şi câteva cărţi şi timp, neapărat timp. Timp să ne aducem aminte cine suntem, timp să uităm ceea ce ce ne aşteaptă.

Apoi va fi altceva.

halucinatii nocturne

n-ai zburat cu mine în vis. mă ghemuiesc noaptea sub pătură. e frig, e trei noaptea şi tocmai am închis calculatorul. muzica. mi-e frig şi nu am mâinile tale. mi-e frig şi nu am spatele tău. mi-e frig şi nu am părul tău pe care să-l miros. în care să mă joc. nu l-am avut niciodată. mi-e frig şi nu am cuvintele tale din care să-mi dau foc inimii, locului ăla generator de energie. mâine am să-mi pun haina pe mine şi fularul roşu în dungi şi mă voi duce la serviciu iar peste câteva zile lucrul ăsta se va schimba şi voi ieşi la capătul tunelului acolo unde va fi scris din lumină: facultate. va fi ca un alt liceu, ştiu deja de pe acum, ştiu că atâta vreme cât eu sunt acelaşi şi locul va fi acelaşi. mă ghemuiesc sub pătură şi mă gândesc la tine, la voi, la Caliope - personajul din Middlesex, mă gândesc la Bucureştiul lui Mircea şi la librăria Cărtureşti, mă gândesc la un Wild Cherry şi mă gândesc iarăşi la tine căci mi-e frig şi nu am mâinile tale, şi nu am spatele tău, şi nici părul tău şi nici respiraţia ta care să mă facă fericit şi care să mă injecteze cu speranţă şi cu iluzia zilei de mâine şi apoi mă gândesc că nu există certitudine pentru viitor. mi-e dor şi nu am mâinile tale, mi-e dor şi nu am respiraţia ta şi nici părul tău în care să-mi adăpostesc degetele. nu am nici parfumul tău şi pentru asta mi-e frig în ciuda faptului că strâng pătura în jurul meu. tu ai numele tău iar eu am numele meu iar numele noastre, într-un fel straniu, se cheamă între ele. şi cu toate astea n-ai zburat niciodată cu mine în vis.

Cum a fost la Gianna Nannini

Aşa cum anunţam într-un post anterior ieri am ajuns la concertul Gianna Nannini ce a avut loc la Arenele Romane, în Bucureşti. Mai mult chiar, întâmplarea a făcut să meargă şi Spadez la concert aşa că ne-am întâlnit pentru a merge împreună. Eu oricum nu eram singur fiind cu mulţi alţii de la compania la care lucrez însă a fost cu atât mai tare aflând că merge şi el.

Am ajuns la puţin timp trecut de 18:30, ora anunţată pe bilet ca fiind momentul de la care se va începe intararea. Ei bine, am intrat mult mai târziu, cam pe la 19:30 când oricum nu se strânseseră foarte mulţi şi ne-am putut găsi locuri cu uşurinţă în imediata apropiere a scenei, pe partea ei dreaptă.

În cele din urmă, cam pe la 20:15, îşi fac apariţia pe scenă Gianna Nannini împreună cu trupa instrumentală. De aici încolo lucrurile sunt destul de clare: am asistat timp de două ore la un super recital de rock autentic (ceea ce nu mă aşteptam deloc) şi de prestaţie live remercabilă. Am văzut o solistă care stârneşte aplauze doar dintr-o privire şi entuziasm doar cu ajutorul unor gesturi. Muzica face apoi totul. A cântat Meravigliosa creatura, Un'Estate Italiana, Aria şi multe altele în timp ce pe fundal treceau imagini cu ea şi diverse cuvinte. A fost un concert pe cinste.

Ceilalti

În timp ce eu sunt în troleu întorcându-mă seara de la muncă îi văd îmbulzindu-se. Sunt un grup de copii cu rucsaci în spate, zgomotoşi. Îmi ridic privirea dintre paginile cărţii pe care o citesc  şi îi privesc în treacăt. Nu pentru că ar cere atenţie ci pentru că simt tentaţia dureroasă de a-i privi cu atenţie, de a-i analiza.  Nu-i cunosc personal însă în urmă cu doar patru zile l-am ţinut un discurs. Sunt bobocii din Onicescu, sunt cei meniţi să umple golul lăsat de mine şi generaţia mea. Sunt cei prin care continui să exist şi cei care duc mai departe un univers. Vorbesc despre manuale şi despre orar. Este ora şapte seara şi eu mă întorc de la muncă, îmbătrânit de faptul că sunt în stare să muncesc pentru bani. Sunt altfel decât ei prin simplul fapt că deşi ei nu mă cunosc personal eu mă aflu în fiecare dintre ei. Pentru că ştiu ceea ce trăiesc şi ceea ce vor trăi, pentru că ştiu ceea ce-i aşteaptă. Pentru că nu pot merge înapoi în timp.

Concert Gianna Nannini

Pentru cei care nu aţi văzut încă afişul prin presă pe data de 22 septembrie 2008 va avea loc, la Arenele Romane, în Bucureşti, concertul cântăreţei italiene Gianna Nannini, pentru promovarea albumului GiannaBest.

Evenimentul este adus în România de Fiat Bravo şi are ca parteneri Impuls Leasing, Ticketpoint şi Diverta.

Ne vedem acolo. :)

Cateva smulgeri de inima

Şi asta era de ajuns. Din cămăruţa mea dintr-un apartament de două camere închiriat la etajul şapte al unui bloc de pe bulevardul Brâncoveanu scot din raftul micuţei biblioteci hârtia împăturită, de un verde aprins, în interiorul cărora se preling fantomatic şi ameţitor linii şi linii întruchipând străzile acelui mirific oraş pe care-l numesc Lisabona. După ce privesc obsesiv străzile şi intersecţiile şi legenda şi notaţiile de pe margini proiectându-mi prin creier imagini din care se încarnează amintiri, adevăraţi monştri subterani ce sapă tot mai adânc în încercarea de a-mi atinge acel punct din sfera imperfectă a ţestei, acea singularitate în care timpul şi spaţiul se anulează şi se unesc şi copulează dându-mi naştere tot mie, tot acestui trup repugnabil, tot acestui spirit obscen. Şi privesc cu dorul amintirii înspre micul pătrat în care ştiu că se afla Praca da Comercio şi urc cu privirea pe Rua Augusta până la Pedro al IV-lea, până la Rossio şi-apoi mă bufnesc lacrimile şi-mi sângerează inima pentru ca mai apoi să mă întind în pat şi să-mi impun să adorm. Dar pentru că nu reuşesc închid harta şi ies în balcon unde mă opresc câteva minute cu ochii aţintiţi asupra siluetei gălbejite a Colegiului Naţional Octav Onicescu, timp în care visez iarăşi cu ochii deschişi la clipe, clipe, clipe în care am fost nemuritor şi fericit şi visător...

Identitati

Mi-a revenit unul dintre gândurile mele mai vechi, mai răvăşitoare, mai profunde... mi-a revenit odată cu citirea Orbitorului, cu dezolarea aparentei singurătăţi...

Nu este oare cât se poate de adevărat că fiecare om ascunde în interiorul său o mie de personalităţi, un miliard de mulţi alţi oameni fiecare cu propriile cuvinte, trăiri şi înţelesuri?

Nu este oare adevărat că suntem în acceaşi clipă tot ceea ce ne înconjoară, că suntem întreaga lume, că suntem toţi oameni de dimprejurul nostru?

Pentru asta e dureros că unii oameni citesc din cartea vieţii noastre doar anumite pagini, că ne privesc doar din anumite laturi, că se limitează a ne categorisi după aparenţele în care ne învăluim... Când de fapt cartea vieţii mele este formată nu din fiecare cuvânt ci din fiecare pixel aşternut pe acele coli de hârtie din care se ridică formele unui suflet. E dureros într-adevăr că unii oameni nu depun niciun efort pentru a citi alţi oameni, pentru a le sparge stratul de beton în care se învelesc. Până una-alta, până voi stăluci în nemurirea unirii tuturor eurilor care mă compun nu-mi rămâne decât să trăiesc în infinitatea de universuri paralele cu toate identităţile mele, cele vizibile tuturor oamenilor ce mă cunosc, şi cele invizibile. Pentru că una e adultul, alta copilul, una scriitorul, alta cititorul, una masculinul, alta femininul, una realitatea şi alta visul.

Revenire

Pentru că n-am mai scris nimic de ceva vreme pe niciunul dintre bloguri (nu pentru că n-aş fi avut subiecte sau pentru că n-aş mai fi citit) am să vă relatez istoria ultimului weekend.

Firma la care lucrez a avut în acest weekend o sesiune de team-building la Nisipurile de Aur din Bulgaria, lângă oraşul Varna. Cu ocazia asta am putut să-mi fac o mică părere referitoare şi la vecinii noştri de mai la sud despre care auzisem atâtea. Am ieşit din ţară pe la vama Giurgiu de unde am trecut peste Podul Prieteniei ridicat pe durata a doi ani, pod ce leagă malul românesc de cel bulgăresc fiind totodată simbol al unei înţelegeri conaţionale. Oraşul Ruse, primul în care intri, nu mi-a oferit nimic altceva decât o imagine dezolantă lăsându-mi impresia că am ajuns undeva pe la sfârşitul vreunui mare război distrugător. Blocurile gri, turn, ce răsar din mijlocul altora mai mici par singurele rămase în picioare dintr-un oraş ce altădată s-a bucurat de glorie.

Înspre interiorul ţării am remarcat relieful deluros, cutat, diferit de câmpiile întinse din Bărăganul nostru pe care l-am străbătut de atâtea ori.

Oraşul Varna însă mi-a demonstrat că prima impresie nu este întodeauna valabilă. Frumuseţea lui se remarcă din mers, verdele aprins şi luminile civilizaţiei fiind prezente peste tot.

Noi am fost cazaţi la Hotel Arabella, de patru stele, unde m-am convins că turismul bulgăresc este într-adevăr mult mai evoluat decât ce se găseşte pe litoralul românesc. Toate însemnele prezente au fost în limba engleză, toate instrucţiunile ni s-au oferit în engleză fără nicio problemă.

Într-un cuvânt cred că am să mai trec pe la vecini întrucât sunt convins de faptul că serviciile lor sunt clar superioare celor de la noi din ţară. Sper totuşi să fiu supus probei contrarii în scurt timp.

Bonus: Hotel Arabella şi poza asta, făcută într-o dimineaţă de la geamul etajului şapte al hotelului:

De vacanta

Să recapitulăm:

• de două zile muncesc la o firmă de leasing unde introduc date în calculator, aranjez hârtii  şi tot felul de astfel de chestii ce presupune o rămăşiţă a activităţii celorlalţi. mă simt minunat.
• între timp am fost de două ori până la munte. o dată la şapte scări şi în ultimul weekend am fost la avrig, unde am urcat pe făgăraş până la cabana bârcaciu.
• m-am reapucat de scris, în primul rând poezii, dar atunci când prind ceva mai mult timp liber mă mai arunc şi asupra proiectului narativ mai ales că tocmai am prins o idee super
• nu m-am oprit din citit. am terminat memoriile unei gheişe plus fric a lui agopian, despre care va trebui să scriu pe ultima carte citită. acum citesc aripa stângă a orbitorului şi sunt abia în prima sută de pagini. am mai trecut şi peste poeme în garanţie, un cdbook tot al domnului cărtărescu.
• sunt mai obosit decât de obicei

În rest toate bune şi frumoase, poate voi mai reveni cu ceva posturi proaspete.

nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon

De la o vreme m-am obişnuit cu noaptea, m-am obişnuit să adorm pe la 3-4 dimineaţa ŞI SĂ MĂ TREZESC LA 8-9, nu că ar avea vreo importanţă, dar doar aşa, ca fapt divers. Şi pentru că tot sunt la acest capitol aş putea spune că sunt proaspăt student la informatică, la universitetea din bucureşti, şi că iar toată lumea era sigură că am să intru doar eu eram scepticismul întruchipat. Acum beau lapte şi mă visez stând în pat dar n-am somn, e două jumate şi eu sunt pe drumul către OM, (nu mai vorbesc cu tine de când ne-am certat la telefon), mi-am comandat mult prea multe cărţi în ultima vreme şi vreau să plec în vacanţă. Citesc cât de mult pot şi beau bere (ziua) iar acum câteva zile am fost să beau un ceai iar săptămâna trecută am fost la şapte scări, şi-am să scriu despre asta când o să am puţin fler. Ştiu că n-am scris foarte multe lucruri inteligibile aici dar la dracu, ce sens ar avea să înţelegi, ce sens să descifrezi minţile condensate ale unui nebun?