Pauză de gândit

Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Nimeni nu-l înţelege pe celălalt

Acest articol începe cu un oftat... Este un oftat pe care nu-l pot exprima grafic dar pe care l-am sesizat chiar acum, când ştiam ceea ce aş vrea să scriu, când vedeam că am în faţă nişte butoane care îmi aşteaptă apăsarea pentru a da viaţă unor semnificaţii. Este în acelaşi timp un oftat de dor, unul de durere, şi unul pentru simplul fapt de a şti că am mai scris o groază pe subiectul ăsta şi că încă mai am de scris, că nu mă pot opri, că lucrurile fără finalitate te mănâncă pe dinăuntru.

Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.

Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.

Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.

Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.

[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Automatic Lover

Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

În clipa în care poveştile…

Poveştile, toate poveştile, după ce au un început oarecare şi ajung până la un anumit nivel de familiaritate şi intimitate pentru cei cărora li se întâmplă, intră într-un colaps. E mai mult un declin interior pentru legătura existentă, este lipsă de cuvinte, prea mult orgoliu, poate teamă, poate fugă, poate indiferenţă, poate multe alte lucruri care ne aparţin tuturor şi cărora nu avem ce să le facem. Şi nu este vina nimănui, în clipa în care ai intrat într-o poveste trebuie neapărat să ţi-o asumi cu totul, şi cu cel care ai fost şi cu cel care ai putea să devii… O poveste însă nu se sfârşeşte niciodată, nu poţi scăpa de colapsul ăsta care apasă orbitor asupra inimii…

Despre cum viaţa merge mai departe chiar şi în lipsa ta

La marginea realităţii, acolo unde locuiesc eu, timpul are o inerţie mare. Există un anumit moment în care te loveşte, în care te asaltează cu un excavator, în care te ia prin surprindere şi din care nu poţi să te ridici mult timp de acum înainte. Te lasă fără vlagă şi aproape fără conştiinţă, te lasă agonizând pe coclaurile minţii fără a avea fie şi cea mai mică putere de a te ridica din chestia asta. Timpul te conduce. La marginea realităţii timpul se scurge greu, insesizabil. Între două momente cărora le distingi intensitatea se scurge o veşnicie, iar după momentul ăsta e o altă veşnicie şi tot aşa până când te trezeşti brusc dintr-un vis urât şi conştientizezi că-n viaţa ta nu se întâmplă nimic, că la marginea realităţii ajungi să îmbătrâneşti din inerţie.

Momentele în care aceste perioade iau sfârşit (şi/sau facilitează începutul altora) sunt în general ieşiri-din-timp, întâmplări-singulare. Sunt momente prielnice pentru a-ţi ieşi din sfera personală, din spaţiul interior. Sunt clipe în care vezi mai mult decât vezi în mod obişnuit, în care remarci oameni pe lângă care ai trecut în alte zile fără să-ţi pese. E altceva.

O fiinţă ca mine, care trăieşte la marginea realităţii, nu poate decât să se învârtă pentru moment în jurul unor puncte fixe, să-şi dezvolte nişte obsesii pe baza cărora să crească şi să se dezvolte pe o anumită dimensiune. Fie că obiectele de interes sunt nişte castane, mandarine, cărţi, melodii sau persoane-cheie, trebuie să existe ceva care să te obsedeze în timpul în care se scurge veşnicia. Asta pentru că viaţa trebuie să meargă cumva mai departe chiar dacă timpul pare că stă pe loc.

Schimbarea limbajului

După ce s-a sfârşit totul ne-am luat jucăriile şi-am revenit la monotonia vieţilor noastre, la cărţile pe care le citim şi la muzica ce ni se adânceşte în creier. În realitate nu suntem decât nişte corpuri oarecare din spaţiu capabile să vibreze la trecerea prin ele a unui sentiment. Sentiment ce-şi poate face cuib şi care poate sta acolo timp îndelungat cât noi ne ţesem poveştile în care nu se întâmplă nimic.

Revin adesea la Citadela, la nişte adevăruri simple şi elementare dar uitate de mult timp în subconştient.

“Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti.”

“Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru a-ţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut?”

“Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla.”

“Iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire.”

“Atunci când adevărurile devin evidente şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.”

Universul elegant

Într-o zi oarecare ajungi să capeţi certitudinea că Universul, în spatele întregii lui complexităţi, se îmbină armonios. Este un gând strâns parcă cu greu, după lungi nopţi nedormite şi după zile de agitaţie necontrolată, de haos general. Totul începe de fapt cu clipa în care, la o oră timpurie a dimineţii, particule foarte fine alergându-se la o viteză foarte mare îmi lovesc cu violenţă retina în timpul în care o melodie oarecare începe să se desfăşoare pe soundtrackul acestei zile. Nimic deosebit în realitate până acum, astfel de lucruri se întâmplă tot timpul, li se întâmplă tuturor neîncetat. Doar că-n ziua asta ştii sigur că se întâmplă mai mult, chiar dacă nimic nu-ţi dă de ştire în sensul ăsta. Astăzi te simţi copil.

Şi mai ştii că sunt câteva lucruri pe care trebuie să le faci, lucruri pe care le-ai visat şi la care te-ai gândit neîncetat, şi lucruri de care ieri te temeai dar de care ai scăpat, măcar pentru ziua de astăzi. Astfel că îţi permiţi să intervii puţin în propria ta viaţă, să faci ceva pentru a forţa timpul să se scurgă ceva mai încet. Prin urmare îl dai în urmă cu două ore şi mergi până la piaţă ştiind exact ceea ce trebuie să cumperi: mandarine. Asta pentru că toate lucrurile la care te-ai gândit s-au lovit de mandarine şi de consecinţele prezenţei lor în viaţa oamenilor simpli aşa cum ne-am pricepe să-i catalogăm noi, cei ce visăm diamante întinse pe cer şi ceşti de ceai din care să ne culegem fericirea. Şi mai ştiam de ce aveam nevoie de mandarine, eu şi cu toţi ceilalţi, da, ştiam, aveam nevoie pentru că suntem copii, copii porniţi la vânătoare de vise şi de zâmbete răsfirate pe chipurile oamenilor străini care nu-ţi cunosc numele dar care ţi-au cules cel puţin o singură dată zâmbetul. Începi să te îndoieşti c-ar exista oameni străini.

Şi ştii exact cum şi de ce, mirosul de mandarină care ţi s-a impregnat pe mâini vorbeşte de la sine despre o stare misterioasă pe care unii ar denumi-o incomplet fericire. Ştii cum să cauţi o eugenie în rucsac şi cum să întinzi mâna bucurându-te de zâmbetul fericit primit în schimb. Eşti un copil şi te hrăneşti cu bucuria de pe chipurile celorlalţi copii, lumea e un câmp imens de joacă. Și fugi, te ascunzi în amalgamul tuturor uriașilor care trăiesc în microuniversul tău, te amesteci printre ei scufundându-te într-o lume aparte. Apoi auzi acel cuvânt frumos care se ridică de pe o faţă zâmbitoare iar tu nu răspunzi nimic, laşi zâmbetul să-ţi fie răspuns, şi scoţi din buzunar o mandarină specială pe care o întinzi fericit pentru că în realitate eşti un simplu copil, şi urmăreşti cum o primeşte si cum se bucură şi cum uimirea i se joacă pe chip. Şi mai ales cum îşi atinge fruntea de umărul tău şi cum ai certitudinea că-n clipa aia e ceva frumos pe care un bun fotograf ar reuşi să-l surprindă foarte bine. Totul pentru că suntem copii, iar copiilor li se poate citi pe chip fericirea. Şi pleci iarăşi fără să spui nimic, pleci cu un zâmbet tâmp dar fericit, pleci având certitudinea că Universul se îmbină armonios.

Salman Rushdie (sau cum să ajungi de partea cealaltă)

Despre venirea scriitorului Salman Rushdie în România citisem în urmă cu aproximativ o lună. Între timp apăruse şi un banner mare pe siteul Polirom, ceea ce avea puterea să-mi spulbere orice dubiu cum că lucrul ăsta ar putea totuşi să nu se întâmple. Iată însă că până la urmă a venit pentru a lua parte la o serie de evenimente organizate de editura Polirom. Am reuşit să ajung şi eu la lectura publică de la Teatrul Odeon, lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc foarte foarte frumos Ionucăi şi implicit lui Vasile Ernu pentru biletele pe baza cărora s-a făcut intrarea. Intrare ce mi-a dovedit că şi România se pot organiza nişte lucruri care să tindă către un profesionalism exemplar, bineînţeles în măsura posibilităţilor. Imediat după ce-am trecut de uşile de la intrare m-am văzut aflat în faţa unui punct de verificare în genul celor de la aeroporturi, cu aparate de detectare a metalelor şi tot tacâmul. Mi-am pus şi eu frumuşel rucsacul, geaca şi telefonul mobil şi am asistat oarecum uimit la toata manifestarea aia de forţe din faţa ochilor mei. Cel însărcinat cu controlul meu m-a informat politicos că va trebui să se uite în rucsacul meu, i-am spus că e în regulă pentru ca mai apoi să-mi dau seama că aveam în el şi briceagul primit de la colegii de muncă, pe care îl port tot timpul cu mine. I-am spus asta şi n-a fost nicio problemă, l-au pus într-o punguţă pe care se afla un număr şi mi s-a dat şi un bileţel cu acelaşi număr, cu care mi-am putut ridica fără probleme briceagul la sfârşitul întregului eveniment. Nu m-a deranjat deloc toată chestia asta, ba chiar am apreciat că unii chiar îşi fac meseria cum trebuie. După treaba cu briceagul domnul-însărcinat-cu-verificarea-mea mi-a luat la controlat geaca. Nu a scos ce aveam prin buzunare dar a pipăit totul cu lux de amănunte; m-a distrat momentul în care l-am văzut revenind de câteva ori către buzunarele principale (cele în care îţi bagi mâinile când ţi-e frig – nu ştiu cum să le spun altfel) şi până la urmă mi-a spus intrigat că am nişte chestii mici şi rotunde (:D). M-a bufnit râsul instanteneu şi i-am spus că am nişte castane (:D) dar când l-am întrebat dacă vrea să le scot mi-a zis că nu, că a înţeles. Fie :). Am trecut apoi prin dreptul detectorului de metale, după un alt nene dornic să-şi facă meseria cum trebuie m-a luat la un pipăit straşnit şi la încă o scanare pentru metale. După ce s-a convins că-s “curat” m-a îndemnat să-mi ridic lucrurile şi m-a redat condiţiei mele de om liber şi fără năzuinţe de a face rău unui scriitor precum Rushdie.

După ce ne-am aşezat cu toţii pe scaune se părea că ne apropiam de momentul culminant al serii. N-am să spun nimic de Florin Iaru, care totuşi s-a chinuit în măsura posibilităţilor lui să creeze puţină atmosferă. După apariţia pe scenă a lui Salman Rushdie lucrurile  au părut a-şi căpăta forma ideală şi chiar ni s-au depăşit nişte aşteptări. Rushdie e de departe un om cu mult umor, destins şi cu un aer cât se poate de uman încât ajungi să te miri dacă cel din faţa ta e chiar scriitorul pe capul căruia s-a pus o pedeapsă capitală. Se pare că astfel de evenimente nu i-au umbrit viaţa ci l-au ghidat mai departe cu voinţă şi curaj. A citit destul de mult din ultimul roman (The Enchantress of Florence) şi s-a dovedit că ştie să-şi promoveze cărţile, că are o lectură expresivă şi captivantă care nu-ţi permit să-ţi iei gândurile la plimbare. A răspuns şi la întrebările venite din public, a mai făcut şi diferite comentarii pe baza fragmentelor citite, astfel că seara şi evenimentul au fost cu adevărat complete.

A fost cu adevărat o iniţiativă de toată lauda a editurii Polirom, un eveniment care a ieşit foarte bine şi care ne-a arătat că şi marii scriitori nu-s atât de departe pe cât ne închipuim, că în momentul în care trec şi ei înspre a se deschide unor ţări precum România (unde încă mai există prejudecăţi că scriitori sunt altfel de oameni)… Salman Rushdie ne-a dovedit că se poate şi aşa, că te poţi arăta ca fiind un om ca oricare altul.

Cea a scris Ionuca

Pink Martini

În mod sigur la seria evenimentelor de suflet care s-au întâmplat anul acesta se adaugă şi concertul Pink Martini la care am fost pe 22 noiembrie, un concert mult aşteptat şi la care am tânjit mult prea mult din clipa în care i-am descoperit, din păcate după momentul concertului pe care l-au mai avut la Bucureşti în 2007. Acum însă n-am mai ratat ocazia şi am fost prezent în sala mare a Teatrului Naţional atunci când au apărut cu toţii treptat pe scenă. Era ceva minunat, aproape că visasem momentul ăsta, aproape că mi se părea imposibil. Aveau cu toţii costume negre de o eleganţă aparte iar China Forbes purta o rochie la fel de neagră despre care mai apoi ne-a mărturisit că este făcută de o creatoare de modă româncă al cărui nume nu mi-l mai aduc însă aminte. Şi dacă la Leonard Cohen a doua oară a fost cu succes, excepţie n-au făcut nici Pink Martini. Au reuşit să-mi transforme seara într-una dintre cele mai frumoase pe care le-am avut vreodată. Au început cu Let’s never stop falling in love, una dintre melodiile mele speciale, aşa cum şi Cohen începuse cu Dance me to the end of love, parcă special pentru mine. Au continuat apoi cu melodii atât de pe albumele vechi (Anna, Sympathique, Lilly, Hey Eugene, Dosvedanya mio bombino, Kikuchiyo to Mohshimasu, Andalusia, Hang on a little tomato, Amado mio) cât şi de pe ultimul album, Splendor in the grass (Tucca tucca, Splendor in the grass, Over the valley, Piensa en mi, And then you’re gone), dintre care trebuie să menţionez că interpretarea pentru Over the valley a fost de-a dreptul pătrunzătoare, sentimentul pe care l-am simţit atunci nu se poate pune atât de uşor în cuvinte… După o oră de muzică s-a luat pauză, după care s-a mai cântat încă tot cam pe atât. Au avut şi o melodie pe care nu am mai auzit-o până acum, Uskudar, în limba turcă. La un moment dat au mai avut un moment deosebit în care s-au jucat pe soluri de instrumente: trompetă, chitară, pian. A fost pe alocuri foarte distractiv atunci când pianistul (Thomas M. Lauderdale) şi-a citit mesajul în limba română. Au revenit la bis doar cu un singur cântec, cu Brasil, cu toate că mi-aş fi dorit să nu se termine în veci. Totul a fost de-a dreptul minunat: interpretarea vocală, prezenţa scenică, dialogul dintre instrumente. Au ştiut să comunice şi cu publicul şi să şi ducă până la capăt un spectacol căruia nu i-aş putea reproşa nimic. Îi aştept cu mare bucurie şi altădată, sunt chiar pregătit să merg prin alte locuri de prin împrejurimi pentru a-i vedea iar.

PS: Chiar dacă Sala Mare a Teatrului Naţional nu este atât de spaţioasă precum Sala Palatului, s-a dovedit a fi mult mai bună decât aceasta. La preţul pe care l-am plătit aici (cel mai mic) i-am putut vedea pe toţi la faţă fără nicio problemă.

Pink Martini – Festivalul “Viaţa e frumoasă”, Sala Mare a Teatrului Naţional, Bucureşti, 22 noiembrie 2009

De ce viitorul şi fericirea sunt de fapt acelaşi lucru

Viitorul e un lucru pe care ar trebui să nu ţi-l doreşti, la fel cum n-ar trebui să-ţi doreşti fericirea. Din păcate nimeni nu ştie asta, toţi sunt orbiţi de dorinţă, de arpile uriaşe pe care le simt zbătându-se în coaste, şi aşa se face că toţi aleargă cu braţele deschise înspre un viitor momentan întunecat şi pustiu, îngheţat. Copil fiind am crezut că mi se cuvine fericirea. Ar fi fost singurul lucru pe care mi-l doream, singurul la care tindeam. Mi-am dat seama pe parcurs că nu le poţi avea pe amândouă: fericirea şi viitorul sunt incompatibile. Şi ăsta nu este un fapt pe care să-l spui aşa unei lumi întregi, lumea se sperie de lucrurile spuse clar şi limpede, lumea se încăpăţânează să lupte cu desfiinţarea iluziilor. E un fapt pe care-l spui şoptit şi înfricoşat, pe care-l transmiţi mai departe ca pe un secret de nemărturisit. Fericirea e un lucru care aparţine prezentului, care se întâmplă acum şi doar acum, care îţi aduce agonia, extazul, nefiinţa, fericirea este o limită şi atât, nu poţi s-o cari după tine, nu poţi s-o închizi în rucsac ca pe nişte biete castane, nu poţi să ţi-o bagi în buzunar şi nici s-o pui la păstrare. Viitorul este în schimb un câmp întins, suprafaţa unei sfere infinite, un câmp de probabilităţi şi de teorii, o serie de consecinţe. Viitorul şi fericirea nu se potrivesc pur şi simplu, când vorbeşti de una e atât de greu să vorbeşti şi despre cealaltă.

Metodă prelungită de dezîndrăgostire

Acest articol s-a născut din titlul unui alt articol publicat de Octavian zilele trecute. El nu este nici o negare a aceluia, nici o contrazicere, nici măcar o completare. Este doar o perspectivă proprie asupra subiectului, sau (cum se deduce din titlu) asupra contrariului subiectului.

Totul începe de fapt din nimic: clipa în care ne-am văzut prima dată, ignoranţa pe care ne-am oferit-o la început, lipsa de însemnătate care credeam că i se cuvine celuilalt. Nu existam şi nici n-am fi avut vreun motiv să existăm unul în universul celuilalt. Aşa şi ciocnirea care are loc apoi tot din nimic se revarsă: o mână întinsă, un nume pronunţat pe care urma să-l uit mai târziu, doar o altă persoană. Peste tot nu pare a fi decât nimicul.

Pentru ca mai apoi să intervină câteva cuvinte, o ceaşcă de ceai, câteva grăunţe de zahăr scăpate pe masă. Eşti complex, îmi spuse, şi vreau să te înţeleg. Câteva zâmbete fericite, câteva lucruri imateriale care se strecoară pe lângă stern încolăcindu-se în jurul inimii. Iată cum am dezintegrat nimicul.

Apoi s-a lăsat întunericul şi n-am mai ştiu nimic unul de celălalt ani de-a rândul. Am suferit de frig îmbrăţişând noaptea perna în care nu bătea nicio inimă, am suferit de tăcere – care este de departe una din cele mai nesuferite boli, şi-am simţit disperarea în care te aruncă conştientizarea distanţelor, mai ales a celor care nu se pot măsura concret.

Şi după ce timpul ajunge la capătul foii şi-şi dă seama c-ar cam fi cazul să pună punct constaţi totuşi că-n timpul ăsta ţi-ai putut ridica frumos o teorie a fericirii, că ai crescut şi că după toate astea, că-n bezna asta oribilă, n-ai pierdut nimic şi chiar c-ai ieşit mai frumos şi puternic. La un moment dat te obişnuieşti cu totul; cu ignoranţa, cu tăcerea, cu frigul. Te obişnuieşti chiar şi cu faptul ăsta monoton de a fi blestemat să-ţi expui poveştile (povestea) în faţa unui monitor fără viaţă.

… a căzut de mult în spaţiul în care nu se află timp. Dar nu dispare. Pulsează foarte rar atunci când îşi aduce aminte, scobeşte cu unghia în inima-mi deja infectată, în inima-mi aflată pe moarte, şi nu-i pasă de consecinţe. Nu mă lasă să fug, vine după mine mereu şi mă prinde de umăr, mă face să cad… Mă prăbuşesc… Şi după toate aceste zbateri, şi după toate nopţile nedormite, şi după tot frigul care a trecut prin mine mi-e imposibil să nu văd c-am ajuns iarăşi ca la început. La nimic.

Iar acum aştept să vină peste mine timpul ca un morman de pietre ascuţite. Să mă astupe cu totul, să nu-mi mai permită să respir, să nu mai ştiu nimic, să nu mai existe posibilitatea ca pe ecranul telefonului să-mi apară un nume simplu. Aştept să-ţi uit numele cu totul, să cresc mare şi să descopăr un alt tip de fericire pe care să-l comentez pe bunul plac. Până atunci observ totuşi că frigul e mai tolerabil şi că sunt deja mult mai obosit încât să nu-mi mai pierd nopţile gândindu-mă la un simplu nume. Aştept să devin într-atât de ocupat încât să uit să mă îndrăgostesc, atât de ocupat încât să nu mai simt cum în etapa asta mă dezîndrăgostesc, cum mi se fură dragostea aşa cum un şarpe îşi uită pielea pe drum.