Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial
Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.
Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.
Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.
Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.
Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.



