Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Când nu mai poţi să vorbeşti despre umbrele decât în metafore

Pe la zece ani curajul însemna pentru mine să iau metroul de la Piaţa Sudului până la Victoriei şi să traversez Calea Victoriei pe o trecere de pietoni ce mi se părea imensă, unde nu exista semafor şi unde maşini în viteză treceau nepăsătoare. Vreun an mai târziu curajul însemna să iau autobuzul 102 de la Apărătorii Patriei până la Fizicienilor, un autobuz ce vibra din toate părţile, un autobuz plin de tot felul de specimene umane printre care mă strecuram în calitatea mea de pitic plecat în explorare. În liceu curajul a însemnat faptul de a recunoaşte că pot avea sentimente şi de a putea susţine ideile în care credeam. Nu ştiu ce înseamnă curajul pentru mine acum.

Cel puţin ştiu sigur că nu am curajul pe care ar fi trebuit să-l am. Nu în condiţiile de acum, nu în circumstanţele actuale. De aceea poate oamenii care au avut acest curaj îmi provoacă o fascinaţie aparte. Nu cred că ar avea sens să pun totuşi lipsa curajului pe seama unor lucruri care nu se întâmplă, de fapt tot ceea ce fac e să duc o clipă posibilă până acolo când ar fi ceva mai uşor de înfăptuit. La douăzeci de ani curajul nu mai înseamnă o călătorie de jumătate de oră ci înseamnă o călătorie care ţine o viaţă întreagă, din care nu mai poţi da înapoi, din care nu mai poţi să te răzgândeşti. Acum curajul nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi asumi libertatea. Nu pot s-o fac însă decât pas cu pas, nu pot să-mi deschid umbrela şi să susţin de unul singur că totul este ok.

Prietenul cel mai bun

Sunt cel mai bun prieten al tău. M-ai căutat o viaţă întreagă fără să ştii, m-ai aşteptat o viaţă întreagă să apar de nicăieri fără să ştii cine sunt, fără să mă doreşti, fără să te gândeşti la mine, fără ca măcar să ştii că exist. Doar că într-o bună zi m-ai găsit orbecăind prin viaţă şi într-un fel mi-ai zâmbit. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel pe umărul căruia vii să-ţi pleci capul şi cel ce ascultă în tăcere şi închide în sine cuvintele tale. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel care îţi răspunde la telefon în mijlocul nopţii şi stă la telefon, pentru tine, până dimineaţă; sunt cel care în întunericul nopţii îţi ascultă vibraţia vocii. Sunt cel mai bun prieten al tău, sunt cel care stă lângă tine imaginându-şi cine vei fi peste zece ani, sunt cel ce-ţi oferă timp fără menajamente – iar timpul e cel mai greu de oferit.

Sunt cel ce ştie ce e mai bine pentru tine, şi cel ce-ţi doreşte fericirea, sunt prietenul care nu seamănă cu ceilalţi prieteni. Sunt prietenul rănit de fumul ţigării tale, uneori sunt prietenul care tace. Sunt cel mai bun prieten al tău, privesc în perspectivă şi acţionez contrar perspectivei. Uneori nu par a fi cel mai bun prieten al tău, mi se mai întâmplă şi mie aşa ceva. Dar atât timp cât exist fie că sunt în lumină sau în umbră, fie că mă apropii sau mă îndepărtez, sunt cel mai bun prieten al tău şi statutul ăsta nedeclarat îmi face bine.

Sunt cel ce tremură lângă tine atunci când iei o decizie importantă, sunt cel ce se bucură atunci când reuşeşti, sunt cel căruia i-e teamă atunci când te pierzi. Sunt prietenul tău cel mai bun; sunt cel ce îţi acceptă fuga şi cel ce înţelege nevoia de libertate, sunt cel care te aşteaptă oricând vei avea nevoie. Sunt cel care nu se (mai) supără pentru tăcerea îndelugată şi cel care a ajuns să-şi poarte de asemenea suferinţa în tăcere, sunt un punct din trecut, abandonat undeva într-un mijloc al timpului şi uitat acolo, rănit… Şi sunt totuşi prietenul tău cel mai bun doar pentru ceea ce reprezinţi tu pentru mine. În realitate nu mai suntem prieteni de mult, în realitate am clădit distanţe cărora a trebuit să mă supun. Tu nu eşti prietenul meu cel mai bun cu toate că încă îmi fac iluzii că ai fi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, pentru că din diferite motive în realitatea asta nu pot să fiu. Dar sunt un posibil cel-mai-bun-prieten, cel care aşteaptă înţelegător scurgerea timpului, cel care tace, cel care… nu mai ştiu.

Pauză de gândit

Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Nimeni nu-l înţelege pe celălalt

Acest articol începe cu un oftat... Este un oftat pe care nu-l pot exprima grafic dar pe care l-am sesizat chiar acum, când ştiam ceea ce aş vrea să scriu, când vedeam că am în faţă nişte butoane care îmi aşteaptă apăsarea pentru a da viaţă unor semnificaţii. Este în acelaşi timp un oftat de dor, unul de durere, şi unul pentru simplul fapt de a şti că am mai scris o groază pe subiectul ăsta şi că încă mai am de scris, că nu mă pot opri, că lucrurile fără finalitate te mănâncă pe dinăuntru.

Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.

Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.

Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.

Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.

[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Automatic Lover

Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007

O bookătărie pentru copii mici şi mari (şi alte lucruri frumoase)

Cred că nu se mai miră nimeni dacă mă pun să-mi declar acum, o dată din multele dăţi când o fac, ataşamentul deschis faţă de nişte licori seducătoare precum ceaiul sau cafeaua, sau faţă de acele obiecte misterioase pe care le numim cărţi şi de ceea ce se află în ele, fascinantele cuvinte, sau cuprinzându-le pe toate într-un singur loc, îngrămădindu-le într-un singur cuvânt expansibil şi mobil, nu cred că mai surprind pe nimeni când spun că-mi plac foarte mult oamenii, oamenii în general dar mai ales cei care ştiu să-ţi zâmbească, şi cei care spun mereu chestii interesante dar şi cei care nu ştiu ce să spună, cei care te fac să râzi dar şi cei care au nevoie de cineva care să-i facă să râdă. Pentru că indiferent cât de bun ar fi un ceai sau cât de mult ai fi în stare să te bucuri singur de o cafea, ele sunt mult mai bune atunci îţi imparţi acest timp împreună cu nişte persoane.

Am fost ieri seară (02.12.2009) la Institutul Francez pentru a participa la lansarea unei cărţi colective de poveşti pentru copii, ba chiar mai mult, a unei cărţi ilustrate ce conţine poveşti colective pentru copii. Înaintea lansării le-am întâlnit la locul cu pricina pe Ionuca şi pe Oompa, ce poposiseră deja la una din mesele ceainăriei (ramură a Cărtureştiului, din interiorul Institutului). Am savurat împreună ciocolata caldă (ele) şi acel deliciu de cafea, da, nu e o metaforă – chiar aşa se numea… cafeaua, chiar aşa i-am cerut zâmbind tipului care ne servea. Apropo, da, chiar a fost foarte bun şi-l recomand cu plăcere dacă ajungeţi prin zonă, asta dacă va place cafeaua şi nu vă displace alcoolul (conţine din plin) şi nu vă deranjează ideea că veţi bea ceva mai mic decât o ciocolată caldă dar la un preţ ceva mai mare. Revenind… După ce ne-am băut ciocolatele şi cafeaua ne-am aşezat frumuşel pentru a asista la lansare. Lansare care, aşa cum am văzut, era mai mult un cerc restrând de oameni care au participat la realizarea cărţii, scriitori, ilustratori, oameni-cu-idei :). Cartea în sine e un produs interesant cuprinzând textele unor autori de renume şi nu numai (Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Simona Popescu, Doina Ruşti) şi ilustraţiile realizate de oameni talentaţi de la Clubul Ilustratorilor Români. Mai departe nu ştiu în ce măsură oamenii ăştia chiar au făcut o carte pentru copii, nu ştiu dacă n-au lucrat mai mult la ideea de a face o carte pentru copii, o carte inedită, frumos ilustrată, o carte de colecţie… Cel puţin cam asta a fost impresia mea… După ce voi citi cartea voi şti mai bine dacă un copil de cinci ani va putea să se bucure de text aşa cum se poate bucura de ilustraţii.

PS: Înainte să ajung la Institut am poposit vreo jumătate de oră în Parcul Ioanid, unde mi-am găsit locul sub un felinar şi unde am citit fericit. Parcul e minunat seara într-o toamnă târzie când vântul scutură frunzele uscate şi când încă nu e prea frig pentru a sta pe bancă, şi de ce nu… când un biet căţel maidanez îşi exprimă afecţiunea plimbându-se alături de o femeie ce şi-a scos bebeluşul la aerul serii.

PS2: Cartea cu pricina se numeşte Bookătăria de texte şi imagini, şi aşa cum aţi dedus până acum, NU este o carte de bucate ;))

În clipa în care poveştile…

Poveştile, toate poveştile, după ce au un început oarecare şi ajung până la un anumit nivel de familiaritate şi intimitate pentru cei cărora li se întâmplă, intră într-un colaps. E mai mult un declin interior pentru legătura existentă, este lipsă de cuvinte, prea mult orgoliu, poate teamă, poate fugă, poate indiferenţă, poate multe alte lucruri care ne aparţin tuturor şi cărora nu avem ce să le facem. Şi nu este vina nimănui, în clipa în care ai intrat într-o poveste trebuie neapărat să ţi-o asumi cu totul, şi cu cel care ai fost şi cu cel care ai putea să devii… O poveste însă nu se sfârşeşte niciodată, nu poţi scăpa de colapsul ăsta care apasă orbitor asupra inimii…

Despre cum viaţa merge mai departe chiar şi în lipsa ta

La marginea realităţii, acolo unde locuiesc eu, timpul are o inerţie mare. Există un anumit moment în care te loveşte, în care te asaltează cu un excavator, în care te ia prin surprindere şi din care nu poţi să te ridici mult timp de acum înainte. Te lasă fără vlagă şi aproape fără conştiinţă, te lasă agonizând pe coclaurile minţii fără a avea fie şi cea mai mică putere de a te ridica din chestia asta. Timpul te conduce. La marginea realităţii timpul se scurge greu, insesizabil. Între două momente cărora le distingi intensitatea se scurge o veşnicie, iar după momentul ăsta e o altă veşnicie şi tot aşa până când te trezeşti brusc dintr-un vis urât şi conştientizezi că-n viaţa ta nu se întâmplă nimic, că la marginea realităţii ajungi să îmbătrâneşti din inerţie.

Momentele în care aceste perioade iau sfârşit (şi/sau facilitează începutul altora) sunt în general ieşiri-din-timp, întâmplări-singulare. Sunt momente prielnice pentru a-ţi ieşi din sfera personală, din spaţiul interior. Sunt clipe în care vezi mai mult decât vezi în mod obişnuit, în care remarci oameni pe lângă care ai trecut în alte zile fără să-ţi pese. E altceva.

O fiinţă ca mine, care trăieşte la marginea realităţii, nu poate decât să se învârtă pentru moment în jurul unor puncte fixe, să-şi dezvolte nişte obsesii pe baza cărora să crească şi să se dezvolte pe o anumită dimensiune. Fie că obiectele de interes sunt nişte castane, mandarine, cărţi, melodii sau persoane-cheie, trebuie să existe ceva care să te obsedeze în timpul în care se scurge veşnicia. Asta pentru că viaţa trebuie să meargă cumva mai departe chiar dacă timpul pare că stă pe loc.

Schimbarea limbajului

După ce s-a sfârşit totul ne-am luat jucăriile şi-am revenit la monotonia vieţilor noastre, la cărţile pe care le citim şi la muzica ce ni se adânceşte în creier. În realitate nu suntem decât nişte corpuri oarecare din spaţiu capabile să vibreze la trecerea prin ele a unui sentiment. Sentiment ce-şi poate face cuib şi care poate sta acolo timp îndelungat cât noi ne ţesem poveştile în care nu se întâmplă nimic.

Revin adesea la Citadela, la nişte adevăruri simple şi elementare dar uitate de mult timp în subconştient.

“Nu există dragoste decât acolo unde alegerea este irevocabilă, căci pentru a te împlini trebuie să existe limite între care te mişti.”

“Dacă distrug condiţiile dragostei, pentru a-ţi da posibilitatea de a nu mai suferi, ce bine ţi-am făcut?”

“Iubirea este, înainte de toate, ascultare în tăcere. A iubi înseamnă a contempla.”

“Iubirea, în esenţa ei, este sete de iubire.”

“Atunci când adevărurile devin evidente şi absolut contradictorii, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi schimbi limbajul.”