De ce trebuie să joci jocul ăsta

După o anumită perioadă de timp înveţi să deschizi ochii, înveţi să vezi mai mult decât ceea ce este deja evident şi înveţi să citeşti semnele care până acum treceau pe lângă tine. Şi e interesant cum devii conştient că iei parte într-un mod subtil la unele dintre acele scenarii pe care nu le credeai posibile decât în cărţi sau în filme; credeai că viaţa reală nu se foloseşte de lucruri de felul ăsta. Până într-o zi oarecare în care nişte amănunte se îmbină atât de bine, în care particulele de aer lovesc parcă mai încet, în care îi permiţi privirii să stăruiască ceva mai mult asupra unui chip de alături, asupra unor degete care parcă din greşeală ating suprafeţe infime de piele de pe un alt trup fără ca nimeni altcineva să bage de seamă, în care cazi de acord să recunoşti în tine trăsături din ceea ce tocmai vezi în jurul tău. E o lume aparte, o lume în care comunicarea se construieşte doar din astfel de gesturi şi-n care adevărul se pomeneşte numai atunci când lumina celorlalţi ochi o întâlneşte pe cea a alor mei şi timpul se blochează astfel câteva milisecunde. Ştim de acum încolo cine suntem şi-n ce lume ne învârtim în cercuri absurde. Însă poate că teama care mă guvernează mă împiedică să fac gestul următor, gestul pe care îl cunosc din filme şi care pentru unii o fi intrat deja în obişnuinţă. Eu n-am învăţat niciodată să mă bucur de jocul ăsta, să fiu un jucător implicat, n-am învăţat să trec mai departe, să privesc dincolo de groapă aşa cum am primit instrucţiuni de-a lungul timplui. Mă limitez a rămâne pe scaunul meu în timp ce număr în gând secundele care trec şi-n care ştiu c-ar trebui să mă mişc şi să merg câţiva metri mai încolo, şi acolo ar fi de ajuns o singură privire pentru a reconfirma adevărul. Iar apoi are loc, bineînţeles, un fel de cădere. Tot ceea ce devenise cumva posibil între timp se prăbuşeşte; sunt conştient că lucrul ăsta mi se datorează. Pentru că oamenii nu pot trăi mereu din iluzii, singura soluţie acceptabilă este aceea de a reveni cu picioarele pe pământ şi să te resemnezi cu faptul că oricât de bine ai cunoaşte acest joc, el tot rămâne guvernat de o anumită teamă şi de o anumită predispoziţie de-a mea de a nu face acel pas înainte de care aş avea nevoie. Două pagini mai târziu începi să bănuieşti că anumite lucruri se întâmplă peste puterile noastre de acţiune şi peste capacităţile de a le înţelege. Asta pentru că ajungi să ai cumva impresia că nu eşti decât o marionetă în mâinile cuiva pe care nu-l înţelegi dar care poate să se joace foarte bine cu gândurile şi sentimentele tale. Te gândeşti totuşi că uneori coincidenţele se desprind şi de la sine fără să ai nevoie să le înţelegi. Nu ştii însă de ce trebuie să joci tu jocul ăsta pe care nu ţi-l doreşti pentru c-ar ajunge să trădeze anumite lucruri pe care momentan îţi impui să nu le crezi: că nimic nu durează veşnic, că eşti uman (iar în consecinţă – slab), că te poţi lăsa uşor ademenit în curse care să-ţi trădeze această slăbiciune. E simplu să spui lucrurilor pe nume, direct şi fără metafore, atunci când nu ai nimic de ascuns. Dar atunci când o privire ajunge să fie singurul lucru în care poţi avea încredere, totul se ascunde într-o zonă a realităţii în care alegi să rămâi. Dar chiar şi atunci când în ciuda faptului că întăreşti un adevăr şi totuşi nu faci nimic pentru a-l duce mai departe, rezultatul final este zero. Pentru că sfârşeşti la fel, la fel cum ai început: având ceaşca de ceai în faţă, tastând disperat cuvinte fără înţeles, singur, halucinant, spunându-ţi în felul tău o poveste care nu se poate spune.

Două pagini mai târziu

Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.

Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o relevelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales ca m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.

„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”

Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.

[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]

După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.

Ce de lucruri au nevoie de explicaţii!

Am început să citesc Degete mici imediat după ce am terminat Băiuţeii poate dintr-o dorinţă de a compensa timpul pierdut până la descoperirea fraţilor Florian, poate din excel de zel sau poate pentru că pur şi simplu am fost inspirat s-o trag din bibliotecă şi să-i mângâi coperta mată pentru ca mai apoi s-o deschid. Iar ce-am găsit în acest roman a depăşit de departe toate aşteptările pe care le-aş fi putut avea: o reconstrucţie totală a stilului venită din partea lui Filip Florian, diferită de cea pe care i-o remarcasem în Băiuţeii, o schimbare la o sută optzeci de grade a tematicii, a cadrului, am găsit fraze care frapau prin cursivitate şi armonie, un stil care m-a făcut să suspin după alte câteva romane care mi-au încântat şi latura estetică, mai mult decât pe cea a devoratorului de poveşti.

Vreau să precizez din start că mi-a plăcut, că nu există niciun dubiu că e o carte la care mi-aş dori să revin peste câţiva ani, după ce voi fi citit multe altele, nu atât pentru a retrăi romanul cât pentru a avea parte din nou de sentimentul ăsta care-mi spune că am câştigat ceva după ce-am citit-o. N-aş putea spune exact ce, habar n-am, dar nu pot pune cartea înapoi în bibliotecă fără a o aprecia pe deplin. Nu mai este însă o mirare pentru mine că lecturile care mă solicită cel mai mult se dovedesc la sfârşit şi cele care mi-au plăcut cel mai mult, iar aici clar se află şi acest roman al lui Filip Florian. I-aş putea enumera aici şi pe Virginia Woolf, Antoine de Saint-Exupéry şi nu în ultimul rând pe Umberto Eco, la al cărui roman – Numele trandafirului – m-am gândit tot timpul pe măsură ce citeam Degete mici. Mi se pare că Filip Florian reuşeşte să transpună într-un simplu oraş de provincie românesc mult din aerul mănăstirii franciscane descris de Eco, şi descrie foarte bine acel mister care învăluie toată comunitatea, cât şi dorinţa (aici mai puţin apăsată, dar la fel de generală) de a demistifica întâmplările care dau peste cap viaţa oamenilor de rând. Iar din lecturile care te solicită cel mai mult e cumva mai probabil să scapi pe drum mai multe lucruri, şi tocmai de aceea este cumva necesară o recitire. Ştiu că n-am înţeles exact nişte amănunte şi că până la sfârşit am mai uitat din numele unor personaje care apar mai mult fragmentar dar care în perspectiva textului îşi au rolul lor de a întregi atmosfera. Am urmărit însă cu interes acele personaje care se bucură de mai mult spaţiu în economia textului, care-s îndeajuns de bine construite şi înzestrate cu viaţă încât să te atragă în paginile unei poveşti care fără vreunul dintre ele n-ar mai putea fi concepută. Şi asta pentru că acest roman este în primul rând unul cu şi despre personaje, în loc să fie unul al acţiunii, al întâmplării. Povestea se construieşte prin poveşti individuale, prin istorii personale. Nu există nimic în cartea asta care să nu-şi tragă cauzele dintr-o istorie tulbure şi învolburată, care să nu ducă în spate probabilitatea unui trecut. Şi asa se face că iar am impresia că în momentul lecturii nu se întâmplă nimic cu adevărat, nimic care să te impresioneze, nimic pe care să-l poţi povesti atunci când cineva te întreabă despre ce vorba în carte. E de ajuns oare să spui că unii găsesc nişte schelete într-o groapă comună dintr-un orăşel oarecare şi încearcă să elucideze misterul? Cât am fi pierdut oare pe drum din adevăratele semnificaţii ale romanului limitându-ne doar la o astfel de descriere? Unde este aici povestea călugărului Onufrie, unde este povestea de dragoste, unde îşi mai găseşte locul gloria şi declinul Eugeniei Embury? Cine sunt însă aceste personaje care nu influenţează cu nimic aflarea adevărului referitor la misterul gropii comune, la cauzele care au dus ca o adunătură de oase să se găsească la un loc îngropate lângă un castru roman? Nimeni esenţial până la urmă! Aşa cum putem observa până la sfârşit, adevăratele jocuri se fac undeva în umbră, independente de voinţa majorităţii şi de dorinţa comună a tuturor. E punctul în care Filip Florian îşi arată cu adevărat măiestria, când scoate la iveală (asemenea lui Eco) un complot care pare a depăşi cu mult puterea de întrepătrundere a oamenilor de rând care au propriile lor probleme şi punţi de îndreptare a atenţiei: călătoria la muntele Olimp, pogorârea Maicii Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie, povestea aparent secretă dintre Petruş şi Jojo. Un rol cheie mi se pare că-l au în schimb argentienii veniţi pentru a cerceta oasele din punct de vedere arheologic, victime şi ei ale unei istorii îndepărtate, de pe un alt meleag, care în loc să elucideze misterul se avântă într-unul şi mai mare, chiar dacă restrâns la propriile observaţii: lipsa degetelor mici. N-ar fi până la urmă nicio surpriză că străinii cad pradă unei istorii pe care nu o cunosc şi pentru care au ajuns să pună mărturie după asumarea unei concluzii inocente, nu însă şi sigure în totalitate. Şi acestea fiind spuse, romanul s-a terminat. Sfârşitul revelator, cheie, vine cumva ca o acumulare a tuturor poveştilor individuale, ca o demistificare (însă doar din privinţa naratorului obiectiv – niciunul dintre personajele active nu are până la sfârşit acces la adevăr) şi-i oferă cititorului satisfacţia de a fi citit toate astea, de a fi urmărit fiecare personaj în parte fără a pricepe mare lucru din sensul înspre care se îndreaptă lucrurile. Din cauza asta, abia după ce dai ultima pagină, îţi dai seama cât de mult ţi-a plăcut şi poţi cântări corect adevărata valoare a romanului. Şi tot nu ştiu exact de ce mi-a plăcut şi de ce ar fi atât de important, ştiu doar că mi-a oferit acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am terminat Numele trandafirului, iar asta a fost cu adevărat una din revelaţiile vieţii mele de cititor.

Filip Florian – Degete mici, Editura Polirom, 2007

Când e prea târziu să se mai întâmple ceva esenţial

Când o să mă fac mare am să fiu, de exemplu, astronom. E primul cuvânt care mi-a venit în minte şi singurul care contează de fapt în această clipă. Și am să descopăr astfel vreo stea îndepărtată pe care n-a mai văzut-o nimeni niciodată, şi am să-i dau un nume la care nimeni nu s-a gândit vreodată. Ar fi destul de probabil să am în minte zeci de formule şi legi ale Universului aflate într-o formă neinteligiblă pentru mulţi, şi o mulţime de cifre şi numere care s-ar îmbina până la urmă armonios. Când o să mă fac mare am să ştiu, de exemplu, ce aşteaptă ceilalţi de la mine şi am să ţin într-o oarecare măsură cont de asta, şi n-am să mai îndepărtez persoanele din viaţa mea acţionând totalmente instinctiv şi am să ştiu fără îndoială să ascult atunci când trebuie.

Când o să mă fac mare am să fiu singur, la fel de singur ca şi acum, voi fi căzut în cele din urmă în mine însumi şi probabil că nu voi mai fi reuşit să mă ridic niciodată. Am să fiu bărbatul pe care îl vezi în fiecare zi de joi, pe înserat, citind pe acea bancă rece din Ioanid; când o să mă fac mare o să pot concluziona şi demonstra ştiinţific că există oameni fără destin. Când porţi aşa ceva cu tine, în tine, e imposibil să nu-ţi dai seama, să n-ai vaga bănuială că da, există oameni fără destin. Nu ştii însă ce se întâmplă cu ei, sunt greu de analizat, sunt învăluiţi de aparenţe, sunt oameni care iau decizii, care gândesc, sunt oameni care se îndrăgostesc, care îşi asumă nişte riscuri fără a şti că o fac degeaba, că pentru oamenii fără destin riscurile sunt în van.

Când o să mă fac mare am să fiu propriul meu animal de companie. Va trebui să mă hrănesc, să am grijă de mine, să-mi ofer afecţiune. Va trebui să mă autoeduc, să-mi spun şoptit că nu există împlinire de niciun fel şi că sensul în care se duc lucrurile este unul normal, că este indus de fapt de sensul creşterii entropiei, că n-avem cum să ne dezvoltăm prin toate direcţiile, că dacă ai crescut pe dinăuntru, dacă ai citit toate cărţile alea şi dacă ţi-ai asumat toate lucrurile pe care le-ai trăit până acum, atunci nu mai ai nicio şansă să creşti şi pe dinafară, să fii o persoană publică, socială, să convieţuieşti cu străinii, să te plimbi liber pe stradă.

Când o să mă fac mare va trebui să accept în cele din urmă că m-am făcut mare. Va fi clipa în care nu mai există scuze şi nici regrete pentru toate acele lucruri care au trecut şi care odată cu ele au tras violent şi o parte din sensibilitatea mea, din inocenţă, din puterea de a visa, din speranţă, din copilărie. Când va trebui să recunosc că m-am făcut mare îmi vor fi trecut de mult toate posibilităţile de a mai schimba ceva esenţial în scurgerea zilelor, voi fi pierdut de mult timp cheia care ar fi putut să mă deschidă înspre ceilalţi, care mi-ar fi redat sentimentul de siguranţă şi încrederea în lumea din jur. Va fi fost prea târziu de a mai putea cădea la o reconciliere cu persoanele care la un moment dat au însemnat ceva şi pe care din clipa aia le-am purtat închise în nişte mici cămăruţe undeva în interiorul meu, cămăruţe pe care se află lipită o etichetă pe care sunt scrise un nume şi un număr de telefon care nici măcar nu aş mai şti dacă este cel bun pentru că mi-aş fi pierdut curajul de a-l mai forma. Începi să te îndoieşti că l-ai avut vreodată.

Când o să mă fac mare va trebui să accept că din adolescenţă nu mi s-a mai întâmplat nimic bun, că de atunci n-am mai găsit curajul ăla niciodată, chiar dacă era un curaj nebunesc, pe care nu-l înţelegeam nici eu dar pe care-l trăiam în direct, care mi se furişa pe sub piele, care mă domina. Avea să fie din păcate curajul care mă va fi ucis, care în combinaţie cu toţi ceilalţi factori mă va fi condus iremediabil înspre singurătate. Când o să mă fac mare voi fi propria mea aparenţă: o ruină pe exterior camuflând un edificiu pe care nu-l poate vedea nimeni. Şi voi trăi aşa mult şi bine, contemplându-mi steaua al cărei nume nu-l voi pomeni niciodată pentru că nici eu nu-l cunosc cu exactitate, voi trăi fără a avea un destin şi fără a şti în ce direcţie mă îndrept, cu excepţia poate a sensului creşterii entropiei. Voi reveni recursiv pe acea bancă din parc, mereu cu o altă carte, dar mereu acelaşi... voi şti că atunci când te faci mare e deja prea târziu ca să te mai lupţi cu vreo iluzie pentru dreptul tău la fericire.

Un oraş eşti tu şi tu eşti tot oraşul

Mi-am declarat de-a lungul timpului dragostea deschisă pentru două oraşe, fiecare cu părţile lui bune şi rele, fiecare cu chemările lui şi cu obsesiile pe care mi le-a imprimat. Pasiunea pentru Lisabona probabil că nu mai este un mister pentru nimeni; e oraşul care-mi trezeşte cea mai mare fascinaţie, care-mi va fi un maget toată viaţa pe harta lumii, va fi locul în care-mi voi dori să merg cu persoana pe care o iubesc, locul unde să visez (pe esplanada de la São Pedro D’Alcantara sau în faţa lui Adamastor), locul unde se anulează orice posibilitate care să nu ducă la fericire.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi e dragostea mea pentru Sibiu. Un oraş pe care l-am văzut pentru prima dată într-o zi înnorată de vară şi care mi-a găzduit trecerea către ultimii doi ani de viaţă, ba învăluit de un frig groaznic, ba îmbrăcat în zăpadă. Mi-au rămas întipărite în memorie feeria din Piaţa Mică, restaurantele primitoare şi acea senzaţie de apartenenţă mistuitoare pe care o aveam atunci când o luam la pas pe străzile vechi.

Astăzi am ales să-i declar dragostea oraşului în care locuiesc de mai bine de zece ani, oraşului în care am crescut către maturitate, în care am învăţat şi-n care am iubit, în care m-am prăbuşit de câteva ori, în care am băut zeci de beri şi cafele, în care mi-am cumpărat sute de cărţi şi prin care mişună necontrolat persoane care într-un fel sau altul au sau vor avea de-a face cu mine. E oraşul pe care chiar dacă voi decide să-l părăsesc, el îmi va ţine o parte din conştiinţă ascunsă pe aici, pe undeva pe la Cărtureşti sau pe străzile centrului vechi, pe Gabroveni, şi-o parte considerabilă pe Trivale 29, şi tot aşa încât chiar şi atunci când voi pleca voi avea mereu un motiv pentru care să revin, o dragoste pierdută demult, o speranţă în care mi-am pierdut încrederea. Dar iubesc Bucureştiul. E oraşul care mi-a spus cine sunt, cu toate autobuzele şi cu toţi oamenii lui, e oraşul în care am învăţat ce este fericirea, cu toate gropile şi câinii lui comunitari. E oraşul în care voi reveni mereu pentru cineva sau ceva, şi nu pentru oraşul în sine. Iubesc Bucureştiul pentru că-mi oferă timp să citesc; atunci când nu trebuie să ajungi nicăieri, Bucureştiul este oraşul ideal în care să mergi cu autobuzul. În care să-ţi scrii memoriile în trafic, în care să le zâmbeşti străinilor. Iubesc Bucureştiul pentru că e oraşul imposibilităţilor mele, al temerilor şi al limitelor mele, e oraşul în care visez la Sibiu şi la Lisabona, în care îmi port dorul pentru oameni şi aceste două oraşe.

In iarnă ne întoarcem

Venirea zăpezii m-a prins iarăşi sub o grămadă de stări, nehotărât şi improbabil. Cu toate astea ninsoarea reuşeşte mereu să scoată la iveală copilul din mine, să-mi arate euforia şi entuziasmul. Nu mă deranjează orele pe care le petrec aşteptând ca autobuzul să treacă de pe o parte pe cealaltă a intersecţiei, nu mă deranjează că ajung să calc în noroi la fiecare pas, e ciudat doar că acest sentiment copilăros din mine vrea parcă să împart bucuria asta a zăpezii cu cineva, iar asta e deranjant.

Mă străbat tot felul de gânduri, dar mai ales frică. Frică în primul rând, că aş putea lua o decizie pe care apoi să n-o mai pot scoate la capăt. Mi-e frică de un fel de singurătate, acela pe care îl resimţi atunci când eşti înconjurat de multă lume. Şi zăpada asta afurisită reuşeşte să scoată din mine un dor ce a putut să se pitească cumva după plămâni şi să rămână acolo. Se pare că nu rămâne.

Merg calm pe stradă în timp ce zeci de fulgi de zăpadă mă atacă cu o viteză care aproape că mă ia prin suprindere. Mă resemnez. Am o oarecare tentaţie de a scrie dar după câteva rânduri dau înapoi. Mi-e frică şi de ceea ce-aş putea să scriu. Am o singură posibilitate concretă de a mă împlini momentan, ceea ce-ar însemna cumva încă o groază de complicaţii pentru mai târziu: să-mi caut / să mă reapuc de job. Nici cel mai sigur pe sine om din lume n-ar face faţă vremii ăsteia, zăpezii care îţi răscoleşte gândurile. Probabil că da, îmi lipseşte acea voce din faţa ceştii cu ceai, acea voce care să aibă grijă de mine.

Sunt un câine în mijlocul şoselei.

PS: Mi-e dor de Sibiu. Printre multe altele.

Când nu mai poţi să vorbeşti despre umbrele decât în metafore

Pe la zece ani curajul însemna pentru mine să iau metroul de la Piaţa Sudului până la Victoriei şi să traversez Calea Victoriei pe o trecere de pietoni ce mi se părea imensă, unde nu exista semafor şi unde maşini în viteză treceau nepăsătoare. Vreun an mai târziu curajul însemna să iau autobuzul 102 de la Apărătorii Patriei până la Fizicienilor, un autobuz ce vibra din toate părţile, un autobuz plin de tot felul de specimene umane printre care mă strecuram în calitatea mea de pitic plecat în explorare. În liceu curajul a însemnat faptul de a recunoaşte că pot avea sentimente şi de a putea susţine ideile în care credeam. Nu ştiu ce înseamnă curajul pentru mine acum.

Cel puţin ştiu sigur că nu am curajul pe care ar fi trebuit să-l am. Nu în condiţiile de acum, nu în circumstanţele actuale. De aceea poate oamenii care au avut acest curaj îmi provoacă o fascinaţie aparte. Nu cred că ar avea sens să pun totuşi lipsa curajului pe seama unor lucruri care nu se întâmplă, de fapt tot ceea ce fac e să duc o clipă posibilă până acolo când ar fi ceva mai uşor de înfăptuit. La douăzeci de ani curajul nu mai înseamnă o călătorie de jumătate de oră ci înseamnă o călătorie care ţine o viaţă întreagă, din care nu mai poţi da înapoi, din care nu mai poţi să te răzgândeşti. Acum curajul nu înseamnă nimic altceva decât să-ţi asumi libertatea. Nu pot s-o fac însă decât pas cu pas, nu pot să-mi deschid umbrela şi să susţin de unul singur că totul este ok.

Prietenul cel mai bun

Sunt cel mai bun prieten al tău. M-ai căutat o viaţă întreagă fără să ştii, m-ai aşteptat o viaţă întreagă să apar de nicăieri fără să ştii cine sunt, fără să mă doreşti, fără să te gândeşti la mine, fără ca măcar să ştii că exist. Doar că într-o bună zi m-ai găsit orbecăind prin viaţă şi într-un fel mi-ai zâmbit. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel pe umărul căruia vii să-ţi pleci capul şi cel ce ascultă în tăcere şi închide în sine cuvintele tale. Sunt prietenul tău cel mai bun, cel care îţi răspunde la telefon în mijlocul nopţii şi stă la telefon, pentru tine, până dimineaţă; sunt cel care în întunericul nopţii îţi ascultă vibraţia vocii. Sunt cel mai bun prieten al tău, sunt cel care stă lângă tine imaginându-şi cine vei fi peste zece ani, sunt cel ce-ţi oferă timp fără menajamente – iar timpul e cel mai greu de oferit.

Sunt cel ce ştie ce e mai bine pentru tine, şi cel ce-ţi doreşte fericirea, sunt prietenul care nu seamănă cu ceilalţi prieteni. Sunt prietenul rănit de fumul ţigării tale, uneori sunt prietenul care tace. Sunt cel mai bun prieten al tău, privesc în perspectivă şi acţionez contrar perspectivei. Uneori nu par a fi cel mai bun prieten al tău, mi se mai întâmplă şi mie aşa ceva. Dar atât timp cât exist fie că sunt în lumină sau în umbră, fie că mă apropii sau mă îndepărtez, sunt cel mai bun prieten al tău şi statutul ăsta nedeclarat îmi face bine.

Sunt cel ce tremură lângă tine atunci când iei o decizie importantă, sunt cel ce se bucură atunci când reuşeşti, sunt cel căruia i-e teamă atunci când te pierzi. Sunt prietenul tău cel mai bun; sunt cel ce îţi acceptă fuga şi cel ce înţelege nevoia de libertate, sunt cel care te aşteaptă oricând vei avea nevoie. Sunt cel care nu se (mai) supără pentru tăcerea îndelugată şi cel care a ajuns să-şi poarte de asemenea suferinţa în tăcere, sunt un punct din trecut, abandonat undeva într-un mijloc al timpului şi uitat acolo, rănit… Şi sunt totuşi prietenul tău cel mai bun doar pentru ceea ce reprezinţi tu pentru mine. În realitate nu mai suntem prieteni de mult, în realitate am clădit distanţe cărora a trebuit să mă supun. Tu nu eşti prietenul meu cel mai bun cu toate că încă îmi fac iluzii că ai fi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun, pentru că din diferite motive în realitatea asta nu pot să fiu. Dar sunt un posibil cel-mai-bun-prieten, cel care aşteaptă înţelegător scurgerea timpului, cel care tace, cel care… nu mai ştiu.

Pauză de gândit

Sunt multe feluri de orice. Sunt multe feluri de fericire, sunt multe feluri de dragoste, multe feluri de muzică, de îngheţată. Există bineînţeles şi multe feluri de prieteni. Sunt prieteni de petrecut vremea, prieteni de văzut filme, sunt prieteni de băut ceai, prieteni de mers pe munte, prieteni de vorbit despre cărţi, prieteni de mers la cumpărături, uneori sunt prieteni de mai multe astfel de feluri sau pot fi de un singur fel şi totuşi să fie de ajuns. Care este totuşi pragul dincolo de care suntem prieteni şi nu doar simple cunoştinţe, ce ne face mai mult de atât şi ce ar trebui să ne confere importanţă în astfel de legături? DEXonline defineşte frumos cuvântul prieten: „Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune.” Chestia asta mi se pare până la urmă logică şi de bun simţ, cam asta înţeleg şi eu, şi probabil că tocmai faptul de a fi intuit şi eu o definiţie apropiată m-a făcut să mă apuc să scriu acest articol. Urmând firul definiţiei ajung la deplorabila concluzie că dacă îţi petreci mai mult timp cu cineva nu înseamnă că îţi este prieten, aşa cum nici existenţa acestei relaţionări doar dintr-un singur sens (din partea ta) nu te face prieten cu cineva dacă lucrurile nu sunt reciproce.

E OK să accepţi din partea celorlalţi acele bucăţi de critică constructivă pe care ţi-o oferă pentru că le pasă. Nu cred însă că e în regulă să accepţi glumele proaste şi pe cele şoptite aluziv. Şi chiar nu cred că esenţa unui prieten constă în a petrece câtva timp împreună din când în când. Mi se pare de ajuns ca acea persoană pe care o numeşti prieten să te facă să zâmbeşti şi să fii fericit alături de ea, care să se bucure de tine aşa cum eşti. Ajungi cumva să ai încredere mai mare în cei cu care te vezi doar ocazional şi care n-ar avea pretenţia să susţină c-ai avea ceva de împărţit cu ei. Poate doar ceva mandarine, dar o faci din plăcere, şi ştii că e un pas înainte. Dar prin alte părţi oboseşti să faci paşi înainte când ceilalţi nu-şi dau seama că te fac să faci şi paşi înapoi. E complicat de spus mai departe care-s motivele exacte pentru care am scris aşa ceva; ele sunt scufundate treptat în trecut, nu există nicio cauză directă să mă fi făcut să scriu asta. Nu fac decât ca la un moment dat să mă opresc puţin şi să mă gândesc ce e mai bine pentru mine...

Povestitorii de la şosea: Filip şi Matei Florian

După ce am citit Băiuțeii nu cred că ar fi existat vreo șansă să ratez evenimentul ce-a avut loc aseară la Clubul Ţăranului, şi anume prezenţa şi lectura publică a celor doi fraţi Florian. Ziua era deja însemnată în calendarul meu de pe perete, era „rezervată”. Am ajuns la locul faptei cu vreo jumătate de oră înainte de momentul începerii, pe când Ionuca, Oompa şi... hm, fuck, nu reuşesc niciodată să fiu atent când mi se prezintă cineva, aşadar când ele trei ocupaseră deja o masă şi-au fost drăguţe să mă adopte în rândul lor. Şi nici n-am simţit cum a trecut timpul în care eu mi-am mâncat plăcinta cu mere iar Ionuca şi-a prezentat tuturor cartea primită cadou de la Oompa că deja în faţa noastră se aprinseseră luminile pe chipurile lui Matei şi Filip Florian, şi pe al lui Marius Chivu, prezent acolo pe post de moderator.

Prima dată a citit Matei din ultimul său roman, Şi Hams şi Regretel, un fragment destul de lung dar şi interesant, un fragment cu oameni cocoţaţi în copac şi cu pitici care tolerează fumatul şi cu alţi pitici pe care-i enervează şireturile, şi tot aşa până când dintr-un fragment ţi-ai putut face o impresie asupra a ceea ce s-ar afla oarecum în carte şi că s-ar putea să-ţi placă dacă te vei apuca să o citeşti. Fragmentul citit însă de Filip, din Zilele regelui, mi-a cam dat de înţeles că fără a citi tot romanul nu mă pot bucura de textul citit. Implicaţii istorice, detalii de epocă, poveste impregnată cu amănunte (aşa cum de altfel găsesc acum şi în Degete mici), sunt elemente care încetinesc şi perturbă într-o oarecare măsura posibilitatea de a savura textul. Despre oamenii Filip şi Matei Florian se poate vedea însă mai departe că ştiu cum să se joace cu viaţa şi cu scriitura. În dialogul purtat după lectură au vorbit despre necesităţile scrisului (cu accent pe nevoia de a părăsi Bucureştiul), despre proasta/inexistenta susţinere a proiectelor literare din partea statului (prin organizarea unor burse de scris), despre cum coincidenţele sunt atât de bătătoare la ochi (povestea lui Filip legată de tehniciana de la radio), pe alocuri despre satul românesc, despre „mama” şi reacţiile ei la lectura Băiuţeilor, despre comunism şi despre obsesii care se regăsesc (şi se vor mai regăsi) în textele lor. A fost o seară foarte frumoasă, aşa cum mi-aş dori să am cât mai des parte, petrecută în compania unor oameni care te fac să zâmbeşti şi care-ţi dau ciocolată, şi care-ţi spun poveşti...

Întâmplător am dat acolo şi peste Irina (sau ea a dat peste mine), înconjurată de un grup din care aveam să observ că făcea parte şi Mircea (cel care NU a căzut de la balcon), care întreaga seară s-a învârtit în toate direcţiile făcând fotografii. Mircea – fratele fraţilor Florian. Şi-am sfârşit cu toţii la o masă de la McDonald’s în Romană. Lui Mircea îi puteţi vedea (şi aprecia) fotografiile luni, 14 decembrie 2009, tot la Clubul Ţăranului, undeva în jur de ora 18. Printre altele puteţi arunca o privire şi pe situl lui: Mircea Struţeanu.

Nimeni nu-l înţelege pe celălalt

Acest articol începe cu un oftat... Este un oftat pe care nu-l pot exprima grafic dar pe care l-am sesizat chiar acum, când ştiam ceea ce aş vrea să scriu, când vedeam că am în faţă nişte butoane care îmi aşteaptă apăsarea pentru a da viaţă unor semnificaţii. Este în acelaşi timp un oftat de dor, unul de durere, şi unul pentru simplul fapt de a şti că am mai scris o groază pe subiectul ăsta şi că încă mai am de scris, că nu mă pot opri, că lucrurile fără finalitate te mănâncă pe dinăuntru.

Acest blog ilustrează foarte bine ceea ce urmează să zic: că la 16 ani nu eşti acelaşi de la 17, că la 17 nu eşti acelaşi de la 18, că la 18 deja îţi mai lipseşte ceva din ceea ce vei avea la 19, iar momentan, la 20 de ani, te resemnezi cu cel care eşti, cu lucrurile pe care le faci, cu drumul pe care te afli. Pentru că ăsta eşti şi pentru că pe drumul ăsta mergi şi pentru că-i mai bine să le accepţi aşa cum sunt decât să mergi într-o direcţie pe care deşi ţi-ai dori-o, ea nu îţi aparţine.

Nu am fost dintodeauna un om om echilibrat, n-am luat mereu deciziile potrivite şi n-am ştiut mereu să ascult persoanele care contau la un moment anume. Iau asta ca pe o premisă în ceea ce aş avea să scriu, în ceea ce presimt că s-ar lăsa scris. Am încercat şi eu să-mi ating nişte limite pe care le conştientizam obscur şi de care totuşi nu fugeam; îmi păreau străine şi nu le cunoşteam dar le simţeam atracţia, nu puteam să dorm noaptea iar ziua nu mă gândeam la altceva decât să pun în cuvinte ceea ce trăiam. Sau ceea ce nu trăiam, ceea ce până la urmă în acea perioadă era acelaşi lucru. Adevărul e că nici acum nu am un echilibru deşi mă pot camufla foarte bine şi pot fi exact cine vrei să fiu, cine ai nevoie să fiu, fără a fi altcineva decât sunt eu cu adevărat. Şi între timp am reuşit să aud vocile ce-mi vorbeau în urmă cu vreo doi ani, am reuşit să mă trezesc dintr-un somn negru, adânc. Întind mâinile şi percep realitatea brutal, nu mă pot obişnui cu ea. Nici acum nu iau deciziile potrivite, sau dacă le iau ele par că nu mai au niciun sens, cel puţin pentru mine. La optsprezece ani nu ştii (sau crezi) că la douăzeci vei suporta consecinţele acţiunilor tale de atunci şi nici nu ai puterea să conştientizezi importanţa lor. Pentru că la douăzeci deja ai un suflet de patruzeci dar o inimă încă de şase. Şi vezi cum chestia aia metafizică din interiorul tău te trage în jos, cum doza de raţiune câştigată pe drum nu-ţi ajută totuşi la nimic.

Povestea asta s-ar vrea a fi (iarăşi şi iarăşi) o reconstituire, o analiză, o reluare a tuturor celorlalte. A celor două suflete pe care întunericul le prinde la acea masă de lemn din colţul ceainăriei, a tăcerii sanctificate deja în cadrul unui ritual profan copilăresc, a... a mult prea multe lucruri ca să mai fiu în stare să le înşir pe toate. Între timp ajung să înţeleg tot, să contrazic persoane care trăiesc contrariate situaţii pe care le-am trăit şi eu şi pe care acum le înţeleg resemnat dar care atunci nu-mi făceau bine. Încă un oftat... Mi se pare foarte greu să spui ceva când ai foarte multe de spus, când nu ştii de unde să începi, când ştii că un astfel de spaţiu nu este totuşi locul potrivit unde să le spui. Când ştii că blogul nu este decât o sită de senzaţii şi că păstrezi o groază de alte trăiri undeva adânc, sub stern... Pentru că dacă le-ai spune, locul ăsta şi tu v-aţi pierde întreaga semnificaţie.

Până la urmă toată povestea asta vorbeşte despre lipsuri, despre gesturi frânte în aer, despre mâini întinse şi retrase purtând după ele o tăcere rece. Povestea este despre două fantome care n-au părăsit scaunele de la masa de lemn cu geam de sticlă în mijloc, pe care eu le mai văd uneori atunci când trec pe acolo, este despre o conştiinţă a existenţei şi a lipsei, despre atât de aproape și atât de departe... Este o poveste despre tinerețe, o poveste pe care o trăiești când ai şaisprezece, șaptesprezece, optsprezece, nouăsprezece sau chiar şi douăzeci de ani, e o poveste care nu te părăseşte pentru că tu nu ai ce să părăseşti. Există încă o persoană pentru care nu exişti decât cu intermitenţe, iar asta momentan nu-ţi dă pace.

[ideea titlului provine din Cartea neliniştirii de Fernando Pessoa]

Că de n-ar fi nu s-ar povesti

În mod real nu doar galaxiile se îndepărtează una de cealaltă. Se poate vedea cu ochiul liber că şi oamenilor li se întâmplă chestia asta, şi ei fug uneori unul de celălalt adâncindu-se pe nişte direcţii care se duc departe, mult prea departe. Există cândva un moment izolat în timp în care două persoane stabilesc de comun acord (chiar şi fără a folosi cuvinte) că există un ceai pe care îl pot împărţi, câteva priviri cât să cuprindă romane care nu s-au scris încă, o noapte de iarnă în care o pătură reuşeşte să acopere braţe reci, piepturi sfâşiate de tăcere, inimi pulsânde. Rămâne astfel o legătură aparte, cu greu exprimabilă în cuvinte.

Dar până la urmă oamenii fug unul de celălalt, fug orbeşte, haotic, instinctiv. După ce resimt atractorul, după ce interpretează legile fizicii cuprinse în propria lor viaţă, oamenii decid că au un cuvânt de spus şi o alegere de făcut, motiv pentru care aleg să fugă. Mai ceva decât alergătorii de curse, mai porniţi să ajungă departe decât un călător în jurul lumii. Oamenii aleg să fugă din diferite motive, iar fiecare motiv este bun. Nu are nicio importanţă dacă laşi un urma ta suflete în pragul pierzaniei, minţi pierdute care nu se pot gândi la altceva ani de-a rândul, la altceva decât la tine. Dar dacă drumul tău e bun şi fuga ta îţi conferă libertate atunci n-am dreptul să ridic fie şi un singur cuvânt împotriva ta.

Al doilea moment e disperarea târzie pe care ţi-o aduce conştientizarea faptului că drumul pe care fugi nu are niciun sfârşit. Că nu există fericire pe drum care să dureze mai mult de câteva secunde măsurabile şi că te poţi hrăni la fel de bine din iluzii aşa cum o puteai face din căldura degajată sub pătură. Din sunetul respiraţiei celuilalt. Din pulsaţia celeilalte inimi.

[şi toate celelalte lucruri care s-ar putea spune mai departe. se subînţeleg]

Automatic Lover

Totul a început de fapt de la o singură melodie. A fost prima pe care am auzit-o, prima care s-a strecurat tiptil printre şănţuleţele creierului meu şi care şi-a făcut cuib acolo, şi care stă stă bine mersi şi astăzi, şi care a făcut chiar şi pui… Numele ei este Suffering. Nu-l cunoşteam pe atunci pe domnul care o cântă, nu ştiam nimic nici despre melodie şi nici despre el, mă trezisem brusc dintr-un somn în care astfel de lucruri nu existau, m-am trezit văzând cum o voce fermecătoare reuşeşte să descrie atât de blând ceea ce uneori simţeam chiar eu. Asta se întâmpla acum vreo câţiva ani… Între timp am început să mă regăsesc în alte melodii, care mai de care, dar n-am îndrăznit niciodată să întorc spatele acelei voci care mă adâncea în mine însumi, care mă calma şi mă stabiliza în anumite momente.

Am trecut astfel de Suffering printr-o serie de melodii obsesive, care pun stăpânire pe tine, care nu-ţi mai permit să ieşi pe stradă fără a percepe realitatea într-un fel aparte, interiorizând-o. Am trecut prin Alone again, Far away, Colder (I want you no more), Far away, Humiliation, Whispering words, Rescue me now, It hurts me so, Lychee, I guess I’m just a fool, The sly seducer, Even in the darkest hour, I fantasize of you, 100000 years. Şi după ce le asculţi pe repeat mult şi bine ajungi la inevitabila concluzie că tipul ăsta cântă de fapt pentru şi despre tine, că o face atât de bine şi atât de direct, că îţi găseşte un loc în lumea în care te învârţi. Numele lui este Jay-Jay Johanson. Este numit în metafore “cavalerul melancolic suedez” iar aspectul lui aduce cumva a un înger decăzut, pierdut pe pământ, cu părul blond şi ochii pătrunzători. Aseară am avut ocazia să-l privesc cântând live unui grup nu foarte mare de oameni la The Ark, un spaţiu de evenimente deschis în clădirea fostei burse de mărfuri. Îl aşteptasem de demult, îmi dădusem întâlnire cu el pe doi octombrie pentru ca apoi să se contramandeze pentru această zi de patru decembrie. L-am aşteptat încă de când l-am auzit prima dată, am aşteptam să-l văd încă de când m-am îndrăgostit de muzica lui. Am ajuns acolo cu mult înainte să înceapă concertul propriu-zis, pe când încă nu era nimeni decât organizatorii şi, la o masă, un bărbat blond-cărunt cu un păr prins în coadă – pe care l-am identificat fiind chiar Jay-Jay, alături de un tânăr (tot blond) pe care l-am văzut apoi acompaniindu-l la clape. Aş fi putut să mă duc de atunci să-i iau un autograf, să-i spun cât de mult îmi place, şi câte şi mai câte… Probabil însă că firea mea îmi permite mai mult să stau să-l privesc în neştire decât să mă bag aşa în seamă.

Când am simţit că se apropie momentul de începere m-am apropiat de scena joasă şi m-am lăsat pe jos sprijindu-mă de un stâlp de beton chiar lângă colţul din stânga al scenei. Ulterior a poposit lângă mine (tot pe jos) şi Marius Chivu, pe care îl remarcasem de mai înainte printre mulţimea de oameni ce parcă devenea tot mai numeroasă. Şi aşa s-a ajuns la momentul în care, strecurându-se printre oamenii concentraţi deja în jurul scenei, apare uşor şi urcă până în dreptul microfonului, acolo unde îşi începe incursiunea prin drumurile prăpăstioase ale melancoliei. Şi a început atât de bine, cum nu se putea mai bine, şi-a lăsat corzile vocale să arunce în aer cuvintele de la Alone again, atât de frumoase şi apăsătoare, şi mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, că la concertele de suflet prima melodie îmi este dedicată. Şi a continuat (în ordine aleatoare) cu Far away, She doesn’t live here anymore, Believe in us, Escape, Liar, The girl I love is gone, Humiliation, Skeletal, My mother’s grave, Broken nose, On the radio, She’s mine but I’m not hers, So tell the girls that I am back in town, <Milan, Madrid, Chicago, Paris>. A convenit cu noi să nu ţipăm după el atunci când va decide să plece pentru că va cânta mai mult din prima şi nu va reveni la bis (ca să nu treacă prin mulţime şi să se urce cu liftul “în culise” pentru ca apoi să se întoarcă la fel). A fost galant mulţumind după fiecare set de aplauze; a arătat că muzica în primul rând se trăieşte iar abia mai apoi se cântă sau se ascultă. Mi-a plăcut că pe toată durata interpretării a băut whisky şi uneori apă, în timp ce băiatul blond de la clape a refuzat apa cu desăvârşire şi a mai cerut bere chiar şi după ce le-a terminat pe primele.

Aş vrea să vorbesc totuşi şi despre nişte chestiuni legate de atmosferă. În primul rând ţin să precizez că-mi plac mult mai mult concertele desfăşurate în spaţii închise, într-un perimetru redus, în care se stabileşte un fel de intimitate între artist şi public, o legătură specială pentru cât ţine concertul. Am experimentat asta la IAMX, şi într-un fel cu totul aparte (pe un cu totul alt gen de concert/muzică), la Dub FX. Spaţiul de la The Ark a fost potrivit cât să stabilească acea legătură şi să o menţină tot timpul concertului. Mi-a plăcut apoi într-o mare măsură şi publicul, genul de public coborât parcă dintr-o altă realitate, oameni pe care-i găseşti deosebiţi doar prin felul în care arată şi prin care se îmbracă, genul de oameni pe care mi i-aş dori tot timpul în jurul meu. Am aşa gândul ciudat că unde sunt toţi oamenii ăştia frumoşi şi boemi, unde se ascund ei în timpul zilei în Bucureştiul ăsta care ne înghite pe toţi?

Aşadar am mai bifat un concert pentru suflet, un concert aşteptat şi savurat pe deplin. Până când să mai pot spera să-l văd din nou, mă scufund iarăşi în muzica lui Jay-Jay auzită prin boxele calculatorului…

Jay-Jay Johanson, The Ark, 04 decembrie 2009

N-aveam nici un chef să desenez bastonaşe

Copilăria a fost pentru mine spaţiul în care am avut posibilitatea să-mi desfăşor visele aşa cum nu mai am curajul să o fac acum la cei douăzeci de ani pe care timpul mi i-a făcut cadou. Şi pentru că visele cele mai frumoase şi mai vii se află în copilărie simţim nevoia tot timpul să ne recuperăm cumva copilăria dintr-un trecut în care s-a adâncit parcă iremediabil. Până în clipa asta nu s-a încumetat nimeni să ilustreze o parte şi din copilăria mea care momentan nu se suprapune pe niciun şablon. Spun asta pentru că am crescut la ţară în anii imediat de după Revoluţie – care m-a luat prin surprindere în braţele mamei, având aproape un an. Sunt însă alţii ce reuşesc să-nfăţişeze foarte bine bucăţi din copilăria lor, care până la un punct este şi o parte din copilăria noastră, a tuturor, până când acea copilărie începe să se avânte încet în meandrele vremurilor şi-ale factorilor sociali.

Cu literatura română contemporană stau cam prost. Ăsta-i adevărul până la urmă, am citit o groază de alte chestii dar nu şi ceea ce se scrie acum, de către ai noştri. M-am luptat eu cu Orbitorul vreo câteva luni până când l-am dat gata, am mai dat iama şi-n ceva poezie contemporană însă doar atât, nimic mai mult. Am început să pricep însă din călătoriile mele pe valurile internetului că unele cărţi prind bine şi fac senzaţie, prin urmare ar fi ceva de capul lor. Îmi cumpărasem deci încă de anul trecut toate cele trei romane ale Florianilor, acești doi frați speciali ai literaturii tinere din România. Între timp i-am şi cunoscut la Festivalul Internaţional de Literatură, le-am luat şi autografe, iar cărţile tot necitite au rămas. Mai mult decât atât, s-o asculţi pe Ionuca pomenind neîncetat de Matei în sus şi de Filip în jos, de cât de tari, de fermecătoare, de ics şi de igrec sunt Băiuţeii sau Zilele regelui, ajunge cumva să te exaspereze în sensul bun şi să te facă să scoţi până la urmă cartea aia din bibliotecă şi să-i faci ceva, orice. Şi nu-ţi rămâne decât să-ţi treci mâna frumos peste coperta cartonată, să-i simţi tensiunea, s-o deschizi şi să te aruncă în ea aşa cum ai putea plonja într-o piscină doar că eu n-am să fac asta niciodată pentru că nu ştiu să înot.

Şi m-am lăsat absorbit de universul băiuţeiilor, de universul tuturor numelor care-şi poartă povestea prin cartea asta: Mateiul mic şi Mateiul mare, Filipul mic şi cel mare, Coşuţă, Cristos, Ştim şi Ştam, Şchiopu Bărbosu, mama şi tata, Bogdan, Naghy, Florea, tovarăşa Stănescu, Constantineasca şi chiar şi acel Bau-Bau, personajul misterios fără de care copilăria ar fi mult mai săracă în vise. Pe măsură ce parcurgeam cartea mă lăsam tot mai prins cu o mie de fire de către nişte voci stranii care mă ademeneau şi mă legau strâns. Credeam şi eu, aşa cum făcea Filip, în poveştile pe care le spunea Matei, credeam şi eu că-i pot auzi undeva în spate pe Ştim şi pe Ştam vorbind dintr-un borcan de muştar (omuleţi ce, cu mare drag, mi-au lăsat o mică dedicaţie la începutul Băiuţeiilor), empatizam cu micul Matei atunci când voia să-şi denigreze patria şi câte şi mai câte lucruri n-am trăit chiar eu pe măsură ce dădeam pagină cu pagină savurând povestea aşa cum m-aş fi bucurat de un ceai bun. Mai mult de atât, chiar am început să am dubii serioase de nu cumva oi fi ieşit şi eu din cartea asta, alcătuit din multe cuvinte şi dintr-o multitudine de poveşti.

Cu toate astea, copilăria fraţilor Florian este doar într-o mică parte copilăria mea şi am cumva impresia că noi, post-revoluţionarii, avem o altă capacitate de a citi textele astea fără a o lua personal şi fără a încerca să ne regăsim acolo, în context istoric. Pentru noi istoria devine mai mult un cadru decât un pretext. M-am regăsit însă în Băiuţeii în multitudinea de jocuri la care copiii iau parte cu o inocenţă aparte. Până la urmă acest roman scris la dublu (foarte uşor de citit şi captivant) reuşeşte să înglobeze şi acele lucruri pentru care ne întoarcem înspre copilărie, toate acele întrebări apăsătoare cât şi acele răspunsuri pe care deşi le cunoşti ai nevoie mereu de o reconfirmare. Eu cred că-n această călătorie aproape fantastică înspre o copilărie decalată, fraţii nu fac decât să se recupereze unul pe celălalt dintr-o zonă a realităţii în care au mers odată cu timpul, odată cu sfârşitul comunismului, al copilăriei. E poate un fel de compromis pe care îl ilustrează foarte bine în moto: “Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut făcut fericiţi”. E poate cea mai bună concluzie a cărţii, una asupra căreia trebuie să revii după ce ai citit ultimul cuvânt, după ce ţi-ai strâns câteva puteri pentru a te îndepărta de aleea Băiuţ din cartierul Drumul Taberei, sectorul 6, Bucureşti. Şi băiuţeii s-au mutat de mult timp de acolo.

Filip Florian, Matei Florian – Băiuţeii, Editura Polirom, 2007