De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru ea aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea? Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni. Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastat, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte. Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltat că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Wherever Roy went, Silo went too.

Momentan trec printr-o perioadă atât de aglomerată şi de complicată încât spre binele meu a trebuit să îmi impun să nu mai citesc literatură timp de vreo lună de zile, poate chiar două. Între timp însă a ajuns la mine o recomandare în ceea ce priveşte o cărţulie pentru copii la care am avut acces în format electronic şi a cărei citire nu mi-a ocupat nici măcar un sfert de oră din timpul meu aşa-zis preţios. Şi pe cât de simplă este această poveste, pe atât pare că le-a dat bătăi de cap adulţilor după publicarea ei în 2005. Fiind în esenţă o carte pentru copii, se presupune că lectura şi înţelegerea ei nu ridică probleme. Şi ce probleme ar putea ridica faptul că doi pinguini se înţeleg atât de bine încât simt nevoia să aibă propria lor casă şi familie? Sau că prin tot ceea ce fac nu denotă decât faptul că şi-n lumea animală au loc aceleaşi întâmplări ca şi în lumea noastră (sau poate c-ar trebui să privim din celălalt sens) şi că oriunde, oricât de puţin i-am înţelege noi, dragostea există în toate formele ei şi pentru toţi. Această cărţulie, And Tango makes three, vorbeşte cât se poate de simplu despre asemenea lucruri pe care le trăim cu toţii şi care într-un fel sau altul ne guvernează vieţile: întâlnirea persoanei care la un moment dat înseamnă totul, întemeierea unei familii, creşterea unui copil. Ideea de la care porneşte cu adevărat povestea este că ceea ce relatează ea este o întâmplare reală petrecută la Central Park Zoo, în New York. Punctul pe care cade accentul este însă acela că cei doi pinguini, Roy şi Silo, sunt amândoi masculi, şi pe incapacitatea lor de a avea o familie reală, aşa cum puteau observa la celelalte cupluri de pinguini de la Zoo. Cei doi pinguini mi s-au părut însă deosebit de simpatici. Te aduc în stadiul în care empatizezi cu ei, şi să te bucuri pentru ei atunci când îngrijitorul, Mr. Gramzay, se decide să intervină pentru a-i ajuta să fie fericiţi. Ce-ar mai putea fi surpinzător la cei doi pinguini s-ar putea găsi în inocenţa pe care o manifestă atunci când îşi clocesc cu grijă oul şi când fac cu schimbul pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea. De-a lungul aventurii lor prin carte mi-au părut mai mult ca fiind doi copii care descoperă cu adevărat viaţa, cu fericirile dar şi cu iluziile ei.

Astfel povestea celor doi pinguini de la Zoo a ajuns să facă înconjurul lumii luând forma unei cărţi pentru copii. Povestea în sine ne-ar fi suficientă nouă, oamenilor care pretindem că suntem fiinţe educate şi cu raţiune, să ne înduioşeze şi să ne ofere o lecţie de viaţă. Sau cel puţin să ne ridice câteva întrebări. Faptul că pinguinii aflaţi în discuţie au existat şi încă trăiesc în acelaşi loc şi şi-au continuat povestea şi în afara cărţii ar trebui să ne dovedească, o dată în plus, că nu suntem singurele fiinţe importante din lumea asta şi că fiecare individ în parte, fie el om sau animal, are un înţeles propriu asupra a ceea ce înseamnă viaţa. Faptul că (aşa cum o arată articolul de pe Wikipedia) cei doi pinguini au stat împreună vreme de şase ani pentru ca apoi s-o ia fiecare pe drumul său îmi dă de gândit cât de asemănătoare sunt totuşi vieţile animalelor de ceea ce trăim noi în fiecare zi, fiecare cu tot ceea ce simte. În ceea ce priveşte reacţiile publicului la apariţia cărţii şi a distribuirii ei în librării şi biblioteci, acestea mi se par un semn extrem al lipsei de inteligenţă socială pe care ei o manifestă. A interzice o carte cu pinguini în vremurile noastre doar pentru că spune o poveste reală pare a fi echivalentul unei întoarceri în Evul Mediu. În orice caz eu le-aş citi această carte copiilor mei fără nicio rezervă şi le-aş răspunde la întrebări aşa cum ar trebui s-o facă orice om cu o minte deschisă. Pe mine personal nu cartea m-a lovit în primul rând cât mai mult povestea de după, şi chiar mi se pare trist că după o poveste atât de frumoasă Roy a rămas singur. Oare cum se hotărăsc pinguinii că trebuie să se despartă?

Justin Richardson & Peter Parnell – And Tango makes three, Ed. Simon and Schuster, 2007

PS: Mulţumesc, Octavian!

Schimbul de fericire (sau cum se aplică legile fizicii in viaţa reală)

Cineva a căutat ieri pe Google o frază prin care a ajuns pe acest blog şi a reuşit ca prin ea să-mi atragă atenţia: „nu-ţi impărţi fericirea cu cineva care e mai puţin fericit”. Momentan n-am decât un răspuns care este de fapt o întrebare: de ce? Ce-ar justifica acest refuz de a-ţi împărţi fericirea şi de ce ar fi bine să faci lucrul ăsta? Dacă poţi da din fericirea ta şi altora atunci de ce să nu o faci? Sau cine stabileşte faptul că tu ai mai multă fericire decât altcineva? Nu e oare fericirea tot atât de imprecisă precum orice altceva? Sau suntem oare atât de egoişti încât, conştientizând importanţa propriei fericiri, să nu dorim să simtă şi ceilalţi acelaşi lucru? Cam multe întrebări pentru o simplă frază...

Principiul al doilea al termodinamicii (domeniu al fizicii) enunţă faptul că o anumită căldură nu poate trece de la sine de la un corp de o anumită temperatură la un corp cu o temperatură mai ridicată. E destul de intuitiv şi de acceptabil. Ce se întâmplă atunci când, prin analogie, se întâlnesc doi oameni care trăiesc fericiri diferite ca intensitate şi constată că fericirile lor trebuiesc puse cumva în legătură? Cum variază fericirea lor în acest caz? Revin la prima întrebare: de ce să nu împarţi fericirea cu cineva care e mai puţin fericit? Părerea mea e că nu se întâmplă nimic rău şi că fericirea pusă în comun nu se pierde deloc. Chiar creşte şansa de a căpăta anumite aspecte care să-ţi ofere o anumită împlinire ulterioară. Şi până la urmă nimic nu e mai bun decât o fericire comună, a două persoane care au ceva mai mult de transmis reciproc. Fericirea individuală e nimic faţă de cea pe care o resimţi alături de cineva, iar asta pune preţul tuturor trăirilor care te fac să ajungi la asta. Ideea cred că era că nu sunt de acord cu ce spune acea frază de la care am pornit. Chiar deloc. Restul sunt complicaţii în cuvinte care nu ne ajută deloc. Iar cuvintele ar trebui să simplifice lucrurile, nu să le complice.

Despre felul simplu al lucrurilor care-ti fac inima sa bata

Observ tot mai pronunţat cum noua vârstă parcă a adus ceva semnificativ odată cu ea deşi tot mi se pare complicat să exprim în cuvinte ce anume exact. E cumva mai multă libertate autoasumată, mai mult spaţiu de desfăşurare în interiorul minţii, mai multe posibilităţi de a alege dar şi un sens al lucrurilor spre care se îndreaptă tot ceea nu poate fi pus în cuvinte. Ne naştem cu şansa noastră la fericire şi trăim fără să ştim c-o avem, totul până în clipa în care ne trezim străfulgeraţi dintre valurile unui vis. Ne naştem cu posibilitatea să ne trăim vieţile fără să ne îndreptăm nicăieri sau să ni le trăim construindu-ne tot timpul, tolerându-ne inima, declinându-ne stări de spirit şi trecând forţat peste persoane care într-un univers paralel ar fi avut vreun înţeles în viaţa noastră până la sfârşit. Adevărul e că pentru a ajunge cu adevărat departe trebuie să ne asumăm lupta cu noi înşine: să fii mereu pregătit să ţi-o iei inainte, să faci un pas înaintea ta, s-o iei la fugă grăbindu-te să ajungi primul. Să nu te mai împiedici de acele lucruri care, în ciuda importanţei pe care le-o atribui, s-au desprins de tine şi şi-au ales un drum propriu.

Sigur că sunt lucruri care-mi lipsesc, lucruri de care mi-e dor, lucruri care-au fost şi care-au trecut, lucruri care n-au venit încă. Toate sunt până la urmă ceva special, ceva care se manifestă prin lipsă. Toate există la fel de bine într-o anumită zonă a conştiinţei, toate pulsează în acelaşi timp, toate poartă acelaşi mesaj. Pentru că nu pot să respir, şi pentru că nu pot să mănânc şi pentru că nu pot să-mi scot muzica din cap, trag concluzia că-s bolnav. Bolnav de un anumit sentiment care s-ar traduce prin moartea vieţii sociale, prin pierderea minților, prin incapacitatea de a purta un dialog inteligibil. Dar e în toate astea şi o linişte atât de bună, atât de blândă, o linişte în care m-am învăluit şi-n care momentan mi-e bine.

Oameni şi oraşe

Am observat cum de-a lungul timpului oraşele pe care le-am vizitat rămân în mintea mea ca un beculeţ fantastic care se aprinde din când în când răscolind anumite sentimente care mă fac să-mi aduc aminte de acel oraş. Şi pentru că aproape întodeauna rămân marcat de oraşele prin care trec, era imposibil să nu mă opresc câteva clipe să scriu şi despre Timişoara. Este oraşul în care mi-am petrecut ultimul revelion şi-n care mi-am redescoperit o parte din istorie, din care am plecat cumva mai frumos şi mai împlinit. Alesesem Timişoara pentru că auzisem câteva lucruri interesante despre oraş, pentru că tot citeam de librăriile ei frumoase, pentru că-mi părea un oraş cu un aer deschis, occidental. Aş fi vrut totuşi să-l vizitez vara, când n-aş fi fost constrâns de temperatura de afară şi de starea oamenilor cuprinşi de spiritul sărbătorilor. Însă oraşul mi-a plăcut chiar şi aşa, în felul în care l-am văzut, cu căsuţele târgului de sărbători, cu ghirlandele, cu scena instalată în faţa operei. Împreună cu toţi prietenii cu care am fost am încercat să descoperim la pas străzile, limitând folosirea taxiului sau a transportului în comun cât mai mult cu putinţă. Şi am găsit câteva lucruri care mi-au captat atenţia: arhitectura bisericilor (pe alocuri masive, cu turnuri impunătoare) şi a altor clădiri cum prea puţin mai reuşeşti să vezi în Bucureşti, este de asemenea ceva special şi-n felul în care ajungi să priveşti străzile după ce ai mai trecut o dată de-a lungul lor. Sunt lucruri frumoase în Timişoara şi mai ales sunt lucruri pline de istorie, o istorie care se simte parcă mult mai bine decât cea pe care o povesteşte ţepuşa din Piaţa Revolţiei de la noi. Catedrala mi-a plăcut mult atât pentru silueta sa măreaţă cât şi pentru frumuseţea din interior şi mi-a rămas în minte plăcuţa de la intrare care consemnează moartea primului om ucis la revoluţie, un tânăr de douăzeci şi unu de ani cântând Deşteaptă-te române!. N-am găsit Cartea de nisip dar am trecut pe lângă o librărie destul de măricică care era însă închisă. Nota zece pentru localurile prin care am mâncat, chiar dacă ne-am cam permis să intrăm şi prin cele mai extravagante. În rest aş mai putea spune că vreau să revăd Timişoara şi pe timpul verii iar că abia atunci îmi voi putea face o impresie deplină. Mai mult, Timişoara mi-a adus şi un prieten bun (deci da) chiar dacă până în clipa în care să ne vedem recursesem la un joc al minţilor tari. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, Timişoara nu egalează Sibiul, mi s-a făcut însă un oraş drag în care voi reveni cu plăcere şi despre care voi avea ce îmi aminti. E primul oraş în care am mers la cineva străin şi i-am sunat la interfon, şi i-am zis bună. Mă aştepta. Ca şi oraşul, de altfel.

Când timpul te prinde din urmă

Unele persoane se nasc ca să fie exact cine sunt în timp ce altele duc o luptă continuă toată viaţa pentru a ajunge înspre nivelul unei persoane care nu vor putea fi niciodată. E o chestiune care are prea puţin legătură cu noi, oamenii de rând, şi căreia ne supunem fără să putem face altceva. Am susţinut mereu că nu cred în horoscop, asta în sensul că nu voi crede niciodată în predicţiile referitoare la viitorul apropiat şi alte lucruri asemănătoare. Cu toate astea cred totuşi că purtăm cu noi anumite trăsături care au legătură cu circumstanţele naşterii, cu momentul în care deschidem ochii şi luăm contact cu toată îmbinarea asta de dimensiuni distincte în care coexistăm şi-n care ne expunem fericirea şi tristeţea, râsetele şi tăcerea. Aş spune aşadar că m-am născut sub semnul capricornului, aproape de miezul nopţii, la cumpăna dintre zece şi unsprezece ianuarie 1989. S-au schimbat multe de atunci, suficient de multe încât să pot remarca şi eu anumite diferenţe. Am crescut de-a lungul timpului cu gume Turbo şi Saray cumpărate cu hârtii de 1000 de lei ce-aveau imprimat chipul lui Mihai Eminescu, am crescut cu emoţia coroniţelor care mi se puneau pe cap atunci când luam premiu, şi cu troienele prin care mă duceam la şcoală într-un mic sat de câmpie. Foarte aproape de momentul în care scriu cuvintele astea mă pândeşte însă un timp nervos, un timp care poartă numele vârstei de douăzeci şi unu de ani. O nimica toată. Lucrul pe care vreau să pun însă accent constă în zodia pe care am pomenit-o mai devreme, cel mai bun lucru pe care l-am primit de când m-am născut, cheia unui eu exact aşa cum mi-ar fi trebuit, un eu care să convieţuiască cu mine, care să respire aceleaşi gânduri şi aceleaşi cuvinte. Se spune despre capricorni că sunt ambiţioşi şi cu mare putere de muncă, dar şi materialişti, că-şi urmează cu orice preţ ţelurile şi că dacă au ceva de demonstrat, în primul rând trebuie să-şi demonstreze lor înşişi. Da, mi se pare adevărată şi faza prin care se spune că nu este una din cele mai sociabile zodii, că nu ştie să se comporte în societate şi cum să-i raporteze pe ceilalţi la sine. În cazul meu probabil că o influenţă exterioară acestei zodii mă face să-mi centrez atenţia şi asupra celorlalţi deşi recunosc că nu ştiu să socializez aşa cum ar trebui, mulţumindu-mă mai degrabă să-mi continui drumul de unul singur decât să port incapacitatea de a socializa cu cei din jurul meu. S-ar mai zice că duc până la capăt lucrurile în care se bagă deşi şi în cazul ăsta s-ar zice că n-am fost exact modelul de capricorn pe care-l arată cărţile. Mie însă nu mi s-a părut că renunţând la un lucru am căzut într-un eşec, ci că pur şi simplu a lua o decizie la un moment dat e mai bine decât să nu o iei deloc. Da, suntem responsabili şi ne asumăm consecinţele faptelor noastre crezând că asta e singura cale pentru a trece mai departe de un obstacol. Cică suntem de obicei independenţi şi avem un caracter puternic, şi poate tocmai de aceea urăsc cu desăvârşire perioadele în care trebuie să depind în vreun fel sau altul de ceva sau cineva. Total opus felului în care par eu a fi, se spune despre capricorni că sunt cât se poate de serioşi, rigizi, că au nevoie din când în când de o relaxare. Poate că sunt şi aşa, poate că tot amalgamul ăsta din mine ascunde multe chestii greu de descoperit toate odată.

Unii au norocul să se nască în ziua care trebuie iar eu cred că sunt unul dintre aceştia. Pare de data asta, bineînţeles, o lipsă de modestie şi poate c-ar fi dacă n-aş şti să apreciez toate lucrurile bune pe care le am. Plus că uneori am impresia că mulţi din oamenii mişto de pe lumea asta s-au strâns în viaţa mea şi-au trebuit să se întâlnească cu mine: oameni de la care am avut multe de învăţat, oameni care mi-au arătat un drum, care m-au îndrumat să fac lucrurile în maniera în care să-mi fie uşor şi să-mi meargă bine, chit că poate nu i-am urmat cu exactitate. Sunt un capricorn norocos, născut într-o zi norocoasă, născut să fiu eu întru totul, să ştiu să mă percep pe mine aşa cum ar trebui şi să văd mereu drumul pe care trebuie să merg. M-am născut să cunosc oamenii care au lăsat o urmă puternică în viaţa mea chiar dacă n-a fost atât de evident la momentul acela: învăţătoarea din clasa a III-a, diriginta din gimnaziu, directoarea din liceu, primul şef cu acte în regulă. Nu e o fatalitate că noi, capricornii, ştim să ne facem modele din persoane puternice şi să încercăm tot timpul să le egalăm, nu e nicio mirare că ajungem să ne acceptăm supunerea doar pentru că tindem neîncetat la un rol de conducător. M-am născut de fapt fără nicio menire, şi asta în ciuda faptului că trăiesc neîncetat senzaţia că la un moment dat voi schimba lumea. Fie ea şi o lume minusculă, redusă aproape la nimic, o lume care să-mi aparţină şi căreia să-i aparţin. Unii se nasc să umple goluri, alţii – ca mine – se nasc să poarte golurile după ei. Nu e nimic rău în asta, mai ales când poţi gestiona asta foarte bine, când te poţi strecura printre oamenii de pe stradă fără să laşi acea senzaţie stranie să pună stăpânire pe tine. M-am născut să fiu capricorn iar ideea asta îmi place la nebunie; m-am născut să mă caţăr atât prin pietrele de munte cât şi prin viaţă, m-am născut să duc un ritm alert şi să încerc mereu să ajung primul chiar dacă pot foarte bine să mă mulţumesc şi cu un loc mai în spate. M-am născut să fiu fericit într-un fel sau altul dar să tind mereu la nişte lucruri pe lungimea de undă a cărora nu voi putea fi niciodată. Chiar îmi pare rău dacă uneori chiar nu-mi dau seama când întrec măsura, sau în partea total opusă: când sunt prea indiferent, îndepărtând astfel persoane cărora n-ar trebui să le fac asta. Nu sunt totuşi o persoană ideală şi nici n-am încercat vreodată să fiu iar atunci când am considerat că nu pot duce până la capăt un lucru foarte important am preferat să nu mă bag în el. Despre alte lucruri la care am renunţat se pot spune alte poveşti la care n-am să mai fac referire acum.

La douăzeci şi unu de ani ştii că este cazul să-ţi faci o anumită ordine în viaţă, să iei anumite decizii, să fii mai deschis faţă de adevărurile importante, ştii că nu mai este cazul să iei lucrurile atât de personal chiar dacă acel capricorn pe care-l porţi în tine te îndeamnă să fii egoist. Am multe gânduri în clipa asta şi o mulţime de posibilităţi care pornesc de aici. Nu ştiu încă exact cât de repede trebuie să fac anumite lucruri sau cât să mai aştept pentru ele, port în continuare o teamă stranie dar şi un curaj personal pe care de asemenea nu mi-l explic. Fix acum trei ani de zile primeam un cadou foarte frumos: un tort supriză din partea colegilor de clasă. Mi-am promis că nu voi mai scrie despre asta dar îmi încalc promisiunea cu bună ştiinţă: fix în urmă cu doi ani mi-am petrecut ziua consumând un cadou pe care mi se pare că doar eu ştiu să-l preţuiesc: bucurându-mă de timp. Mi s-a oferit timp, mi s-a oferit drept cadou ziua mea de naştere, şi chiar dacă am stricat-o până la sfârşit, tot a fost în regulă. Ceva mai târziu am scris asta:

braţele tăcerii tale

tu parcă trăieşti la graniţa cu lumea
ascuns printr-un punct izolat al universului
la câteva galaxii depărtare
şi mi se pare că tu nu trăieşti ca şi noi
cu aceleaşi chinuri, cu aceleaşi speranţe,
şi cu aglomeraţia din autobuze,
cu ploaia de septembrie, cu planurile de viitor...
tu eşti copil încă, iar eu mult prea grăbit,
eu vreau să cumpăr fericire din supermarket,
tu să te joci toată ziua...

în braţele mele se încurcă neliniştea.
din gândurile mele se ridică pânze de păianjen
peste străzile ude.
o singură dată, o singură dată,
nu ştiu ce s-a întâmplat cu tine atunci,
nu ştiu dacă meritam,
m-ai sărutat pe obraz

pentru că ai vrut

şi mi-a rămas în minte
aşa cum rămân exploziile nucleare,
accidentul de la cernobîl de exemplu,
ca un tatuaj permanent, dureros, viu,
crescând neîncetat
şi pentru asta te-am iubit
şi pentru asta m-am teleportat prin cuvinte
către tine, tot către tine,
când m-ai chemat.

eşti rece. ai sufletul de copil
şi-o frică de întuneric
în care şi eu m-am scufundat cândva
şi din care am sorbit
până m-am trezit în vis,
în cealaltă viaţă
în care toate locurile prin care merg
sunt braţe ale tăcerii tale...

În urmă cu un an m-am bucurat de ziua mea aşa cum n-o mai făcusem până atunci: trăind-o cu adevărat şi bucurându-mă de cei din jurul meu. M-am bucurat de o dedicaţie pe o carte şi-am declarat cartea ca fiind cea mai valoroasă din biblioteca mea, şi toate astea în ciuda faptului că m-am încăpăţânat să nu mai cred în cuvinte aruncate pe o hârtie, cuvinte pe care vârsta de douăzeci de ani mi-a arătat că fără să se şi împlinească nu au valoare. De azi încolo, la fel ca şi până acum, nu aştept nimic. Nu aştept fericirea şi nici împlinirea de niciun fel chiar dacă mi-ar fi mai bine cu ele. Între timp am crescut, de azi înainte adaug un unu la numărul cu care mă prezentam până acum. De azi înainte n-am să fiu un altul dar am să fiu un acelaşi care merge înspre mai bine. Cu sau fără goluri, cu sau fără împliniri, cu sau fără priviri înapoi.

Astăzi însă am datoria să le mulţumesc tuturor celor cărora le-a păsat într-o oarecare măsură de mine, celor care au avut încredere în mine, celor care au o speranţă în mine. Mi-aş dori să înşir nişte nume dar de teamă să nu uit vreunul aleg să nu o fac. Să le mulţumesc c-am ajuns la douăzeci şi unu de ani în felul în care am ajuns, exact aşa cum trebuie pentru a fi fericit cu mine însumi. Asta e una din marile lecţii pe care trebuie să le înveţi.

Vise care nu te lasă să dormi

Datorită stilului în care par a-mi neglija momentan viaţa, simt nevoia să-mi fac nişte jurăminte, promisiuni solemne, să mă iau la întrecere cu viaţa şi să ajung să fac ceva concret din ceea ce mi-ar plăcea şi din ceea ce-mi doresc, lucruri care se suprapun destul de mult cu ceea ce m-ar putea împlini pe plan personal.

1. Cum voi reuşi să obţin iarăşi un venit constant (a se citi salariu) va trebui să mă înscriu la un curs de limba portugheză. A putea să vorbesc fluent şi să înţeleg perfect această limbă va fi primul pas înspre o reconciliere cu mine. Dacă ai ocazia şi nu alegi să faci ceva care cu adevărat îţi place, să înveţi ceva frumos care mişcă nişte stări înlăuntrul tău, atunci care mai este rostul să te preumbli pierdut prin lume?

2. Va trebui să-mi permit liniştea necesară pentru a mă putea aşeza la o masă şi pentru a putea începe să scriu încet cuvânt după cuvânt, după cuvânt, după cuvânt, până voi ridica o carte adevărată, o carte palpabilă, de care să fiu mulţumit, şi care să reflecte total pretenţiile mele de la cartea pe care aş vrea să o scriu.

3. Iar apoi nu voi fi făcut nimic dacă nu-mi voi fi asumat curajul să-mi las viaţa de aici, cu tot ceea ce-am avut mai bun, şi să-mi trăiesc visul la Lisabona.

Atât vreau eu de la viaţă.

…

M-am îngropat în hârtii şi-n tone de grafice şi formule. Mă doare capul, mi-e frig şi cald şi în acelaşi timp, în clipa asta mi-e frică de o groază de lucruri dar mai ales mi-e frică de timp. În sufragerie doarme un bărbat despre care dacă abia ştiu cum îl cheamă; în jurul meu, în dormitor, e o stare în care abia mă integrez. O tăcere pe care muzica nu reuşeşte s-o înlăture. Ar fi fost mult mai bine dacă cineva oarecare ar fi împărţit toate astea cu mine în timp ce eu mi-aş fi văzut de treabă. Mă întreb cum o fi să fii liber pentru că mi se pare că am uitat. Nu înţeleg de ce nu mă pot obişnui cu astea, nu înţeleg unde mi s-a dus voinţa, mă las distras prea uşor. Nu ştiu încotro mă îndrept.

Gânduri şi concluzii despre nimic

Odată cu trecerea anilor sesizezi în tine anumite transformări care se petrec încet şi care par a te duce într-o anumită direcţie pe care n-o vei înţelege niciodată. Te mulţumeşti să trăieşti clipa prezentă, să te bucuri de ceea ce se întâmplă acum, să-ţi duci existenţa într-un singur punct în care să te arunci inconştient. Acum eşti cumva mai liber faţă de tine însuţi, îţi oferi mai multe oportunităţi, răspunzi doar în faţa ta. Ai crescut suficient încât să observi cum suficient de multe lucruri se leagă între ele astfel încât să se închege o şansă a fericirii. Mi se pare că cel mai mult timp din viaţă ni-l petrecem în încercarea de a socializa cu propria persoană, de a coexista cu sinele, cu ceea ce se află închis în cutia craniană, cu ceea ce pulsează puternic sub stern. Restul par a fi fleacuri, lucruri fără importanţă, nesemnificative. Abia după ce ai trecut într-o anumită măsură de asta, după ce ai habar de ceea ce porţi cu tine în fiecare zi poţi spune că eşti pregătit să porneşti în lume.

După ceva timp ajungi la nişte concluzii radicale care nu te caracterizează dar care presimţi că-ţi vor face bine. Îţi dai seama că trăieşti pe seama multor iluzii, c-ai visat de prea mult timp cu ochii deschişi, ajungi la complicatul rezultat că nu te poţi opri să crezi în lucruri imposibile în ciuda faptului că ştii foarte bine de imposibilitatea lor. În primul rând ajungi la concluzia că grupul acela al prietenilor cei mai buni este o minciună, motiv pentru care începi să-i muţi dintr-o parte în alta pentru ca apoi să nu mai rămână nimeni. Şi observi cum lucrul ăsta nu te mai doare atât de rău, cum parcă ai reuşit până acum să te obişnuieşti cu acest gol pe care l-ai acceptat abia în clipa asta. Acum în acest loc stă scris doar Best friends (0/0). E un lucru înţeles de la sine, e ceva înspre care ai obosit să te mai îndrepţi, este extenuant să fii tu prietenul-cel-mai-bun şi să nu găseşti un corespondent în nimeni. Chiar e o iluzie să crezi în cel-mai-bun-prieten când trec luni întregi fără să primeşti niciun semn de viaţă, fără să se intereseze cineva de tine, fără să-i pese cuiva de existenţa ta. Din păcate şi eu cad în extrema asta, şi eu dispar uneori din vieţile celorlalţi fără a mai da niciun semn, aşadar chestia asta e mai mult o constatare decât un reproş.

Iar din acest punct ar trebui să se lămurească anumite lucruri esenţiale pe care totuşi aleg să le las neelucidate, ceea ce nu e neaparat în regulă dar e cumva mai sănătos. Mă scapă de multe aşa-zise complicaţii şi dureri de cap dar mă adânceşte şi mai mult într-o stare care nu-mi place dar care-mi oferă un cât de mic sentiment de securitate. Fac următorul pas cunoscând că nu există prieteni-cei-mai-buni şi mă simt mai liber şi mai sigur pe mine. Şi mai ştiu că nu poţi să mergi mai departe dacă nu treci peste fantome fără să-ţi fie frică de ele, că în ciuda faptului că porţi după tine trecutul poţi privi foarte bine şi în depărtare. Începutul de an a fost cum nu se poate mai bun, am început acest an cu o exorcizare, cu o golire a creierului, cu o linişte îndelung aşteptată. Un singur pas mi-ar mai rămâne de făcut, acela de a-mi educa inima să nu-mi mai sară din piept atunci când un nume îşi face apariţia pe ecranul telefonului mobil sau pe monitor, de a-mi impune să nu mai fiu atât de slab în circumstanţele astea când în realitate pot face faţă unor situaţii mult mai complexe. Va trebui să accept până la urmă, indiferent cât de greu mi-ar fi, că indiferenţa se învaţă. Că în ciuda faptului că nu încetezi să iubeşti niciodată, poţi totuşi să scufunzi sentimentele astea nebuneşti undeva atât de adânc încât să nu mai dai peste ele niciodată. Ca să te vindeci de dragoste îţi trebuiesc în primul rând promisiuni solemne faţă de tine însuţi, promisiuni că n-ai să mai visezi în neştire şi n-ai să mai aştepţi să se înfăptuiască nimicul.

Înăuntru e o linişte pe care o merit. În exterior vine o perioadă care nu-mi va permite măcar să respir. Dar toate astea se completează atât de bine, totul e atât de blând, totul se reaşează pe un drum care-mi oferă linişte. N-aş vrea nimic mai mult chiar dacă, aşa cum îmi stă în obicei, voi face ceva pentru a perturba liniştea. Oamenii au nevoie să trăiască lucruri complexe (pe care nu le înţeleg) pe care mai târziu ajung să le preţuiască. Nu e nimic rău în a purta după tine o poveste care ţine ani şi-n care se întâmplă nimic dacă la un moment dat reuşeşti să pui punct şi să închizi textul acela într-un sertar. Acesta sunt eu iar aceasta îmi este povestea.

Peste râu şi prin pădure

După ce trece timpul tragi iarăşi o linie şi începi să aduni, să socoteşti cât se poate de bine sperând cumva să-ţi dea ceva cu plus, să zici c-ai câştigat ceva. La sfâşitul lui 2009, cât se poate de succint, pot spune că n-a fost chiar atât de rău chiar dacă n-a fost cel mai bun an pe care l-am avut. Nici nu ies foarte bine din el, am în continuare o groază de îndoieli şi decizii de luat, dar n-am cum să mă sustrag şi până la urmă trebuie să fac ceva concret cu viaţa mea. Nu te poţi învârti toată viaţa în acelaşi loc chiar dacă mecanismul ăsta funcţionează într-un an şi nici nu poţi bate pasul pe loc sperând ca viaţa să treacă pe lângă tine când de fapt ar trebui să i-o iei înainte.

Ca dezvoltare personală la care să iau parte activ, acest an n-a însemnat foarte mult. Mi-a scăzut destul de mult capacitatea de a citi eficient, astfel că am putut să număr doar douăzeci şi trei de cărţi citite, mult mai puţin faţă de cât citeam în perioada liceului. Printre cărţile care m-au marcat semnificativ în acest an se numără: Amos Oz – Poveste despre dragoste şi întuneric (1,2), Bernhard Schlink – Cititorul, José Saramago - Anul mortii lui Ricardo Reis, Fernando Pessoa - Cartea nelinistirii. Mi-au plăcut foarte mult Jeanette Winterson – Portocalele nu sunt singurele fructe(#), Haruki Murakami – Kafka pe malul mării(#), Doris Lessing - Al cincilea copil, Truman Capote – Cu sânge rece, Filip Florian – Degete mici(#), cât şi Băiuţeii(#), cartea scrisă împreună de cei doi fraţi Florian. N-am învăţat foarte multe lucruri care să se concretizeze în informaţii concrete dar clar am învăţat câteva elemente care ţin de o socializare cu mine însumi. În plus am constatat că n-am absolut nicio problemă să muncesc fără oprire dacă am alături de mine nişte oameni care să-mi placă cu adevărat şi alături de care să mă simt bine.

În materie de muzică pot spune că am stat cât se poate de bine. Am văzut live câţiva artişti pe care mi i-aş fi dorit şi chiar pot spune c-am bifat câteva concerte care au lăsat în urma lor un semn important. În total i-am văzut pe Leonard Cohen(#), Guano Apes(#), The Herbaliser, IAMX(#), Numa Crew, Dub Fx, Lange, Ferry Corsten, Yann Tiersen, Pink Martini (#) şi Jay-Jay Johanson(#). Mi-au plăcut foarte foarte mult Guano Apes şi IAMX pentru maniera de a face spectacol şi pentru publicul care reuşeşte să ofere concertului o altă dimensiune. Pentru modul în care am reuşit să mă simt, în mod clar cele mai bune au fost Leonard Cohen, Pink Martini şi Jay-Jay Johanson. Probabil că are o mare importanţă şi toată încărcătura spirituală cu care am mers la ele, toate melodiile ascultate anterior, toată tensiunea acumulată. Cu toate că sunt un om care trăieşte la limită un concert rock, mă simt mult mai bine după un concert care mişcă în mine o părticică de suflet.

Foarte multe lucruri semnificative nu mai rămân de spus mai mult decât am spus în alte posturi în cursul acestui an. Am purtat după mine un gol fără ca să mai fiu măcar în stare să-i percep semnificaţia. Oricum ar fi, nu există finalitate al unui lucru de genul ăsta, prin urmare n-aş putea spune că am reuşit să trec mai departe peste ceva important. În clipa în care m-am născut probabil că cineva pe care nimeni nu l-a înţeles vreodată hotărâse că voi fi un om fără destin şi că întreaga viaţă voi căuta ceva anume fără ca nici eu să-mi dau seama exact ce. Douăzeci de ani mai târziu înţelesesem totuşi că lucrurile care trec de tine nu se mai întorc niciodată, că oamenii care trec de tine sau peste care ai trecut se duc înainte şi e cam complicat să mai revii cumva la ei. Până şi un simplu apel telefonic devine un chin. Acest an a fost în cea mai mare parte unul al tăcerii, al lucrurilor care se duc în tăcere fără să mai ajungă să însemne mare lucru. Am învăţat că o dedicaţie pe o carte nu înseamnă nimic după ce trece ziua în care a fost scrisă, de parcă n-aş fi ştiut lucrul ăsta. Apoi am început să devin conştient cum,în spatele întregii vorbării despre goluri şi despre nimic mă las totuşi să observ anumite puncte în care chipurile oamenilor transmit semnale aparte. Şi apoi am ştiut că nimicul nu este totul şi că dacă vrei poţi găsi o groază de lucruri şi după nimic.

n-am uitat niciodată să râd n-am fost mai rău am acceptat mai multe lucruri care poate nu mi-au plăcut din partea celorlalţi am încercat să înţeleg mai mult am vrut să văd mai mult m-am înţeles mai bine acum ştiu că tăcerea nu înseamnă nimic şi că există o groază de lucruri atunci când nu le văd. a doua zi dimineaţă nu rămâne decât să bei ceaiul şi să spui la revedere fără a şti însă cât timp va trece de acum încolo până când îţi vei permite să bei un alt ceai cu altcineva.

În concluzie 2009 nu mi-a adus mare lucru esenţial. Am crescut. Ăsta e singurul lucru pe care l-aş putea observa mereu şi mereu, singurul lucru demn de a fi menţionat. Altceva rămâne până la urmă în umbră şi se spune în cuvinte mărunte, încet.

La mulţi ani!

Toţi oamenii care sunt

La un moment dat ajungi să fii compleşit de toate acele lucruri misterioase pe care le porţi înlăuntrul tău. Începi să crezi tot mai mult că numele cu care te prezinţi nu te reprezintă cu nimic, că nu spune mare lucru despre tine, începi să sesizezi gesturile mamei şi seriozitatea tatălui pe care nu l-ai cunoscut niciodată, şi intimitatea fratelui mai mare pe care nu l-ai avut niciodată, şi mâna caldă a prietenului cel mai bun, cel care nu ţi s-a oferit niciodată şansa să fii. Şi-i simţi pe toţi cum apasă din interiorul trupului tău, le simţi presiunea asupra fiecărui lucru pe care îl faci, dar mai ales asupra acelora pe care eziţi să le faci sau nu le faci deloc. Şi porţi toate astea cu tine ştiind cumva că nu vei fi niciodată tu, că mereu una din personalităţile astea şi încă multe altele îţi va lua locul într-o miime de secundă, că nici nu vei simţi, şi că va face din tine ce va vrea ea. Devii conştient de asta atunci când intri parcă în puterea unor instincte din care nu poţi să te ridici de niciun fel. Ce vină ni se poate aduce că ne trăim instinctele? Că ne purtăm existenţa într-o lume comună tuturor, înconjuraţi de oameni şi trăind cu şi prin oameni...

Copilul-din-mine a fost de departe cel mai greu tolerabil personaj care îmi aparţine dar care în ultima vreme mi-a devenit chiar simpatic şi am descoperit că am multe lucruri pe care să le învăţ de la el. Când l-am cunoscut îmi părea sălbatic, făcea doar ceea ce avea el chef, mă băga în bucluc, mă temeam cumva de cât de mult mă voi lăsa pe mâinile lui. După ce mi-am dat seama că totuşi acest individ este ceva bun am ajuns să ne împrietenim şi am fost de acord să învăţ ceva de la el. Să învăţ entuziasmul, bucuria, şi prin contraexemplu – să mă opresc puţin şi să ascult atunci când trebuie să mi se transmită ceva important. Copilul-din-mine n-a înţeles niciodată prea multe lucruri deşi s-a grăbit întodeauna să le ducă la îndeplinire. N-a acordat atenţie cauzelor şi cu atât mai mult efectelor, a fost întodeauna prea grăbit pentru ca eu să pot ţine pasul cu el. Şi acest copil m-a băgat uneori în situaţii din care eu singur n-am mai putut să mă ridic, mă pune în situaţii limită şi-i confruntă pe ceilalţi cu un eu sălbatic şi incomunicabil, cu o persoană imprevizibilă.

Pe de altă parte intervin acele elemente care fac din mine o persoană închisă şi rezervată, dar pregătită mereu să se arunce într-o prăpastie. Mă surprind uneori cu ochii de adult folosindu-mă de anumite gesturi fără să le gândesc de dinainte şi fără să le gândesc măcar consecinţele. Sunt însă, de cele mai multe ori, strigăte tăcute, manifestări ale unei stări tulburi în care o nevoie simultană de a oferi şi de a primi atenţie şi afecţiune intervine în calcule. Găsesc aici în mare parte un părinte grijuliu aşa cum nu-mi aduc aminte să fi întâlnit în copilăria mea, deşi n-am să-i reproşez mamei nimic. De aceea pot să-mi găsesc multe explicaţii pentru acele gesturi care aparent par căzute din cer, gesturi care mai târziu mă disperă şi pe mine. O mână trecută prin păr, o tăcere blândă, tot ajutorul pe care-l oferi la un moment dat. Mă transform într-un tată pe care nu l-am avut niciodată, port în mine o mamă care nu voi fi niciodată. Iar din toate astea derivează o multitudine de alte chestii.

Şi parcă iar am ajuns într-o porţiune a minţii unde s-ar putea spune multe dacă ar exista cuvinte care să facă asta. În ansamblu am putea găsi un milion de explicaţii pentru lucrurile pe care le facem în fiecare zi dar cred că nimic nu ne poate explica per ansamblu, în toată complexitatea noastră şi sub influenţa tuturor factorilor cărora ne supunem. Astăzi ştiu că acele lucruri care nu se spun contează mult mai mult decât toată această înşiruire de cuvinte; lucrurile care nu se pot pune în cuvinte coboară din nişte adevăruri care coexistă cu noi, nu care ne aparţin. Aceasta este diferenţa pentru care uneori poţi merge înainte purtând cu tine multitudinea asta de identităţi care au voci distincte şi chemări fiecare după felul său.

De ce trebuie să joci jocul ăsta

După o anumită perioadă de timp înveţi să deschizi ochii, înveţi să vezi mai mult decât ceea ce este deja evident şi înveţi să citeşti semnele care până acum treceau pe lângă tine. Şi e interesant cum devii conştient că iei parte într-un mod subtil la unele dintre acele scenarii pe care nu le credeai posibile decât în cărţi sau în filme; credeai că viaţa reală nu se foloseşte de lucruri de felul ăsta. Până într-o zi oarecare în care nişte amănunte se îmbină atât de bine, în care particulele de aer lovesc parcă mai încet, în care îi permiţi privirii să stăruiască ceva mai mult asupra unui chip de alături, asupra unor degete care parcă din greşeală ating suprafeţe infime de piele de pe un alt trup fără ca nimeni altcineva să bage de seamă, în care cazi de acord să recunoşti în tine trăsături din ceea ce tocmai vezi în jurul tău. E o lume aparte, o lume în care comunicarea se construieşte doar din astfel de gesturi şi-n care adevărul se pomeneşte numai atunci când lumina celorlalţi ochi o întâlneşte pe cea a alor mei şi timpul se blochează astfel câteva milisecunde. Ştim de acum încolo cine suntem şi-n ce lume ne învârtim în cercuri absurde. Însă poate că teama care mă guvernează mă împiedică să fac gestul următor, gestul pe care îl cunosc din filme şi care pentru unii o fi intrat deja în obişnuinţă. Eu n-am învăţat niciodată să mă bucur de jocul ăsta, să fiu un jucător implicat, n-am învăţat să trec mai departe, să privesc dincolo de groapă aşa cum am primit instrucţiuni de-a lungul timplui. Mă limitez a rămâne pe scaunul meu în timp ce număr în gând secundele care trec şi-n care ştiu c-ar trebui să mă mişc şi să merg câţiva metri mai încolo, şi acolo ar fi de ajuns o singură privire pentru a reconfirma adevărul. Iar apoi are loc, bineînţeles, un fel de cădere. Tot ceea ce devenise cumva posibil între timp se prăbuşeşte; sunt conştient că lucrul ăsta mi se datorează. Pentru că oamenii nu pot trăi mereu din iluzii, singura soluţie acceptabilă este aceea de a reveni cu picioarele pe pământ şi să te resemnezi cu faptul că oricât de bine ai cunoaşte acest joc, el tot rămâne guvernat de o anumită teamă şi de o anumită predispoziţie de-a mea de a nu face acel pas înainte de care aş avea nevoie. Două pagini mai târziu începi să bănuieşti că anumite lucruri se întâmplă peste puterile noastre de acţiune şi peste capacităţile de a le înţelege. Asta pentru că ajungi să ai cumva impresia că nu eşti decât o marionetă în mâinile cuiva pe care nu-l înţelegi dar care poate să se joace foarte bine cu gândurile şi sentimentele tale. Te gândeşti totuşi că uneori coincidenţele se desprind şi de la sine fără să ai nevoie să le înţelegi. Nu ştii însă de ce trebuie să joci tu jocul ăsta pe care nu ţi-l doreşti pentru c-ar ajunge să trădeze anumite lucruri pe care momentan îţi impui să nu le crezi: că nimic nu durează veşnic, că eşti uman (iar în consecinţă – slab), că te poţi lăsa uşor ademenit în curse care să-ţi trădeze această slăbiciune. E simplu să spui lucrurilor pe nume, direct şi fără metafore, atunci când nu ai nimic de ascuns. Dar atunci când o privire ajunge să fie singurul lucru în care poţi avea încredere, totul se ascunde într-o zonă a realităţii în care alegi să rămâi. Dar chiar şi atunci când în ciuda faptului că întăreşti un adevăr şi totuşi nu faci nimic pentru a-l duce mai departe, rezultatul final este zero. Pentru că sfârşeşti la fel, la fel cum ai început: având ceaşca de ceai în faţă, tastând disperat cuvinte fără înţeles, singur, halucinant, spunându-ţi în felul tău o poveste care nu se poate spune.

Două pagini mai târziu

Am fost şi probabil că voi fi mereu genul de om care poate trăi foarte bine în două dimensiuni distincte, care să nu se intersecteze sau să se completeze reciproc, am putut să fiu mereu cel care a mers la şcoală, la serviciu, la ieşirile în oraş cu amicii, ca cel mai detaşat om cu putinţă, am ştiut să râd şi să mă simt bine atunci când era cazul. Am fost însă şi cel care şi-a construit o lume separată sub cutia lui craniană, o lume plină de gânduri agitate şi total răvăşite, fără noimă, gânduri aflate într-o continuă mişcare. Şi mi-am demonstrat până la urmă că se poate trăi şi aşa, absolut fără nicio problemă. Anul trecut cineva drag mi-a reproşat în mod expres faptul că mi-am creat o lume a mea, o lume ce şi-a pus bazele în cărţi. Mi-a reproşat faptul că trăiesc în cărţi. N-am cunoscut şi nu cunosc exact adevărul nici măcar până în ziua de astăzi când, după un an de zile, e posibil să fi ajuns şi eu să trag o concluzie. N-am ajuns. Ştiu doar, dacă ar fi să-mi menţin nişte iluzii de care momentan n-am cum să scap, că între timp am înţeles destul de multe lucruri încât să pot lăsa de la mine atunci când aş simţi că-mi fuge pământul de sub picioare. În rest, gândindu-mă bine dacă trăiesc su nu în cărţi, concluzia mea actuală ar fi că nu. Mult mai multe concluzii şi lecţii de viaţă am tras din ceea ce-am trăit deja pe propria mea piele, fără implicarea cărţilor şi fără a fi fost nevoie să apelez la vreo carte ca să pot să merg mai departe în vreo situaţie. Recunosc însă că aceste cărţi au posibilitatea să aşeze destul de bine lucrurile pe care le-ai trăit, să le pună în ordine, să-ţi ofere nişte posibilităţi de a cădea la o reconciliere cu tine însuţi. Reconcilierea însă nu poate să vină decât din partea ta.

Una din cărţile cele mai bune şi complete pe care le-am citit în cursul lui 2009 a fost fără îndoială Poveste despre dragoste şi întuneric, scrisă de Amos Oz. Întâmplarea face să fie şi una din cărţile la care ţin cel mai mult, care a reuşit să-mi imprime mult timp o obsesie fizică, pentru cartea în sine. O asemenea pasiune este descrisă şi în carte în felul următor: „Tata avea o relaţie senzuală cu cărţile sale. Îi plăcea să le pipăie, să le mângâie, să le amuşine. Îi stârneau o plăcere fizică: nu se putea stăpâni, trebuia să întindă mâna şi să le atingă, chiar şi cărţile altora. […] ţi se făcea pielea de găină atunci când puneai mâna pe ele, de parcă ai fi pipăit ceva intim şi inaccesibil, ceva care părea să se zbârlească şi să tremure la atingerea ta. [...] Fiecare carte avea un miros intim, aţâţător.” M-am regăsit aproape integral în aceste cuvinte şi chiar dacă este adevărat, asta tot nu trădează scufundarea într-o lume a cărţilor. Mi se mai pare însă că pasiunea asta aproape nebunească nu i se poate întâmpla oricui, că nu toţi ştiu să aprecieze cărţile aşa cum ar trebui, ca pe nişte obiecte cu o încărcătură specială, ca pe nişte lucruri care au capacitatea să poarte un dialog cu tine, care te pot duce mai departe pe un drum dintr-o altă dimensiune. Două pagini mai târziu destăinuirea se continuă la fel de frumos: „Aşa că am învăţat de la cărţi arta compunerii, nu din ceea ce era în ele, ci din ele însele, din existenţa lor fizică. Ele m-au învăţat despre acea ameţitoare zonă nedefinită sau crepusculară dintre cele îngăduite şi cele neîngăduite, dintre legitim şi excentric, dintre normativ şi bizar. Această lecţie n-am uitat-o niciodată. În momentul descoperirii iubirii nu eram un ageamiu. Ştiam că există diferite meniuri. Ştiam că există o autostradă şi un drum pitoresc, precum şi ramificaţii pe care rareori calcă piciorul omului. Există lucruri îngăduite care sunt aproape interzise şi lucruri interzise care sunt aproape îngăduite. Există atât de multe feluri de-a o face!” Bineînţeles că dintr-o carte poţi înţelege orice, dar înţelegi mai ales lucrurile pe care vrei să le înţelegi şi după toţi aceşti ultimi ani de lectură continuă, motivul pentru care citesc îmi este încă neclar. Iniţial citeam pentru că faptul de a citi mă prinsese într-o cursă: citeam obsesiv, citeam pentru că descopeream faptul de a citi, care la un moment dat este o relevelaţie devastatoare. Cu timpul au intervenit în ecuaţie mai multe preocupări care au ajuns să-mi limiteze timpul pe care mi-l dedicam cărţilor. Asta nu m-a făcut însă să renunţ la ele: continui să citesc zilnic însă sub un volum mult mai mic faţă de cum o făceam acum câţiva ani, iar lucrul ăsta cumva îmi lipseşte. De ce continui să mai citesc totuşi? Nu cred că din obişnuinţă cât pentru faptul că am putut observa că de-a lungul timpului cărţile şi-au manifestat o influenţă adâncă asupra mea, nu în sensul că m-ar fi schimbat cumva covârşitor dar mai ales ca m-au făcut mai înţelegător şi mi-au oferit posibilitatea să privesc în perspectivă. Lucrul ăsta mă face să mă gândesc la situaţia utopică în care fiecare om din lume (să zicem în vârstă de peste zece ani) ar citi cel puţin o oră în fiecare zi. Dacă s-ar putea face un astfel de experiment şi am avea certitudinea că toţi îşi duc misiunea la îndeplinire, atunci că întreb la ce nivel de mentalitate am ajunge ca umanitate.

„Odată, când aveam şapte sau opt ani, mama mi-a spus, pe când şedeam pe penultimele locuri din autobuz, în drum spre clinică sau spre magazinul de încălţăminte, că, deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întodeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care ai brusc nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi îţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.”

Recunosc şi am dovedit faptul că am o problemă zdravănă cu cei care nu ştiu să aprecieze cărţile, o problemă peste care nu pot să trec şi nici nu sunt convins că aş vrea să fac asta. Trec mai uşor peste simplul fapt că sunt persoane care n-au nimic în comun cu cărţile (deasemenea trist) decât peste acela că ai putea desconsidera o carte fără să doreşti să o priveşti în ansamblu. Asta a fost concluzia principală pe care am tras-o anul ăsta, un rezultat oarecum problematic şi complicat dar adevărul e că niciodată nu vei putea falsifica concluziile. Cel mult poţi schimba datele problemei. În cazul ăsta nu este valabil aşa ceva. Pornind de la fragmentul precedent sunt nevoit să precizez că modul în care eu sunt construit mă obligă cumva să revin după ceva timp şi la oameni, nu doar la cărţi. Ăsta este motivul pentru care ştiu de pe acum că nu voi avea niciodată acces la linişte, la liniştea pe care o gândeşti atunci când revii la cărţi. Mi se pare că oamenii nu vor fi niciodată o sursă de linişte chiar şi atunci când poţi purta pentru ei cele mai pure şi blânde sentimente. Dar intru deja pe un alt teren de discuţie pe care îl voi aborda altă dată unde ajutor îmi va fi tot această carte minunată: Poveste despre dragoste şi întuneric.

[Toate citatele (textele scrise în italic) fac parte din romanul Poveste despre dragoste şi întuneric, scris de Amos Oz şi publicat de editura Humanitas Fiction în anul 2008]

După douăzeci de ani de nimic

Nu ştiu cât de mult înseamnă vârsta pentru un tânăr care nu face decât să încerce să trăiască clipa. Lucrul ăsta poţi să-l faci la fel de bine şi la cincisprezece cât şi la douăzecişiunu, tinereţea se simte până la urmă sub aceleaşi aspecte şi dacă am sta să analizăm destul de bine am constata că nu sunt foarte multe diferenţe în ceea ce priveşte copilăria şi adolescenţa în rândul majorităţii indivizilor din lume. Pentru mine însă vârsta a avut dintodeauna un rol cheie, mi-am analizat mereu evoluţia de la o vârstă la alta, influenţele pe care le-am acumulat şi schimbările trăite şi rămase pentru mai târziu.

Am douăzeci de ani dar nu văd cum m-ar putea ajuta asta acum. M-am născut în anul cheie 1989, pe când încă nu exista timp, deci nu exista nici viitor. Mama tocmai trecuse pe atunci de vârsta mea de acum, şi din câte am putut eu să înţeleg ulterior din cuvinte niciodată rostite, timpul static în care se învârteau lucrurile nu ţinea prea mult cu oamenii. Sunt născut cumva cu un picior în groapă şi înţeleg destul de bine că nu este meritul meu acela de a mă fi ridicat şi de a-mi fi câştigat o parte din ceea ce s-ar putea numi libertate. Norocul face totuşi că deşi sunt născut într-un regim totalitar, am putut să-mi găsesc putere de expresie într-o democraţie şi asta să se întâmple în aceeaşi zonă geografică: în această Românie în care pare că nu se întâmplă nimic semnificativ pentru cei care locuiesc în ea.

Fără a fi la curent cu evenimentele revoluţiei, pe 23 decembrie 1989, mamaia o trimite pe mama împreună cu mătuşa cea mică să facă cumpărături pentru Crăciun. Familia mea îşi are originile într-un sat aflat la douăzeci de kilometri de Brăila, prin urmare cumpărăturile urmau a fi făcute în oraş. Mama îmi povesteşte şi astăzi cum ea, o tânără de douăzecişiunu de ani, împreună cu o copilă de unsprezece, mergeau pe străzile pustii ale oraşului în timp ce în jurul lor răzbăteau gloanţe şuierânde. E singura mea legătură cu revoluţia. Imediat după aceea eu am împlinit un an şi-am părut a-mi lua viaţa în piept, aşa cum o poate face un copil de un an. Când mi-au tăiat moţul cică am dus mâna în grabă înspre pix iar mai apoi înspre bani şi n-am reuşit să mă lămuresc încă în ce măsură chestia asta are vreo influenţă pentru mai târziu. Târziu care nu este altceva decât acum, acum şi ceea ce urmează după. Astăzi am douăzeci de ani şi pare-se că am vârsta revoluţiei române, că am crescut împreună ţinându-ne de mână, călăuzindu-ne drumul tulbure. Dar oare cum să mă pot înţelege pe mine din moment ce n-o pot înţelege cu adevărat pe ea?

N-am fost niciodată radical şi cred că nici nu mi-ar sta în fire să ajung vreodată. Nu pot însă să nu mă gândesc mai bine la cuvintele lui Radu atunci când spune că este de neconceput gândul potrivit căruia România ar fi fost mai bună dacă acel sistem de conducere statală ar fi subzistat. Mă îndoiesc sincer. Multe lucruri au fost subliniate deja de Octavian şi sunt în mare parte de acord cu ele. Mă îndoiesc sincer că acel comunism mi-ar fi oferit spaţiul necesar încât să mă pot manifesta liber. Pentru mine libertatea nu înseamnă nimic altceva decât posibilitatea de a gândi exact aşa cum doresc şi de a-mi putea exprima gândurile exact aşa cum doresc. Restul sunt amănunte esenţiale dar nu şi definitorii pentru libertatea mea.

Ce de lucruri au nevoie de explicaţii!

Am început să citesc Degete mici imediat după ce am terminat Băiuţeii poate dintr-o dorinţă de a compensa timpul pierdut până la descoperirea fraţilor Florian, poate din excel de zel sau poate pentru că pur şi simplu am fost inspirat s-o trag din bibliotecă şi să-i mângâi coperta mată pentru ca mai apoi s-o deschid. Iar ce-am găsit în acest roman a depăşit de departe toate aşteptările pe care le-aş fi putut avea: o reconstrucţie totală a stilului venită din partea lui Filip Florian, diferită de cea pe care i-o remarcasem în Băiuţeii, o schimbare la o sută optzeci de grade a tematicii, a cadrului, am găsit fraze care frapau prin cursivitate şi armonie, un stil care m-a făcut să suspin după alte câteva romane care mi-au încântat şi latura estetică, mai mult decât pe cea a devoratorului de poveşti.

Vreau să precizez din start că mi-a plăcut, că nu există niciun dubiu că e o carte la care mi-aş dori să revin peste câţiva ani, după ce voi fi citit multe altele, nu atât pentru a retrăi romanul cât pentru a avea parte din nou de sentimentul ăsta care-mi spune că am câştigat ceva după ce-am citit-o. N-aş putea spune exact ce, habar n-am, dar nu pot pune cartea înapoi în bibliotecă fără a o aprecia pe deplin. Nu mai este însă o mirare pentru mine că lecturile care mă solicită cel mai mult se dovedesc la sfârşit şi cele care mi-au plăcut cel mai mult, iar aici clar se află şi acest roman al lui Filip Florian. I-aş putea enumera aici şi pe Virginia Woolf, Antoine de Saint-Exupéry şi nu în ultimul rând pe Umberto Eco, la al cărui roman – Numele trandafirului – m-am gândit tot timpul pe măsură ce citeam Degete mici. Mi se pare că Filip Florian reuşeşte să transpună într-un simplu oraş de provincie românesc mult din aerul mănăstirii franciscane descris de Eco, şi descrie foarte bine acel mister care învăluie toată comunitatea, cât şi dorinţa (aici mai puţin apăsată, dar la fel de generală) de a demistifica întâmplările care dau peste cap viaţa oamenilor de rând. Iar din lecturile care te solicită cel mai mult e cumva mai probabil să scapi pe drum mai multe lucruri, şi tocmai de aceea este cumva necesară o recitire. Ştiu că n-am înţeles exact nişte amănunte şi că până la sfârşit am mai uitat din numele unor personaje care apar mai mult fragmentar dar care în perspectiva textului îşi au rolul lor de a întregi atmosfera. Am urmărit însă cu interes acele personaje care se bucură de mai mult spaţiu în economia textului, care-s îndeajuns de bine construite şi înzestrate cu viaţă încât să te atragă în paginile unei poveşti care fără vreunul dintre ele n-ar mai putea fi concepută. Şi asta pentru că acest roman este în primul rând unul cu şi despre personaje, în loc să fie unul al acţiunii, al întâmplării. Povestea se construieşte prin poveşti individuale, prin istorii personale. Nu există nimic în cartea asta care să nu-şi tragă cauzele dintr-o istorie tulbure şi învolburată, care să nu ducă în spate probabilitatea unui trecut. Şi asa se face că iar am impresia că în momentul lecturii nu se întâmplă nimic cu adevărat, nimic care să te impresioneze, nimic pe care să-l poţi povesti atunci când cineva te întreabă despre ce vorba în carte. E de ajuns oare să spui că unii găsesc nişte schelete într-o groapă comună dintr-un orăşel oarecare şi încearcă să elucideze misterul? Cât am fi pierdut oare pe drum din adevăratele semnificaţii ale romanului limitându-ne doar la o astfel de descriere? Unde este aici povestea călugărului Onufrie, unde este povestea de dragoste, unde îşi mai găseşte locul gloria şi declinul Eugeniei Embury? Cine sunt însă aceste personaje care nu influenţează cu nimic aflarea adevărului referitor la misterul gropii comune, la cauzele care au dus ca o adunătură de oase să se găsească la un loc îngropate lângă un castru roman? Nimeni esenţial până la urmă! Aşa cum putem observa până la sfârşit, adevăratele jocuri se fac undeva în umbră, independente de voinţa majorităţii şi de dorinţa comună a tuturor. E punctul în care Filip Florian îşi arată cu adevărat măiestria, când scoate la iveală (asemenea lui Eco) un complot care pare a depăşi cu mult puterea de întrepătrundere a oamenilor de rând care au propriile lor probleme şi punţi de îndreptare a atenţiei: călătoria la muntele Olimp, pogorârea Maicii Domnului din ceruri ca să-i arate sprijin şi încredere lui Onufrie, povestea aparent secretă dintre Petruş şi Jojo. Un rol cheie mi se pare că-l au în schimb argentienii veniţi pentru a cerceta oasele din punct de vedere arheologic, victime şi ei ale unei istorii îndepărtate, de pe un alt meleag, care în loc să elucideze misterul se avântă într-unul şi mai mare, chiar dacă restrâns la propriile observaţii: lipsa degetelor mici. N-ar fi până la urmă nicio surpriză că străinii cad pradă unei istorii pe care nu o cunosc şi pentru care au ajuns să pună mărturie după asumarea unei concluzii inocente, nu însă şi sigure în totalitate. Şi acestea fiind spuse, romanul s-a terminat. Sfârşitul revelator, cheie, vine cumva ca o acumulare a tuturor poveştilor individuale, ca o demistificare (însă doar din privinţa naratorului obiectiv – niciunul dintre personajele active nu are până la sfârşit acces la adevăr) şi-i oferă cititorului satisfacţia de a fi citit toate astea, de a fi urmărit fiecare personaj în parte fără a pricepe mare lucru din sensul înspre care se îndreaptă lucrurile. Din cauza asta, abia după ce dai ultima pagină, îţi dai seama cât de mult ţi-a plăcut şi poţi cântări corect adevărata valoare a romanului. Şi tot nu ştiu exact de ce mi-a plăcut şi de ce ar fi atât de important, ştiu doar că mi-a oferit acelaşi sentiment pe care l-am avut atunci când am terminat Numele trandafirului, iar asta a fost cu adevărat una din revelaţiile vieţii mele de cititor.

Filip Florian – Degete mici, Editura Polirom, 2007